Discursul Papei la întâlnirea cu formatorii de persoane consacrate

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la audiența acordată participanților la
întâlnirea formatorilor de persoane consacrate
Vatican, sâmbătă, 11 aprilie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua.

Mi-a spus [cardinalul prefect] numărul vostru, câți sunteți, și eu am spus: „Dar cu lipsa de vocații care există, sunt mai mulți formatori decât cei care trebuie formați!”. Aceasta este o problemă! Trebuie să-i cerem Domnului și să facem totul pentru ca să vină vocațiile!

Mulțumesc cardinalului Braz de Aviz pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenți. Îi mulțumesc și secretarului și celorlalți colaboratori care au pregătit Congresul, primul de acest nivel care se celebrează în Biserică, tocmai în Anul dedicat vieții consacrate, cu formatori și formatoare din multe Institute din atâtea părți ale lumii.

Doream să am această întâlnire cu voi, pentru ceea ce voi sunteți și reprezentați ca educatori și formatori, și pentru că în spatele fiecăruia dintre voi întrevăd pe tinerii voștri și ai noștri, protagoniști ai unui prezent trăit cu pasiune și promotori ai unui viitor însuflețit de speranță; tineri care, stimulați de iubirea lui Dumnezeu, caută în Biserică drumurile pentru a o asuma în propria viață. Eu îi simt aici prezenți și le adresez lor un gând afectuos.

Văzându-vă așa de numeroși nu s-ar spune că există criză vocațională! Dar în realitate există o diminuare cantitativă neîndoielnică și acest lucru face și mai urgentă misiunea formării, o formare care să plăsmuiască într-adevăr în inima tinerilor inima lui Isus, până când au însăși sentimentele sale (cf. Fil 2,5; Vita consecratata, 65). Sunt convins și că nu există criză vocațională acolo unde sunt consacrați capabili să transmită, cu propria mărturie, frumusețea consacrării. Și mărturia este rodnică. Dacă nu există o mărturie, dacă nu există coerență, nu vor exista vocații. Și la această mărturie sunteți chemați. Aceasta este slujirea voastră, misiunea voastră. nu sunteți numai „maeștri”; sunteți mai ales martori ai urmării lui Cristos în propria voastră carismă. Și acest lucru se poate face dacă în fiecare zi se redescoperă cu bucurie că sunteți discipoli ai lui Isus. De aici derivă și exigența de a îngriji mereu însăși formarea voastră personală, pornind de la puternica prietenie cu unicul Învățător. În aceste zile ale Învierii, cuvântul care în rugăciune îmi răsuna adesea era „Galileea”, „acolo unde a început totul”, spune Petru în primul său discurs. Lucrurile petrecute la Ierusalim, dar care au început în Galileea. Și viața noastră a început într-o „Galilee”: fiecare dintre noi a avut experiența Galileei, a întâlnirii cu Domnul, acea întâlnire care nu se uită, dar care de atâtea ori ajunge să fie acoperite de lucruri, de muncă, de neliniști și chiar de păcate și mondenitate. Pentru a da mărturie este necesar să se facă adesea pelerinajul la propria Galilee, să se reia amintirea acelei întâlniri, acea uimire, și de acolo să se repornească. Dar dacă nu se urmează acest drum al amintirii există pericolul de a rămâne acolo unde ne aflăm și, chiar, există pericolul de a nu ști de ce ne aflăm acolo. Aceasta este o disciplină a celor care vor să dea mărturie: să meargă înapoi în propria Galilee, unde l-au întâlnit pe Domnul; la acea primă uimire.

Este frumoasă viața consacrată, este una din comorile cele mai prețioase ale Bisericii, înrădăcinată în vocația baptismală. Așadar estre frumos și a formatori, pentru că este un privilegiu de a participa la opera Tatălui care formează inima Fiului în cei pe care Duhul i-a chemat. Uneori se poate simți această slujire ca o povară, ca și cum s-ar sustrage de la ceva mai important. Însă aceasta este o înșelare, este o ispită. Este importantă misiunea, dar este la fel de important a forma la misiune, a forma la pasiunea vestirii, a forma la acea pasiune de a merge pretutindeni, în fiecare periferie, pentru a spune tuturor iubirea lui Isus Cristos, în special celor de departe, a o relata celor mici și celor săraci, și a se lăsa și evanghelizați de ei. Toate acestea cer baze solide, o structură creștină a personalității pe care astăzi familiile însăși rar știu să o dea. Și acest lucru mărește responsabilitatea voastră.

Una dintre calitățile formatorului este aceea de a avea o inimă mare pentru tineri, pentru a forma în ei inimi mari, capabile să-i primească pe toți, inimi bogate în milostivire, pline de duioșie. Voi nu sunteți numai prieteni și însoțitori de viață consacrată ai celor vă sunt încredințați, ci adevărați tați, adevărate mame, capabili să le cereți și să le dați maximul. A genera o viață, a da naștere unei vieți călugărești. Și acest lucru este posibil numai prin intermediul iubirii, iubirea de tați și de mame. Și nu este adevărat că tinerii de astăzi sunt mediocri și negeneroși; dar au nevoie să experimenteze că „Este mai mare fericire a da decât a primi” (Fap 20,35), că există mare libertate într-o viață ascultătoare, mare rodnicie într-o inimă feciorelnică, mare bogăție în a nu avea nimic. De aici necesitatea de a fi atenți cu iubire la drumul fiecăruia și exigenți în mod evanghelic în fiecare fază a drumului formativ, începând de la discernământul vocațional, pentru ca eventuala criză de cantitate să nu determine o criză și mai gravă de calitate. Și acesta este pericolul. Discernământul vocațional este important: toți, toate persoanele care cunosc personalitatea umană – fie ei psihologi, părinți spirituali, maici spirituale – ne spun că tinerii care inconștient simt că au ceva dezechilibrat sau vreo problemă de dezechilibru sau de deviere, inconștient caută structuri puternice care să-i protejeze, pentru a se proteja. Și aici este discernământul: a ști să spui nu. Dar nu a alunga: nu, nu. Eu te însoțesc, mergi, mergi, mergi… Și după cum se însoțește intrarea, să se însoțească și ieșirea, pentru ca el sau ea să găsească drumul în viață, cu ajutorul necesar. Nu cu acea apărare care este pâine pentru astăzi și foame pentru mâine.

Criza de calitate… Nu știu dacă este scris, dar acum îmi vine să spun: a privi calitățile atâtor, atâtor consacrați… Ieri la prânz era un mic grup de preoți care celebra 60 de ani de hirotonire sacerdotală: acea înțelepciune a bătrânilor… Unii sunt un pic…, dar majoritatea bătrânilor au înțelepciune! Surorile care în fiecare zi se trezesc pentru a lucra, surorile din spital, care sunt „doctorițe în umanitate”: cât trebuie să învățăm de la această consacrare de ani și ani!… Și apoi mor. Și surorile misionare, consacrații misionari, care merg acolo și mor acolo… A-i privi pe cei bătrâni! Și nu numai a-i privi: a merge în vizită la ei, deoarece contează porunca a patra și în viața călugărească, cu acei bătrâni ai noștri. și aceștia, pentru o instituție călugărească, sunt o „Galilee”, pentru că în aceia îl găsim pe Domnul care ne vorbește astăzi. Și cât de bine le face tinerilor să fie trimiși la ei, să se apropie de acești bătrâni și bătrâne consacrați, înțelepți: cât de bine face! Pentru că tinerii au flerul pentru a descoperi autenticitatea: acest lucru face bine.

Formarea inițială, acest discernământ, este primul pas dintr-un proces destinat să dureze toată viața și tânărul trebuie format la libertatea umilă și inteligentă de a se lăsa educat de Dumnezeu Tatăl în fiecare zi a vieții, la orice vârstă, în misiune ca și în fraternitate, în acțiune ca și în contemplație.

Mulțumesc, dragi formatori și formatoare, pentru slujirea voastră umilă și discretă, pentru timpul dăruit ascultării – apostolatul „urechii”, a asculta – pentru timpul dedicat însoțirii și îngrijirii fiecărui tânăr al vostru. Dumnezeu are o virtute – dacă se poate vorbi despre virtutea lui Dumnezeu -, o calitate, despre care nu se vorbește mult: este răbdarea. El are răbdare. Dumnezeu știe să aștepte. Și voi, învățați asta, această atitudine a răbdării, care de atâtea ori este un pic un martiriu: a aștepta… Și când îți vine o ispită de nerăbdare, oprește-te; sau de curiozitate… Mă gândesc la sfânta Tereza a Pruncului Isus, când o novice începea să relateze o poveste și ei îi plăcea să audă cum se termina, și apoi novicea mergea în altă parte, sfânta Tereza nu spunea nimic, aștepta. Răbdarea este una dintre virtuțile formatorilor. A însoți: în această misiune nu trebuie precupețite nici timpul nici energiile. Și nu trebuie să vă descurajați când rezultatele nu corespund așteptărilor. Este dureros, când vine un tânăr, o tânără, după trei, patru ani și spune: „Ah, eu nu mă simt în stare; eu am găsit o altă iubire care nu este împotriva lui Dumnezeu, dar nu pot, plec”. Este dur acest lucru. Dar este și martiriul vostru. Și insuccesele, aceste insuccese din punctul de vedere al formatorului pot să favorizeze drumul de formare continuă a formatorului. Și dacă uneori veți putea avea senzația că munca voastră nu este suficient de apreciată, să știți că Isus vă urmărește cu iubire și Biserica întreagă vă este recunoscătoare. Și tot în această frumusețe a vieții consacrate: unii spun că viața consacrată este paradisul pe pământ. Nu. Eventual purgatorul! Dar a merge înainte cu bucurie, a merge înainte cu bucurie.

Vă urez să trăiți cu bucurie și în recunoștință această slujire, având certitudinea că nu există nimic mai frumos în viață decât a aparține pentru totdeauna și cu toată inima lui Dumnezeu și a da viața în slujba fraților.

Vă cer, vă rog, să vă rugați pentru mine, ca Dumnezeu să-mi dea și un pic din acea virtute pe care o are El: răbdarea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.04.2015
Publicarea pe acest sit: 16.04.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns