Discursul Papei la întâlnirea cu familiile mexicane

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu familiile mexicane
stadionul „Víctor Manuel Reyna”,
Tuxtla Gutiérrez, 15 februarie 2016

Preaiubiți frați și surori,

Aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru că sunt astăzi în acest ținut Chiapas. Este frumos să fiu pe acest tărâm, este frumos să fiu pe acest pământ, este frumos să fiu în acest loc care grație vouă are gust de familie, de casă. Aduc mulțumire pentru fețele voastre și pentru prezența voastră, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru palpitația prezenței Sale în familiile voastre. Și mulțumesc și vouă, familii și prieteni, care ne-ați dăruit mărturia voastră, care ne-ați deschis ușile caselor voastre, ușile vieții voastre; ne-ați permis să ne așezăm la „masa” voastră unde împărțiți pâinea care vă hrănește și sudoarea în fața dificultăților zilnice. Pâinea bucuriilor, a speranței, a viselor și a sudorii în fața amărăciunilor, a dezamăgirii și a căderilor. Mulțumesc pentru că ne-ați permis să intrăm în familiile voastre, la masa voastră, în casa voastră.

Manuel, înainte de a-ți mulțumi pentru mărturia ta, vrea să le mulțumesc părinților tăi: amândoi în genunchi în fața ta ținându-ți foaia. Aveți văzut ce imagine este aceasta? Părinții în genunchi alături de fiul bolnav. Să nu uităm această imagine! Apoi ei câteodată se și ceartă… Ce soț și ce soție nu se ceartă? Și mai mult când se amestecă soacra, dar nu contează… Însă se iubesc și ne-au demonstrat că se iubesc și sunt capabili, prin iubirea pe care o au, să se pună în genunchi în fața fiului lor bolnav. Mulțumesc, prieteni, pentru această mărturie pe care ați dat-o și mergeți înainte. Mulțumesc! Și ție, Manuel, îți mulțumesc pentru mărturia ta și mai ales pentru exemplul tău. M-a uimit acea expresie pe care ai folosit-o: „a da curaj” (echarle ganas), ca atitudinea pe care ai asumat-o după ce ai vorbit cu părinții tăi. Ai început să dai curaj vieții, să dai curaj familiei tale, să dai curaj prietenilor tăi și să ne dai curaj și nouă cei adunați aici. Mulțumesc! Cred că asta este ceea ce Duhul Sfânt vrea să facă mereu în mijlocul nostru: să dea curaj, să ne dăruiască motive pentru a continua să pariem pe familie, să visăm și să construim o viață care să știe de casă și de familie. Ne punem toată strădania? [„Da!”]. Mulțumesc!

Și asta e ceea ce Dumnezeu Tatăl a imaginat mereu și pentru care Dumnezeu Tatăl a luptat încă din timpurile antice. Când totul părea pierdut în acea seară în grădina Edenului, Dumnezeu Tatăl a dat curaj acelei tinere perechi și i-a arătat că nu era pierdut totul. Și când poporul lui Israel simțea că nu mai era un sens în traversarea pustiului, Dumnezeu Tatăl l-a incitat să aibă curaj cu mana. Și când a venit împlinirea timpurilor, Dumnezeu Tatăl a dat curaj omenirii pentru totdeauna dăruindu-ni-l pe Fiul său!

În același mod, noi toți care suntem aici am experimentat că, în multe momente și în forme diferite, Dumnezeu Tatăl a dat curaj vieții noastre. Așadar putem să ne întrebăm: de ce? Pentru că nu știe să facă altceva! Dumnezeu Tatăl nostru nu știe să facă altceva decât să ne iubească și să ne dea curaj și să ne determine și să ne facă să mergem înainte. Nu știe să facă altceva! Pentru că numele său este iubire, numele său este dar gratuit, numele său este dedicare, numele său este milostivire. Toate acestea ni le-a făcut cunoscute în toată forța și claritatea sa în Isus, Fiul său, care și-a dedicat viața până la moarte pentru a face posibilă Împărăția lui Dumnezeu. O Împărăție care ne invită să participăm la acea logică nouă, care pune în mișcare o dinamică în măsură să deschidă cerurile, în măsură să deschidă inimile noastre, mințile noastre, mâinile noastre și ne provoacă cu noi orizonturi. O Împărăție care are gustul de familie, care are gustul de viață împărtășită. În Isus și cu Isus această Împărăție este posibilă. El este în măsură să transforme perspectivele noastre, atitudinile noastre, sentimentele noastre de multe ori înecate într-un vin slab, superficiale. El este în măsură să vindece inimile noastre și ne invită de mai multe și mai multe ori, de șaptezeci de ori câte șapte să reîncepem. El este mereu în măsură să facă noi toate lucrurile.

Manuel, tu mi-ai cerut să mă rog pentru atâția adolescenți care sunt descurajați și trăiesc momente dificile. Știm asta… Atâția adolescenți fără elan, fără forță, descurajați. Și așa cum bine ai spus, Manuel, adesea această atitudine se naște pentru că se simt singuri, pentru că n-au pe nimeni cu care să vorbească. Gândiți-vă, voi tați, gândiți-vă, voi mame: vorbiți cu fiii voștri și cu fiicele voastre? sau sunteți mereu ocupați, copleșiți? Vă jucați cu copiii voștri? Și acest lucru mi l-a amintit mărturia pe care ne-a dat-o Beatriz. Beatriz, tu ai spus: „Lupta a fost mereu dificilă datorită nesiguranței și singurătății”. De câte ori te-ai simțit arătată cu degetul, judecată: „aceea”. Să ne gândim la toate persoanele, la toate femeile care trec prin ceea ce a trecut Beatriz. Precaritatea, lipsurile, foarte adesea faptul de a nu avea nici măcar indispensabilul poate să ne facă să disperăm, poate să ne facă să simțim o puternic neliniște pentru că nu știm ce să facem pentru a merge înainte, și mai mult încă atunci când avem copii de crescut. Precaritatea nu numai că amenință stomacul (și acest lucru este deja mult), dar poate să amenințe chiar și sufletul, ne poate descuraja, să ne ia forța și să ne tenteze cu drumuri sau alternative de soluționare aparentă dar care la sfârșit nu rezolvă nimic. Și tu ai fost curajoasă, Beatriz, mulțumesc! Există o precaritate care poate să fie foarte periculoasă, care se poate infiltra în noi fără ca să ne dăm seama, și este precaritatea care se naște din singurătate și din izolare. Și izolarea este mereu un rău sfătuitor.

Manuel și Beatriz au folosit, fără să-și dea seama, aceeași expresie, amândoi ne arată cum de atâtea ori cea mai mare ispită pe care o avem în față este de a sta singuri și, departe de a ne da curaj, această atitudine, ca molia, ne roade sufletul, ne usucă sufletul.

Modul de a combate această precaritate și această izolare, care ne fac vulnerabili de atâtea soluționări aparente – ca aceea pe care o menționa Beatriz – trebuie dat la diferite nivele. Unul este prin legi care să protejeze și să garanteze minimul necesar pentru ca fiecare familie și fiecare persoană să poată crește prin studiu și un loc de muncă demn. Și celălalt, așa cum au subliniat bine mărturiile lui Humberto și Claudia când ne-au spus că încercau să ne transmită iubirea lui Dumnezeu pe care au experimentat-o în slujirea și în asistarea celorlalți. Legi și angajare personală sunt o bună îmbinare pentru a frânge vârtejul precarității. Și voi v-ați făcut curaj; și voi vă rugați, voi stați cu Isus, voi sunteți inserați în viața Bisericii. Ați folosit o expresie frumoasă: „Noi facem comuniune cu fratele slab, cu bolnavul, cu nevoiașul, cu deținutul”. Mulțumesc, mulțumesc!

Astăzi vedem și trăim pe diferite fronturi cum familia este slăbită, cum este pusă în discuție. Cum se crede că ea este un model de acum depășit și incapabil să găsească loc în cadrul societăților noastre care, sub pretextul modernității, favorizează tot mai mult un sistem bazat pe modelul izolării. Și se infiltrează în societățile noastre – care spun că sunt societăți libere, democratice, suverane – se infiltrează colonizări ideologice care le distrug și ajungem să fim colonii de ideologii distrugătoare ale familiei, al nucleului familiei, care este baza oricărei societăți sănătoase.

Desigur, a trăi în familie nu este ușor mereu, adesea este dureros și obositor, dar, cum am spus de mai multe ori referindu-mă la Biserică, eu cred că acest lucru poate să fie aplicat și la familie: prefer o familie rănită care în fiecare zi încearcă să conjuge iubirea în locul unei familii și al unei societăți bolnave datorită închiderii sau comodității fricii de a iubi. Prefer o familie care rând pe rând încearcă să reînceapă în locul unei familii și al unei societăți narcisiste și obsedate de lux și de comodități. „Câți copii aveți?” – „Nu, nu avem pentru că ne place să mergem în concediu, să facem turism, vreau să-mi cumpăr o vilă…”. Luxul și comoditatea; și copiii așteaptă; și când vrei unul, de acum a trecut momentul. Ce daună face acest lucru! Prefer o familie cu o față obosită datorită jertfelor în locul unei familii cu fețe fardate care nu știu ce-i aia duioșie și compasiune. Prefer un bărbat și o femeie, domnule Aniceto și doamnă, cu fața zbârcită datorită trudelor de fiecare zi, care de peste 50 de ani continuă să se iubească, și astăzi îi avem aici; și fiul a învățat lecția, și deja are 25 de ani de căsătorie. Acestea sunt familiile! Când i-am întrebat mai înainte pe domnul Aniceto și pe doamna cine a avut mai multă răbdare în acești 50 de ani: „Amândoi, părinte”. Pentru că în familie, pentru a ajunge acolo unde au ajuns ei, este nevoie de răbdare, iubire, este nevoie de a ști să se ierte. „Părinte, într-o familie perfectă nu există niciodată discuții”. Nu este adevărat: este bine că din când în când se discută și că mai zboară vreo farfurie, e bine, nu vă fie frică. Singurul sfat este să nu terminați ziua fără a face pace, pentru că dacă terminați ziua în război ajungeți dimineața în „război rece”, și „războiul rece” este foarte periculos în familie pentru că sapă dedesubt ridurile fidelității conjugale. Mulțumesc pentru mărturia de a vă iubi de peste 50 de ani. Multe mulțumiri!

Și vorbind despre riduri – pentru a schimba un pic tema – îmi amintesc de mărturia unei mari actrițe, o actriță de cinema latinoamericană, când la aproape șaizeci de ani au început să se arate ridurile feței și au sfătuit-o să facă un „retuș”, un „mic retuș” pentru a putea continua să lucreze bine, răspunsul său a fost foarte clar: „Aceste riduri m-au costat multă muncă, mult efort, multă durere și o viață deplină, nici prin vis nu vreau să le ating: sunt amprentele istoriei mele”. Și a continuat să fie actriță. În căsătorie se întâmplă același lucru. Viața matrimonială trebuie să se reînnoiască în fiecare zi. Și, așa cum am spus înainte, prefer familii cu riduri, cu răni, cicatrici, dar care merg înainte pentru că acele răni, acele cicatrici, acele riduri sunt rod al fidelității unei iubiri care n-a fost întotdeauna ușoară. Iubirea nu este ușoară, nu este ușoară, nu, ci este cel mai frumos lucru pe care un bărbat și o femeie pot să-și dea reciproc, adevărata iubire, pentru toată viața.

Mi-au cerut să mă rog pentru voi și vreau să încep să fac asta chiar acum. Voi, dragi mexicani, aveți un „mai mult”, alergați avantajați. O aveți pe Mama, Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe care a voit să viziteze aceste ținuturi și acest lucru ne dă certitudinea că, prin mijlocirea sa, acest vis numit familie nu va fi înfrânt de nesiguranță și de singurătate. Ea este Mamă și este mereu gata să apere familiile noastre, să apere viitorul nostru, este mereu gata să ne dea curaj dăruindu-ni-l pe Fiul său. Pentru aceasta vă invit, așa cum sunteți, fără a vă mișca mult, să vă luați de mână și împreună să-i spunem: „Bucură-te, Marie…”.

Și să nu uităm de sfântul Iosif! Tăcut, muncitor, dar mereu pe baricade, mereu cu grijă față de familie.

Mulțumesc! Dumnezeu să vă binecuvânteze și rugați-vă pentru mine.

* * *

Și acum, în acest cadru de sărbătoare familială, vreau să-i invit pe soții prezenți aici să-și reînnoiască, în tăcere, promisiunile lor matrimoniale. Și cei care sunt logodiți, să ceară harul unei familii fidele și pline de iubire. În tăcere, să reînnoiți promisiunile matrimoniale, iar logodnicii să ceară harul unei familii fidele și pline de iubire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.02.2016
Publicarea pe acest sit: 16.02.2016
Etichete: , ,

Comments are closed