Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii mexicani

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Episcopii mexicani
Catedrala din Ciudad de Mexico,
sâmbătă, 13 februarie 2016

Iubiți frați,

Sunt bucuros să vă pot întâlni în ziua următoare după sosirea mea în această țară, pe care, urmând pașii Predecesorilor mei, am venit și eu s-o vizitez.

Nu puteam să nu vin! Ar putea Succesorul lui Petru, chemat din îndepărtatul sud latinoamerican, să nu poată să-și îndrepte privire spre Fecioara „Morenita”?

Vă mulțumesc pentru că m-ați primit în această catedrală, „casita”, „casă mică” devenită mare dar mereu „sacră”, pe care Fecioara de Guadalupe a cerut-o, și pentru cuvintele respectuoase de bun-venit pe care mi le-ați adresat.

Știind că aici se află inima secretă a fiecărui mexican, intru cu pas delicat, așa cum trebuie intrat în casa și în sufletul acestui popor, și vă sunt profund recunoscător că îmi deschideți poarta. Știu că privind ochii Fecioarei ajung la privirea oamenilor voștri care, în ea, au învățat să se manifeste. Știu că niciun alt glas nu poate vorbi așa de profund despre inima mexicană așa cum poate să vorbească Fecioara; ea păstrează dorințele sale cele mai înalte, speranțele sale cele mai tainice; ea adună bucuriile sale și lacrimile sale; ea înțelege numeroasele sale graiuri și le răspunde cu duioșie de Mamă pentru că sunt fiii săi.

Sunt bucuros să fiu cu voi, aici în apropierea lui „Monte del Tepeyac”, ca la începuturile evanghelizării acestui continent și vă cer, cu respect, să-mi permiteți ca tot ceea ce vă voi spune să pot spune pornind de la Guadalupana. Cât aș vrea ca ea să fie cea care să vă ducă, până în adâncul sufletelor voastre de păstori, și, prin intermediul vostru, la fiecare dintre Bisericile voastre particulare prezente în acest Mexic vast, tot ceea ce curge intens din inima Papei.

Așa cum a făcut Juan Diego și au făcut generațiile următoare de fii ai Guadalupanei, și Papa de mult timp nutrea dorința de a o vedea. Și mai mult, aș vrea eu însumi să ajungă la mine privirea sa maternă. Am reflectat mult asupra misterului acestei privire și vă rog, primiți ceea ce țâșnește din inima mea de păstor în acest moment.

O privire de duioșie

Înainte de toate, Fecioara Morenita ne învață că singura forță capabilă să cucerească inima oamenilor este duioșia lui Dumnezeu. Ceea ce încântă și atrage, ceea ce apleacă și învinge, ceea ce deschide și dezleagă de lanțuri nu este forța instrumentelor sau duritatea legii, ci slăbiciunea atotputernică a iubirii divine, care este forța irezistibilă a dulceței sale și promisiunea ireversibilă a milostivirii sale.

Un scriitor neliniștit și ilustru din această țară a spus că la Guadalupe nu se cere belșugul recoltelor sau fertilitatea pământului, ci se caută un sân în care oamenii, mereu orfani și dezmoșteniți, caută o ocrotire, o casă.

La distanță de secole de evenimentul care stă la baza întemeierii acestei țări și a evanghelizării continentului, oare a fost diluată, oare a fost uitată necesitatea unui sân la care tânjește inima poporului care v-a fost încredințat?

Cunosc istoria lungă și dureroasă pe care ați străbătut-o, nu fără a vărsa atâta sânge, nu fără convulsii impetuoase și sfâșietoare, nu fără violență și neînțelegeri. Pe bună dreptate veneratul și sfântul meu Predecesor, care în Mexic era ca acasă la el, a voit să amintească faptul că istoria sa este străbătută „precum fluvii uneori ascunse și mereu învolburate, de trei realități care uneori se întâlnesc și altele revelează diferențele lor complementare, fără a se amesteca niciodată total: vechea și bogata sensibilitate a popoarelor indigene care l-au iubit pe Juan de Zumárraga și pe Vasco de Quiroga, pe care multe din aceste popoare continuă să-i numească părinți, creștinismul înrădăcinat în sufletul mexicanilor și raționalitatea modernă, de factură europeană, care a voit atât de mult să exalte independența și libertatea” (Ioan Paul al II-lea, Discurs la ceremonia de bun-venit în Mexic, 22 ianuarie 1999).

Și în această istorie, sânul matern care încontinuu a dat naștere Mexicului, deși uneori părea un năvod care aduna 153 de pești (cf. In21,11), nu s-a demonstrat niciodată nerodnic, și fracturile amenințătoare s-au refăcut mereu.

De aceea, vă invită să pornim din nou de la această necesitate a unui sân care provine din sufletul poporului vostru. Sânul credinței creștine este capabil să reconcilieze trecutul adesea marcat de singurătate, izolare și marginalizare, cu viitorul încontinuu izolat la o zi de mâine care ne scapă. Numai în acel sân se poate, fără a renunța la propria identitate, „descoperi adevărul profund al noii umanități, în care toți sunt chemați să fie fii ai lui Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Omilie pentru canonizarea sfântului Juan Diego, 31 iulie 2002).

Deci înclinați-vă, fraților, cu delicatețe și respect, asupra sufletului profund al oamenilor voștri, coborâți cu atenție și descifrați fața lor misterioasă. Prezentul, adesea dizolvat în dispersie și sărbătoare, oare nu este și propedeutic pentru Dumnezeu care este prezentul unic și deplin? Familiaritatea cu durerea și moartea nu sunt forme de curaj și căi spre speranță? Percepția că lumea este mereu și numai de răscumpărat nu este antidot la autosuficiența prepotentă a celor care cred că pot să facă abstracție de Dumnezeu?

Desigur, pentru toate acestea este nevoie de o privire capabilă să reflecte duioșia lui Dumnezeu. De aceea fiți Episcopi cu privire limpede, cu suflet transparent, cu față luminoasă. Nu vă fie frică de transparență. Biserica nu are nevoie de întuneric pentru a lucra. Vegheați ca privirile voastre să nu se acopere cu penumbrele ceții mondenității; nu vă lăsați corupți de materialismul vulgar nici de iluziile seducătoare ale acordurilor „pe sub mână”; nu vă puneți încrederea în „carele și caii” faraonilor actuali, pentru că forța noastră este „stâlpul de foc” care rupe în două apele mării despărțindu-le, fără a face mare zgomot (cf. Ex 14,24-25).

Lumea în care Domnul ne cheamă să ne desfășurăm misiunea a devenit foarte complexă. Chiar și ideea prepotentă a lui „cogito”, care nu nega că exista măcar o stâncă deasupra plajei ființei, astăzi este dominată de o concepție despre viață considerată de mulți mai mult ca oricând șovăielnică, schimbătoare și fără lege, pentru că duce lipsă de un substrat solid. Frontierele, așa de intens invocate și susținute, au devenit permeabile în fața noutății unei lumi în care forța unora nu mai poate supraviețui fără vulnerabilitatea altora. Hibridizarea ireversibilă a tehnologiei face apropiat ceea ce este îndepărtat dar, din păcate, face distant ceea ce ar trebui să fie apropiat.

Și exact în această lume Dumnezeu vă cere să aveți o privire care să știe să intercepteze întrebarea care strigă în inima oamenilor voștri, singura care posedă în propriul calendar o „sărbătoare a strigătului”. La acel strigăt trebuie răspuns că Dumnezeu există și este aproape prin Isus. Că numai Dumnezeu este realitatea pe care se poate construi, pentru că „Dumnezeu este realitatea de bază, nu un Dumnezeu numai gândit sau ipotetic, ci Dumnezeul cu față umană” (Benedict al XVI-lea, Discurs inaugural la a V-a Conferință Generală a CELAM, 13 mai 2007).

În privirile voastre, poporul mexican are dreptul să găsească urmele celor care „l-au văzut pe Domnul” (cf. In 20,25), ale celor care au fost cu Dumnezeu. Acest lucru este esențial. Așadar, nu pierdeți timp și energii în lucrurile secundare, în bârfe și în intrigi, în proiectele zadarnice de carieră, în planurile goale de hegemonie, în cluburile sterile de interese sau de facțiuni. Nu vă lăsați opriți de murmurări și de vorbiri de rău. Introduceți-i pe preoții voștri în înțelegerea slujirii sacre. Nouă slujitorilor lui Dumnezeu ne este suficient harul de „a bea potirul Domnului”, darul de a păstra partea moștenirii sale care ne-a fost încredințată, deși suntem administratori nepricepuți. Să-l lăsăm pe Tatăl să ne încredințeze locul pe care l-a pregătit pentru noi (cf. Mt 20,20-28). Oare putem să fim cu adevărat ocupați în alte lucruri dacă nu în cele ale Tatălui? În afara „lucrurilor Tatălui” (cf. Lc 2,48-49) pierdem identitatea noastră și, în mod vinovat, facem zadarnic harul său.

Dacă privirea noastră nu mărturisește că l-am văzut pe Isus, atunci cuvintele pe care le amintim despre El sunt numai figuri retorice goale. Probabil exprimă nostalgia celor care nu pot să-l uite pe Domnul, dar oricum sunt numai bâlbâială de orfani lângă mormânt. Cuvinte până la urmă incapabile să împiedice ca lumea să rămână abandonată și redusă la propria putere disperată.

Mă gândesc la necesitatea de a oferi un sân matern tinerilor. Privirile voastre să fie capabile să se intersecteze cu privirile lor, să-i iubiți și să percepeți ceea ce ei caută cu acea forță cu care mulți ca ei au părăsit bărci și năvoade pe celălalt mal al mării (cf. Mc 1,17-18), au abandonat mesele de impozite numai să-l urmeze pe Domnul adevăratei bogății (cf. Mt 9,9).

Mă preocupă atâția care, seduși de puterea goală a lumii, exaltă himerele și se îmbracă în simbolurile lor macabre pentru a comercializa moartea în schimbul monedelor pe care la sfârșit molia și rugina le consumă și pentru care hoții sparg și fură (cf. Mt 6,20). Vă rog să nu subevaluați provocarea etică și anti-civică pe care o reprezintă traficul de droguri pentru tineret și pentru întreaga societate mexicană, inclusiv Biserica.

Proporțiile fenomenului, complexitatea cauzelor sale, imensitatea extinderii sale ca metastază care devorează, gravitatea violenței care destramă și a conexiunilor sale zbuciumate, nu ne permit nouă, păstori ai Bisericii, să ne refugiem în condamnări generice – forme de nominalism – ci cer un curaj profetic și un serios și calificat proiect pastoral pentru a contribui, treptat, la formarea acelei rețele umane delicate, fără de care cu toții vom fi încă de la început distruși de această amenințare vicleană. Numai începând de la familii; apropiindu-ne și îmbrățișând periferia umană și existențială a teritoriilor dezolate din orașele noastre; implicând comunitățile parohiale, școlile, instituțiile comunitare, comunitatea politică, structurile de siguranță; numai așa ne vom putea elibera total de apele în care din păcate se îneacă atâtea vieți, fie viața celui care moare ca victimă, fie aceea a celui care în fața lui Dumnezeu va avea mereu mâinile pătate de sânge, oricât ar avea portofelul plin de bani murdari și conștiința anesteziată.

Cu privirea îndreptată spre Maria de Guadalupe, voi spune un al doilea lucru:

O privire capabilă să țese

În mantia sufletului mexican Dumnezeu a țesut, cu firul amprentelor metise ale oamenilor săi, fața manifestării sale în „Morenita”. Dumnezeu nu are nevoie de culori stinse pentru a desena fața sa. Desenele lui Dumnezeu nu sunt condiționate de culori sau de fire, ci sunt determinate de ireversibilitatea iubirii sale care vrea cu tenacitate să se imprime în noi.

De aceea, fiți Episcopi capabili să imitați această libertate a lui Dumnezeu alegând ceea ce este umil pentru a manifesta maiestatea feței sale și de a imita această răbdare divină în a țese, cu firul subțire al umanității pe care o întâlniți, acel om nou pe care țara voastră îl așteaptă. Nu vă lăsați cuprinși de căutarea zadarnică de a schimba poporul, ca și cum iubirea lui Dumnezeu n-ar avea suficientă forță pentru a-l schimba.

Apoi, redescoperiți statornicia înțeleaptă și umilă cu care părinții credinței acestei patrii au știut să introducă generațiile următoare în semantica misterului divin. Învățând mai înainte și apoi învățând pe alții gramatica necesară pentru a dialoga cu acel Dumnezeu, ascuns în secolele căutării lor și devenit aproape în persoana Fiului său Isus, pe care astăzi atâția îl recunosc în imaginea însângerată și umilită, ca figură a propriului destin. Imitați condescendența sa și capacitatea sa de a se înjosi. Nu vom înțelege niciodată îndeajuns faptul că Dumnezeu cu firele metise ale oamenilor noștri a țesut fața cu care s-a făcut cunoscut! Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători față de această aplecare a sa, față de această „synkatábasis”.

O privire de delicatețe singulară vă cer față de popoarele indigene, pentru ei și pentru fascinantele lor culturi, adesea masacrate. Mexicul are nevoie de rădăcinile sale amerindiene pentru a nu rămâne într-o enigmă nerezolvată. Indigenii din Mexic așteaptă încă să le fie recunoscută efectiv bogăția contribuției lor și rodnicia prezenței lor pentru a moșteni acea identitate care vă face să deveniți o națiune unică și nu numai una printre celelalte.

S-a vorbit de multe ori despre presupusul destin neîmplinit al acestei națiuni, despre „labirintul singurătății” în care ar fi închis, despre geografia ca destin care o închide în capcană. Pentru unii, toate acestea ar fi obstacol pentru desenarea unei fețe unitare, a unei identități adulte, a unei poziții singulare în concertul națiunilor și a unei misiuni împărtășite.

Pentru alții, și Biserica din Mexic ar fi condamnată să aleagă între a îndura inferioritatea în care a fost izolată în unele perioade ale istoriei sale, ca atunci când glasul său a fost redus la tăcere și s-a încercat să se amputeze prezența sa, sau aventurarea în fundamentalisme pentru a recupera certitudini provizorii – ca acel „cogito” faimos – uitând că are înscrisă în inimă setea de Absolut și că este chemată în Cristos să-i reunească pe toți și nu numai o parte (cf. Lumen gentium, 1).

În schimb, nu încetați să amintiți poporului vostru cât sunt de puternice rădăcinile antice care au permis sinteza creștină vie de comuniune umană, culturală și spirituală care s-a format aici. Amintiți că aripile poporului vostru s-au întins deja de mai multe ori deasupra multor vicisitudini. Păstrați amintirea drumului lung parcurs până aici – fiți „deuteronomici” – și să știți să treziți speranța de noi ținte, pentru că ziua de mâine va fi un pământ „bogat în roade” chiar dacă ne pune provocări care nu sunt indiferente (cf. Num13,27-28).

Fie ca privirile voastre, odihnite mereu și numai în Cristos, să fie capabile să contribuie la unitatea poporului vostru; să favorizeze reconcilierea diferențelor sale și integrarea diversităților sale; să promoveze soluționarea problemelor sale endogene; să-și amintească de măsura înaltă la care Mexicul poate să ajungă dacă învață să-și aparțină sieși mai înainte decât altora; să ajute la găsirea de soluții împărtășite și sustenabile la mizeriile sale; să motiveze întreaga națiune să nu se mulțumească cu mai puțin decât se așteaptă de la modul mexican de a locui în lume.

O a treia reflecție:

O privire atentă și apropiată, nu adormită

Vă rog să nu cădeți în paralizia de a da răspunsuri vechi la întrebările noi. Trecutul vostru este o fântână de bogății care trebuie săpate, care poate să inspire prezentul și lumineze viitorul. Vai vouă dacă dormiți pe lauri! Nu trebuie risipită moștenirea primită, păstrând-o cu o muncă statornică. Sunteți așezați pe umerii giganților: episcopi, preoți, călugări, călugărițe și laici credincioși „până la sfârșit”, care și-au dat viața pentru ca Biserica să-și poată îndeplini propria misiune. Din înaltul acestui podium sunteți chemați să îndreptați o privire largă asupra ogorului Domnului pentru a programa semănatul și a aștepta recolta.

Vă invit să nu încetați, să nu încetați fără frică în misiunea de a evangheliza și de a aprofunda credința, printr-o cateheză mistagogică care să știe să prețuiască religiozitatea populară a oamenilor voștri. Timpul nostru cere atenție pastorală față de persoanele și față de grupurile care speră să poată merge în întâmpinarea lui Cristos viu. Numai o convertire pastorală curajoasă – și subliniez convertire pastorală – a comunităților noastre poate căuta, genera și hrăni pe discipolii de astăzi ai lui Isus (cf. Documentul de la Aparecida, 22,6, 360, 370).

De aceea, este necesar pentru păstorii noștri să depășească ispita distanței – și las fiecăruia dintre voi să facă lista distanțelor care pot să existe în această Conferință Episcopală; nu le cunosc, dar a depăși ispita distanței – și a clericalismului, a răcelii și a indiferenței, a comportamentului triumfal și a autoreferențialității. Guadalupe ne învață că Dumnezeu este familial, aproape în fața sa, că proximitatea și condescendența – această înjosire și apropiere – pot face mai mult decât forța, decât orice tip de forță.

Așa cum învață frumoasa tradiție guadalupană, „Morenita” păzește privirile celor care o contemplă, reflectă fața celor care o întâlnesc. Trebuie învățat că există ceva irepetabil în fiecare dintre cei care ne privesc în căutarea lui Dumnezeu. Ne revine nouă să nu devenim impermeabili la aceste priviri. A păzi în noi pe fiecare dintre ei, păstrându-i în inimă, ocrotindu-i.

Numai o Biserica aptă să ocrotească fața oamenilor care merg să bată la poarta ei este capabilă să le vorbească despre Dumnezeu. Dacă nu descifrăm suferințele lor, dacă nu ne dăm seama de nevoile lor, nimic nu vom putea oferi. Bogăția pe care o avem curge numai atunci când întâlnim puținul celor care cerșesc și tocmai această întâlnire se realizează în inima noastră de păstori.

Și prima față pe care vă implor s-o păstrați în inima voastră este aceea a preoților voștri. Nu-i lăsați expuși singurătății și abandonării, pradă mondenității care devorează inima. Fiți atenți și învățați să citiți privirile lor pentru a vă bucura cu ei când se simt fericiți să povestească ceea ce „au făcut și au învățat” (cf. Mc 6,30), precum și pentru a nu se da înapoi când se simt un pic umiliți și nu pot să facă altceva decât să plângă pentru că „l-au tăgăduit pe Domnul” (cf. Lc 22,61-62), precum și, de ce nu, pentru a-i susține, în comuniune cu Cristos, când cineva, deja doborât, va ieși cu Iuda „noaptea” (cf. In 13,30). În aceste situații, să nu lipsească niciodată paternitatea voastră de Episcopi față de preoții voștri. Încurajați comuniunea dintre ei; faceți în așa fel încât să poată perfecționa darurile lor; inserați-i în marile cauze pentru că inima apostolului n-a fost făcută pentru lucruri mici.

Nevoia de familiaritate locuiește în inima lui Dumnezeu. Stăpâna Noastră de Guadalupe a cerut numai o „căsuță sacră”. Popoarele noastre latinoamericane înțeleg bine limbajul diminutiv – o „căsuță” sacră – și cu plăcere îl folosesc. S-au adapta să se simtă diminuați și s-au obișnuit să trăiască în modestie.

Biserica, atunci când se adună într-o catedrală maiestuoasă, nu va putea să nu se înțeleagă ca o „casă mică”, în care fiii săi pot să se simtă în largul lor. În fața lui Dumnezeu se poate rămâne numai dacă suntem mici, dacă suntem orfani, dacă suntem cerșetori. Protagonistul istoriei de mântuire este cerșetorul.

„Căsuță” familială și în același timp „sacră”, pentru că proximitatea se umple de măreția atotputernică. Suntem păzitori ai acestui mister! Uneori am pierdut acest simț al măsurii divine umile și încetăm să oferim alor noștri „căsuța” în care să se poată simți în intimitate cu Dumnezeu. Se poate întâmpla și că neglijând un pic simțul măreției sale s-a pierdut parte din teama reverențioasă față de o astfel de iubire. Acolo unde locuiește Dumnezeu, omul nu poate să meargă fără să fie admis, și intră numai „scoțându-și sandalele” (cf. Ex 3,5) pentru a mărturisi propria insuficiență.

Și faptul de a uita „să ne scoatem sandalele” pentru a intra, nu este probabil la rădăcina pierderii simțului sacralității vieții umane, a persoanei, a valorilor esențiale, a înțelepciunii acumulate de-a lungul secolelor, a respectului față de natură? Fără a recupera, în conștiința oamenilor și a societății, aceste rădăcini profunde, chiar și muncii generoase în favoarea drepturilor umane legitime îi va lipsi limfa vitală care poate să vină numai dintr-un izvor pe care omenirea nu va putea să și-l dea de la sine însăși.

Și, tot privind-o pe Mama, pentru a încheia:

O privire de ansamblu și de unitate

Numai privind-o pe „Morenita”, Mexicul are o viziune completă despre sine. De aceea vă invită să înțelegeți că misiunea pe care v-o încredințează Biserica astăzi – și v-a încredințat-o mereu – cere această privire care să cuprindă totalitatea. Și acest lucru nu se poate realiza izolat, ci numai în comuniune.

Guadalupana este încinsă cu un brâu care anunță rodnicia sa. Este Fecioara care-l poară în sân pe Fiul așteptat de oameni. Este Mama care dă naștere omenirii din noua lume care se naște. Este Mireasa care prefigurează maternitatea rodnică a Bisericii lui Cristos. Voi aveți misiunea de a încinge întreaga națiune mexicană cu rodnicia lui Dumnezeu. Nicio bucată din acest brâu nu poate fi disprețuită.

Episcopatul mexican a făcut pași însemnați în acești ani conciliari; a crescut numărul membrilor săi; a fost promovată o formare permanentă, continuă și calificată; mediul fratern n-a lipsit; spiritul de colegialitate a crescut; intervențiile pastorale au influențat asupra Bisericilor voastre și asupra conștiinței naționale; lucrările pastorale împărtășite au fost rodnice în domeniile esențiale ale misiunii ecleziale precum familia, vocațiile și prezența socială.

În timp ce ne bucurăm pentru drumul din acești ani, vă cer să nu vă lăsați descurajați de dificultăți și să nu precupețiți niciun efort posibil pentru a promova, printre voi și în diecezele voastre, zelul misionar, mai ales față de părțile mai nevoiașe din unicul trup al Bisericii mexicane. A redescoperi că Biserica este misiune este fundamental pentru viitorul său, pentru că numai entuziasmul, uimirea convinsă a evanghelizatorilor are forța de a trage după ei. De aceea, vă rog să vă îngrijiți în special de formarea și de pregătirea laicilor, depășind orice formă de clericalism și implicându-i activ în misiunea Bisericii, mai ales făcând prezentă, cu mărturia propriei vieți, Evanghelia lui Cristos în lume.

Acestui popor mexican îi va face foarte bine o mărturie unificatoare a sintezei creștine și o viziune împărtășită despre identitatea și despre destinul oamenilor săi. În acest sens, ar fi foarte important ca Universitatea Pontificală a Mexicului să fie tot mai mult în centrul eforturilor ecleziale pentru a asigura acea privire de universalitate fără de care rațiunea, resemnată cu modele parțiale, renunță la aspirația sa cea mai înaltă de căutare a adevărului.

Misiunea este vastă și a o duce înainte cere căi multiple. Și cu insistența cea mai vie vă îndemn să păstrați comuniunea și unitatea dintre voi. Acest lucru este esențial, fraților. Asta nu este în text, dar îmi vine acum. Dacă vreți să vă certați, certați-vă; dacă aveți lucruri să vă spuneți, spuneți-vi-le; însă ca bărbați, în față, și ca oameni ai lui Dumnezeu care după aceea merg să se roage împreună, să facă discernământ împreună; și dacă ați întrecut limita, să vă cereți iertare, dar mențineți unitatea trupului episcopal. Comuniune și unitate între voi. Comuniunea este forma vitală a Bisericii și unitatea păstorilor săi dă dovadă despre adevărul său. Mexicul și Biserica sa vastă și multiformă au nevoie de Episcopi slujitori și păzitori ai unității edificate pe Cuvântul Domnului, alimentate cu Trupul său și conduse de Duhul său care este respirația vitală a Bisericii.

Nu este nevoie de „principii”, ci de o comunitate de martori ai Domnului. Cristos este unica sa lumină; este izvorul de apă vie; din respirația sa provine Duhul care umflă pânzele bărcii ecleziale. În Cristos glorificat, pe care oamenilor din acest popor le place să-l citească drept Rege, aprindeți uniți lumina, umpleți-vă de prezența sa care nu se stinge; respirați cu plămâni plini aerul bun al Duhului său. Vouă vă revine să-l semănați pe Cristos în teritoriu, să țineți aprinsă lumina sa umilă care luminează fără să orbească, să asigurați ca să se sature cu apele sale setea oamenilor voștri, să ridicați pânzele pentru ca suflul Duhului să le umfle și să nu se oprească barca Bisericii din Mexic.

Amintiți-vă că Mireasa, Mireasa fiecăruia dintre voi, Maica Biserică, știe bine că Păstorul iubit (Ct 1,7) va fi găsit numai acolo unde pășunile sunt verzi și pâraiele cristaline. Mireasa nu are încredere de însoțitorii Mirelui care, uneori datorită neglijenței sau incapacității, conduc turma prin locuri pustii și pline de stânci. Vai nouă păstorilor, însoțitori ai Păstorului Suprem, dacă lăsăm să rătăcească Mireasa sa pentru că în cortul pe care l-am făcut Mirele nu se află.

Permiteți-mi un ultim cuvânt pentru a exprima aprecierea Papei pentru tot ceea ce faceți pentru a înfrunta provocarea din epoca noastră reprezentată de migrații. Sunt milioane fiii Bisericii care astăzi trăiesc în diaspora sau în tranzit peregrinând spre nord în căutarea de noi oportunități. Mulți dintre ei lasă în urma lor propriile rădăcini pentru a se aventura, chiar și în clandestinitatea care implică orice tip de risc, în căutarea „luminii verzi” pe care o consideră ca speranță a lor. Atâtea familii se dezbină; și nu întotdeauna integrarea în presupusa „țară promisă” este așa de ușoară cum se crede.

Fraților, inimile voastre să fie capabile să-i urmeze și să ajungă la ei dincolo de frontiere. Întăriți comuniunea cu frații voștri din episcopatul din SUA pentru ca prezența maternă a Bisericii să mențină vii rădăcinile credinței lor, ale credinței acelui popor, motivele speranței lor și forța carității lor. Să nu li se întâmple să atârne harpele, să amuțească bucuria lor, uitând de Ierusalim și transformându-se în „exilați de ei înșiși” (cf. Ps 136/137). Mărturisiți uniți că Biserica este păzitoare a unei viziuni unitare despre om și nu poate accepta ca să fie redusă la simplă „resursă umană”.

Nu va fi zadarnică grija diecezelor voastre în a vărsa puținul balsam pe care-l au pe picioarele rănite ale celor care străbat teritoriile lor și să cheltuiască pentru ei banii adunați cu greu; Samariteanul divin la sfârșit îl va îmbogăți pe cel care n-a trecut indiferent prin fața Lui când era întins pe pământ de-a lungul drumului (cf. Lc 10,25-37).

Iubiți frați,

Papa este sigur că Mexicul și Biserica sa vor ajunge la timp la întâlnirea cu ei înșiși, cu istoria, cu Dumnezeu. Uneori vreo piatră pe drum încetinește mersul și truda drumului va cere vreo oprire, dar niciodată până acolo încât să facă să se piardă ținta. De fapt, oare poate să ajungă târziu cel care are o Mamă care-l așteaptă? Cel care încontinuu poate simți răsunând în inima sa: „Nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?”. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.02.2016
Publicarea pe acest sit: 14.02.2016
Etichete: , ,

Comments are closed