Discursul Papei la întâlnirea cu familiile în Santiago de Cuba

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu familiile
Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”
Santiago de Cuba, 22 septembrie 2015

Suntem în familie. Și când unul este în familie se simte acasă. Mulțumesc, familii cubaneze, mulțumesc, cubanezilor, pentru că m-ați făcut să mă simt în familie în toate aceste zile, pentru că m-ați făcut să mă simt acasă. Mulțumesc pentru toate acestea. Această întâlnire cu voi este ca „cireașa de pe tort”. Să închei vizita mea trăind această întâlnire în familie este un motiv pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru „căldura” care provine din oameni care știu să primească, știu să accepte, știu să facă să se simtă cineva acasă. Mulțumesc tuturor cubanezilor!

Mulțumesc monseniorului Dionisio García, arhiepiscop de Santiago, pentru salutul pe care mi l-a adresat în numele tuturor, și cuplului care a avut curajul să împărtășească dorințele sale și pe ai săi cu noi toți pentru a trăi familia ca o „biserică familială”.

Evanghelia lui Ioan ne prezintă ca prim eveniment public al lui Isus nunta din Cana, în sărbătoarea unei familii. Acolo este cu Maria mama sa și câțiva dintre discipolii săi. Împărtășeau sărbătoarea familială.

Nunta este moment special în viața multora. Pentru cei „mai veterani”, părinți, bunici, este o ocazie pentru a aduna rodul semănatului. Dă bucurie sufletului a-i vedea pe copii crescând și putând forma propria familie. Este oportunitatea de a vedea, pentru o clipă, că totul pentru ceea ce s-a luptat a meritat. A-i însoți pe copii, a-i susține, a-i stimula pentru ca să se poată decide să construiască viața lor, să formeze familia lor, este o mare misiune pentru părinți. La rândul lor, tinerii soți sunt în bucurie. Un întreg viitor care începe. Și totul are „gust” de casă nouă, de speranță. La nuntă mereu se întâlnesc trecutul pe care-l moștenim și viitorul care ne așteaptă. Este amintire și speranță. Mereu se deschide oportunitatea de a mulțumi pentru tot ceea ce ne-a permis să ajungem până astăzi cu aceeași iubire pe care am primit-o.

Și Isus începe viața sa publică tocmai într-o căsătorie. Se inserează în această istorie de semănat și recoltă, de vise și căutări, de eforturi și angajare, de munci obositoare care au arat pământul pentru ca să dea rodul său. Isus începe viața sa publică în cadrul unei familii, în sânul unei comunități familiale. Și tocmai în sânul familiilor noastre El continuă să se insereze, continuă să fie parte. Îi place să stea în familie.

Este interesant de observat cum Isus se manifestă și la mese, la cine. A mânca împreună cu diferite persoane, a vizita diferite case a fost pentru Isus un loc privilegiat pentru a face cunoscut proiectul lui Dumnezeu. El merge la casa prietenilor – Marta și Maria -, dar nu este selectiv, nu-i pasă dacă sunt vameși sau păcătoși, ca Zaheu. Nu numai El acționa așa, ci când i-a trimis pe discipolii săi să anunțe vestea bună a Împărăției lui Dumnezeu, le-a spus: „Rămâneți în acea casă, mâncați și beți ceea ce vi se dă” (Lc 10,7). Căsătorii, vizite la familii, cine, ceva special trebuie să aibă aceste momente în viața persoanelor de vreme ce Isus preferă să se manifeste acolo.

Îmi amintesc în dieceza mea precedentă că multe familii îmi explicau că unicul moment pe care-l aveau pentru a sta împreună era în mod normal cina, seara, când se întorceau de la muncă, iar cei mai mici terminau temele pentru școală. Era un moment special de viață familială. Se comenta ziua, ceea ce a făcut fiecare, se făcea ordine în casă, se aranjau hainele, se organizau activitățile principale pentru zilele următoare, copiii se certau… era momentul. Sunt momente în care vine chiar obosit și vreo discuție, vreo ceartă între soț și soție se întâmplă, dar nu trebuie să fie frică; mie îmi este frică de cuplurile care îmi spun că niciodată, niciodată n-au avut o discuție; rar, este rar. Isus alege aceste momente pentru a ne arăta iubirea lui Dumnezeu, Isus alege aceste spații pentru a intra în casele noastre și a ne ajuta să-l descoperim pe Duhul viu și activ în casele noastre și în lucrurile noastre zilnice. În casă învățăm fraternitatea, învățăm solidaritatea, învățăm să nu fim prepotenți. În casă învățăm să primim și să apreciem viața ca o binecuvântare și că fiecare are nevoie de ceilalți pentru a merge înainte. În casă experimentăm iertarea și suntem invitați încontinuu să iertăm, să ne lăsăm transformați. Este interesant: în casă nu este loc pentru „măști”, suntem ceea ce suntem și, într-un mod sau în altul, suntem invitați să căutăm ceea ce este mai bun pentru ceilalți.

Pentru aceasta comunitatea creștină numește familiile cu numele de biserici familiale, pentru că în căldura casei credința impregnează fiecare colț, luminează fiecare spațiu, construiește comunitatea. În momente ca acestea persoanele au început să descopere iubirea concretă și activă a lui Dumnezeu.

În multe culturi în ziua de astăzi dispar aceste spații, dispar aceste momente familiale, încet-încet totul tinde să se despartă, să se izoleze; sunt tot mai puține momentele în comun, pentru a fi uniți, pentru a sta în familie. Și așadar nu se știe să se aștepte, nu se știe să se ceară permisiunea, nu se știe să se ceară scuze, nu se știe să se mulțumească, deoarece casa devine goală, nu de persoane, ci goală de relații, goală de contacte umane, goală de întâlniri, între părinți, copii, bunici, nepoți, frați… În urmă cu puțin timp o persoană care lucrează cu mine îmi povestea că soția sa și copiii au plecat în vacanță și el a rămas singur, pentru că trebuia să lucreze în acele zile. În prima zi casa era în întregime în tăcere, „în pace”, era fericit, nimic în dezordine. A treia zi, când l-am întrebat ce mai face, mi-a spus: „Vreau deja ca să se întoarcă toți”. Simțea că nu putea trăi fără soția sa și copiii săi. Și acest lucru este frumos, acest lucru este frumos.

Fără familie, fără căldura casei, viața devine goală, încep să lipsească rețelele care ne susțin în dificultăți, rețelele care ne alimentează în viața zilnică și motivează lupta pentru prosperitate. Familia ne salvează de două fenomene actuale, două lucruri care se întâmplă în ziua de astăzi: fragmentarea, adică diviziunea, și masificarea. În ambele cazuri, persoanele se transformă în indivizi izolați, ușor de manipulat și de condus. Și atunci găsim în lume societăți divizate, rupte, separate sau puternic masificate, sunt consecință a rupturii legăturilor familiale; când se pierd relațiile care ne constituie ca persoane, care ne învață să fim persoane. Și astfel unui uită cum se spune tată, mamă, fiu, fiică, bunic, bunică… Se pierde amintirea acestor relații care sunt fundamentul. Sunt fundamentul numelui pe care-l avem.

Familia este școală de umanitate, școală care învață să se pună inima în necesitățile celorlalți, să fie atenți la viața celorlalți. Când trăim bine în familie, egoismele rămân mici – există, pentru că toți avem un pic de egoism -; dar când nu se trăiește o viață de familie se generează acele personalități pe care le putem defini astfel: „eu, pe mine, mie, cu mine, pentru mine”, total centrate pe ele însele, care ignoră solidaritatea, fraternitatea, munca în comun, iubirea, discuția între frați. Ignora asta. În pofida multelor dificultăți care chinuiesc astăzi familiile noastre în lume, să nu uităm, vă rog, de acest lucru: familiile nu sunt o problema, sunt înainte de toate o oportunitate. O oportunitate pe care trebuie s-o îngrijim, s-o ocrotim și s-o însoțim. Este un mod de a spune că sunt o binecuvântare. Când începi să trăiești familia ca pe o problemă, obosești, nu mergi, pentru că ești centrat în întregime pe tine însuți.

Se discută mult astăzi despre viitor, despre ce lume vrem să lăsăm copiilor noștri, ce societate vrem pentru ei. Cred că una dintre posibilele răspunsuri se găsește privindu-vă pe voi, această familie care a vorbit, pe fiecare dintre voi: vrem să lăsăm o lume de familii. Este cea mai bună moștenire: să lăsăm o lume de familii. Desigur, nu există familia perfectă, nu există soți perfecți, părinți perfecți nici copii perfecți și, dacă nu se supără, eu aș spune soacră perfectă. Nu există, nu există. Dar asta nu împiedică să fie răspunsul pentru ziua de mâine. Dumnezeu ne stimulează la iubire și iubirea se angajează mereu cu persoanele pe care le iubește. Pentru aceasta, să avem grijă de familiile noastre, adevărate școli ale zilei de mâine. Să avem grijă de familiile noastre, adevărate spații de libertate. Să avem grijă de familiile noastre, adevărate centre de umanitate.

Și aici îmi vine o imagine: când, la audiențele de miercuri, trec ca să salut oamenii, multe, multe femei îmi arată pântecele și îmi spun: „Părinte, mi-l binecuvântați?”. Eu acum vă propun un lucru, tuturor acelor femeie care sunt „însărcinate cu speranță”, pentru că un copil este o speranță: ca în acest moment să-și atingă pântecele. Dacă este vreuna aici, să facă asta. Sau cele care ascultă la radio sau la televizor. Și eu, fiecăreia dintre ele, fiecărui băiat sau fată care este acolo înăuntru și așteaptă, dau binecuvântarea. Astfel că fiecare să-și atingă pântecele și eu le dau binecuvântarea, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și urez ca să se nască frumos, sănătos, să crească bine, să-l poată crește bine. Mângâiați copilul pe care-l așteptați.

Nu vreau să închei fără să fac referință la Euharistie. Ați observat că Isus vrea să utilizeze ca spațiu al memorialului său o cină. Alege ca spațiu al prezenței sale printre noi un moment concret al vieții familiale. Un moment trăit și comprehensibil pentru toți, cina.

Și Euharistia este cina familiei lui Isus, care de la un capăt la altul al pământului se reunește pentru a asculta Cuvântul său și a se hrăni cu Trupul său. Isus este Pâinea Vieții pentru familiile noastre, vrea să fie prezent mereu hrănindu-ne cu iubirea sa, susținându-ne cu credința sa, ajutându-ne să mergem cu speranța sa, pentru ca în toate împrejurările să putem experimenta că El este adevărata Pâine din cer.

Peste câteva zile voi participa împreună cu familiile din lume la Întâlnirea Mondială a Familiilor și în mai puțin de o lună la Sinodul Episcopilor care are ca temă familia. Vă invit să vă rugați. Vă cer, vă rog să vă rugați pentru aceste două intenții, pentru ca să știm cu toții împreună să ne ajutăm ca să avem grijă de familie, pentru ca să știm tot mai mult să-l descoperim pe Emanuel, adică pe Dumnezeu care trăiește în mijlocul poporului său făcând din fiecare familie și din toate familiile locuința sa. Contez pe rugăciunea voastră. Mulțumesc!

Salutul final de la terasa care se află în fața bisericii:

Vă salut. Vă mulțumesc… primirea, căldura… Cubanezii sunt într-adevăr gentili, buni și te fac să te simți acasă. Multe mulțumiri! Și vreau să spun un cuvânt de speranță. Un cuvânt de speranță care poate ne va face să întoarcem capul înapoi și înainte. Privind înapoi: amintirea. Amintirea celor care ne-au adus la viață și în special a bunicilor. Un mare salut bunicilor. Să nu uităm de bunici. Bunicii sunt amintirea noastră vie. Și privind înainte: copiii și tinerii, care sunt forța unui popor. Un popor care are grijă de bunicii săi și care are grijă de copiii săi și de tinerii săi, are triumful asigurat! Dumnezeu să vă binecuvânteze. Lăsați-mă să vă dau binecuvântarea, dar cu o condiție. Va trebui să plătiți ceva: vă cer să vă rugați pentru mine. Aceasta este condiția. Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. La revedere și mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.09.2015
Publicarea pe acest sit: 24.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns