Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii prezenți la ÎMF

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Episcopii prezenți la
Întâlnirea Mondială a Familiilor
duminică, 27 septembrie 2015

Iubiți frați episcopi, bună ziua!

Port imprimate în inima mea istoriile, suferința și durerea minorilor care au fost abuzați sexual de preoți. Continuă să mă asuprească rușinea pentru faptul că persoane care avea funcție de îngrijire duioasă a acestor mici i-au violat și le-au provocat daune grave. Condamn asta profund. Dumnezeu plânge. Delictele și păcatele de abuz sexual de minori nu pot să fie ținute ulterior ascunse. Mă angajez la vigilența atentă a Bisericii pentru a-i proteja pe minori și promit că toți responsabilii vor da cont. Victimele abuzului au devenit autentici mesageri ai speranței și slujitori ai milostivirii; cu umilință datorăm fiecăruia dintre ei și familiilor lor recunoștința noastră pentru valoarea lor imensă în a face să strălucească lumina lui Cristos asupra răului abuzului sexual al minorilor. Și asta o spun pentru că tocmai am întâlnit un grup de persoane abuzate atunci când erau copii, care sunt ajutate și însoțite cu afect deosebit aici la Philadelphia de arhiepiscop, monseniorul Chaput, și ni s-a părut că era bine să vă comunic asta.

Sunt bucuros că am oportunitatea să împărtășesc aceste momente de reflecție pastorală cu voi, în circumstanța fericită a Întâlnirii Mondiale a Familiilor.

De fapt, pentru Biserică, familia nu este înainte de toate un motiv de preocupare, ci confirmarea fericită a binecuvântării lui Dumnezeu pentru capodopera creației. În fiecare zi, în toate colțurile planetei, Biserica are motiv de a se bucura cu Domnul pentru darul acelui popor numeros de familii care, și în încercările cele mai dure, onorează promisiunile și păstrează credința!

Iată, aș spune că primul elan pastoral pe care ne-o cere această angajantă trecere de epocă este tocmai un pas hotărât în linia acestei recunoașteri. Stima și recunoștința trebuie să prevaleze asupra plângerii, în pofida tuturor obstacolelor pe care le avem în față. Familia este locul fundamental al alianței Bisericii cu creația, cu această creație a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o în ultima zi cu o familie. Fără familie, nici Biserica n-ar exista: n-ar putea să fie ceea ce trebuie să fie, adică semn și instrument al unității neamului omenesc (cf. Lumen gentium, 1).

Desigur, înțelegerea noastră, plăsmuită pe integrarea formei ecleziale a credinței și a experienței conjugale a harului, binecuvântată de sacrament, nu trebuie să ne facă să uităm transformarea profundă a cadrului epocal, care are incidență asupra culturii sociale – și de acum din păcate și juridice – a legăturilor familiale și care ne implică pe toți, credincioși sau necredincioși. Creștinul nu este „imun” de schimbările din timpul său, și această lume concretă, cu multiplele sale problematici și posibilități, este locul în care trebuie să trăim, să credem și să vestim.

În urmă cu ceva timp, trăiam într-un context social în care afinitățile instituției civile și a sacramentului creștin erau puternice și împărtășite: erau unite între ele și se susțineau reciproc. Acum nu mai este așa. Pentru a descrie situația actuală aș alege două imagini tipice din societățile noastre: pe de o parte, cunoscutele buticuri, mici magazine din cartierele noastre, și pe de altă parte marile supermagazine sau centre comerciale.

În urmă cu ceva timp se putea găsi în unul și același magazin toate lucrurile necesare pentru viața personală și familială – desigur expuse în mod sărac, cu puține produse, deci cu puțină posibilitate de alegere. Însă exista o legătură personală între vânzător și clienții din vecinătate. Se vindea pe datorie, adică exista încredere, exista cunoaștere, exista vecinătate. Unul avea încredere în celălalt. Găsea curajul de a avea încredere. În multe locuri este cunoscut ca „magazinul din cartier”.

În aceste ultime decenii s-au dezvoltat și s-au mărit magazine de alt tip: centrele comerciale. Lumea pare că a devenit un mare supermagazin, unde cultura a dobândit o dinamică concurențială. Nu se mai vinde pe datorie, nu se mai poate avea încredere în ceilalți. Nu există legătură personală, relație de vecinătate. Cultura actuală pare să stimuleze persoanele ca să intre în dinamica de a nu se lega de nimic și de nimeni. Să nu dea încredere și să nu se încreadă. Pentru că astăzi lucrul cel mai important ar părea să se meargă pe urma ultimei tendințe, a ultimei activități. Și asta și la nivel religios. Ceea ce este important astăzi pare să fie determinat de consum. A consuma relații, a consuma prietenii, a consuma religii, a consuma, a consuma… Nu contează prețul și nici consecințele. Un consum care nu generează legături, un consum care merge dincolo de relațiile umane. Legăturile sunt un simplu „mijloc” în satisfacerea „necesităților mele”. Aproapele cu fața sa, cu istoria sa, cu afectele sale încetează să fie important.

Și acest comportament generează o cultură care rebutează tot ceea ce „nu mai folosește” sau „nu satisface” gusturile consumatorului. Am făcut din societatea noastră o vitrină multiculturală foarte mare legată numai de gusturile câtorva „consumatori” și, pe de altă parte, sunt mulți, foarte mulți ceilalți, cei care „mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt 15,27).

Asta produce o mare rană, o rană culturală foarte mare. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele sărăcii sau rădăcini ale atâtor situații contemporane constă în singurătatea radicală la care sunt constrânse atâtea persoane. Urmărind un „îmi place”, urmărind creșterea numărului de „followers” într-o oarecare rețea socială, astfel persoanele urmăresc – astfel urmăm – propunerea oferită de această societate contemporană. O singurătate temătoare de angajarea într-o căutare neînfrânată de a se simți recunoscuți.

Trebuie să-i condamnăm pe tinerii noștri pentru a fi crescuți în această societate? Trebuie să-i excomunicăm pentru că trăiesc în această lume? Ei trebuie să audă de la păstorii lor fraze precum: „odată era mai bine”; „lumea este un dezastru și, dacă se continuă așa, nu știm unde vom ajunge”? Asta îmi sună ca un tangou argentinian! Nu, nu cred, nu cred că acesta este drumul. Noi păstorii, pe urmele Păstorului, suntem invitați să căutăm, să însoțim, să ridicăm, să îngrijim rănile timpului nostru. A privi realitatea cu ochii celui care știe că este chemat la mișcare, la convertire pastorală. Lumea ne cere astăzi cu insistență această convertire pastorală. „Este vital ca astăzi Biserica să iasă ca să vestească Evanghelia tuturor, în toate locurile, în toate ocaziile, fără întârziere, fără repulsii și fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate exclude pe nimeni” (Evangelii gaudium, 23). Evanghelia nu este un produs de consumat, nu face parte din această cultură a consumismului.

Am greși dacă am interpreta că această „cultură” din lumea actuală este numai răcire față de căsătorie și familie în termeni de pur și simplu egoism. Tinerii din acest timp au devenit oare cu toții în mod iremediabil fricoși, slabi, inconsistenți? Să nu cădem în capcană. Mulți tineri, în cadrul acestei culturi descurajante, au interiorizat un soi de supunere inconștientă, le este frică, o frică inconștientă, și nu urmăresc elanurile cele mai frumoase și mai înalte, și chiar cele mai necesare. Există atâția care amână căsătoria așteptând condiții de bunăstare ideale. Între timp, viața se consumă, fără gust. Pentru că înțelepciunea adevăratelor gusturi ale vieții mature cu timpul, ca rod al investiției generoase a pasiunii, inteligenței, entuziasmului.

În Congres, în urmă cu câteva zile, spuneam că trăim o cultură care îi determină și îi convinge pe tineri să nu formeze o familie, unii datorită lipsei de mijloace materiale ca să facă asta și alții pentru că au atâtea mijloace încât stau foarte comozi așa, însă aceasta este tentația, a nu forma o familie.

Ca păstori, noi episcopii suntem chemați să adunăm forțele și să relansăm entuziasmul pentru nașterea de familii care să răspundă mai deplin la binecuvântarea lui Dumnezeu, după vocația lor! Trebuie să investim energiile noastre nu atât în a explica și a reexplica lipsurile actualei condiții de astăzi și calitățile creștinismului, cât mai degrabă în a invita cu franchețe pe tineri să fie îndrăzneți în alegerea căsătoriei și a familiei. La Buenos Aires, câte femei se plângeau: „Am un fiu care are 30, 32, 34 de ani și nu se căsătorește, nu știu ce să fac”. „Doamnă, nu-i mai călcați cămășile!”. Trebuie entuziasmați tinerii pentru ca să riște asta, dar este un risc de rodnicie și de viață. Și aici este nevoie de o sfântă parresia a episcopilor. „De ce nu te căsătorești?” – „Da, am logodnică, însă nu știm… da, nu… punem împreună banii pentru nuntă, pentru asta…”. Sfânta parresia de a-i însoți și a-i face să se formeze până la angajamentul căsătoriei.

Un creștinism care „se face” puțin în realitate și „se explică” infinit în formare, se află într-o disproporție periculoasă. Aș spune într-un adevărat cerc vicios. Păstorul trebuie să arate că Evanghelia familiei este cu adevărat „veste bună” într-o lume în care atenția față de noi înșine pare să domnească suverană! Nu e vorba de fantezie romantică: tenacitatea în a forma o familie și în a o duce înainte transformă lumea și istoria. Familiile sunt cele care transformă lumea și istoria.

Păstorul vestește cu seninătate și cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, îi încurajează pe credincioși să țintească sus. El îi va face capabili pe frații săi și pe surorile sale de ascultarea și de practicarea promisiunii lui Dumnezeu, care lărgește și experiența maternității și paternității în orizontul unei noi „familiarități” cu Dumnezeu (cf. Mc 3,31-35). Păstorul veghează asupra visului, asupra vieții, asupra creșterii oilor sale. Acest „veghează” nu se naște din faptul de a face discursuri, ci din îngrijirea pastorală. Este capabil să vegheze numai cel care știe să stea „în mijloc”, cel căruia nu-i este frică de întrebări, cel căruia nu-i este frică de contact, de însoțire. Păstorul veghează înainte de toate cu rugăciunea, susținând credința poporului său, transmițând încrederea în Domnul, în prezența sa. Păstorul rămâne mereu vigilent ajutând să se ridice privirea atunci când apar descurajarea, frustrarea sau căderile. Ar fi bine să ne întrebăm dacă în slujirea noastră pastorală știm „să pierdem” timp cu familiile. Știm să stăm cu ele, să împărtășim dificultățile lor și bucuriile lor?

Desigur trăsătura fundamentală a stilului de viață al episcopului este în primul rând să trăiască spiritul acestei familiarități bucuroase cu Dumnezeu și în al doilea rând să-i răspândească emoționanta rodnicie evanghelică, este în primul rând: a se ruga și a vesti Evanghelia (cf. Fap 6,4). Și mereu mi-a atras atenția și m-a uimit când la început, în primele timpuri ale Bisericii, eleniștii se plângeau pentru că văduvele lor și orfanii lor nu erau bine asistați. Clar, apostolii nu reușeau, deci îi neglijau; s-au reunit și au „inventat” diaconii, adică Duhul Sfânt i-a inspirat să-i constituie pe diaconi; și când Petru vestește decizia explică: vom alege șapte bărbați așa și așa pentru ca să se ocupe de această exigență. Și nouă ne revin două lucruri: rugăciunea și predicarea. Care este prima lucrare a episcopului? Să se roage. A doua lucrare care merge împreună cu aceea: să predice. Ne ajută această definiție dogmatică. Dacă greșesc, cardinalul Müller ne ajută pentru că definește care este rolul episcopului. Episcopul este constituit pentru a paște, este păstor, dar a paște înainte de toate cu rugăciunea și cu vestirea, apoi vine tot restul. Dacă rămâne timp.

Așadar, noi înșine, acceptând cu umilință ucenicia creștină a virtuților familiale ale poporului lui Dumnezeu, ne vom asemăna tot mai mult cu tații și mamele (ca Paul, cf. 1Tes 2,7.11), evitând să ne transformăm în persoane care pur și simplu au învățat să trăiască fără familie. A ne îndepărta de familie de face să fim persoane care învățăm să trăim fără familie: urât, foarte urât. De fapt, idealul nostru nu este acela de a fi fără afecte. Bunul păstor renunță la afecte familiare proprii pentru a destina toate forțele sale și harul chemării sale speciale binecuvântării evanghelice a afectelor bărbatului și femeii care dau viață planului creației lui Dumnezeu, începând de la cei pierduți, abandonați, răniți, devastați, oprimați și privați de demnitatea lor. Această încredințare totală iubirii lui Dumnezeu nu este desigur o vocație străină de duioșie și de iubire! Ne va fi suficient să privim la Isus pentru a înțelege asta (cf. Mt 19,12). Misiunea bunului păstor în stilul lui Dumnezeu – numai Dumnezeu poate să-l autorizeze, nu propria prezumție – imită în toate și pentru toate stilul afectiv al Fiului față de Tatăl, care se reflectă în tandrețea dăruirii sale: în favoarea și din iubire față de bărbații și femeile din familia umană.

În optica credinței, aceasta este o temă prețioasă. Slujirea noastră are nevoie să dezvolte alianța Bisericii și a familiei. Subliniez: a dezvolta alianța Bisericii și a familiei. Altminteri se ofilește, și familia umană va deveni în mod iremediabil distantă, din vina noastră, de Vestea Bună dăruită de Dumnezeu și va merge la supermagazinul la modă ca să cumpere produsul care în acel moment îi place mai mult.

Dacă vom fi capabili de această rigoare a afectelor lui Dumnezeu, folosind infinită răbdare, și fără resentiment, față de brazdele strâmbe în care trebuie să le semănăm – pentru că într-adevăr de atâtea ori trebuie să semănăm în brazde strâmbe – și o femeie cu cinci „ne-soți” se va descoperi capabilă de mărturie. Și pentru un tânăr bogat care simte cu tristețe că trebuie încă să se gândească liniștit, va exista un vameș matur care se va da jos din copac și se va dedica pentru săracii la care – până în acel moment – nu s-a gândit niciodată.

Fraților, Dumnezeu să ne dea darul acestei noi proximități între familie și Biserică. Ar nevoie de asta familia, are nevoie de asta Biserica, avem nevoie de asta noi păstorii. Familia este aliatul nostru, fereastra noastră spre lume; familia este claritatea unei binecuvântări irevocabile a lui Dumnezeu destinată tuturor fiilor din această istorie dificilă și foarte frumoasă a creației pe care Dumnezeu ne-a cerut s-o slujim! Multe mulțumiri!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.09.2015
Publicarea pe acest sit: 28.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns