Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii din Asia

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Episcopii din Asia
Sanctuarul din Haemi, 17 august 2014

Doresc să vă adresez un salut fratern și cordial în Domnul, în timp ce suntem adunați în acest loc sfânt, în care numeroși creștini și-au dăruit viața pentru fidelitatea față de Cristos. Îmi spuneau că există martirii fără nume, pentru că noi nu le cunoaștem numele: sunt sfinți fără nume. Însă acest lucru mă face să mă gândesc la atâția, atâția creștini sfinți, în bisericile noastre: copii, tineri, bărbați, femei, bătrâni… atâția! Nu cunoaștem numele, dar sunt sfinți. Ne face bine să ne gândim la acești oameni simpli care duc înainte viața lor creștină și numai Domnul cunoaște sfințenia lor. Mărturia lor de caritate a adus haruri și binecuvântări Bisericii din Coreea și chiar dincolo de granițele sale: rugăciunile lor să ne ajute să fim păstori fideli ai sufletelor încredințate grijii noastre. Îi mulțumesc cardinalului Gracias pentru cuvintele gentile de bun-venit și pentru munca desfășurată de Federația Conferințelor Episcopale din Asia în a da impuls solidarității și a promova acțiunea pastorală în Bisericile voastre locale.

În acest vast continent, în care locuiește o mare varietate de culturi, Biserica este chemată să fie multilaterală și creativă în mărturia sa adusă Evangheliei, prin intermediul dialogului și deschiderii față de toți. Aceasta este provocarea voastră! Într-adevăr, dialogul este parte esențială a misiunii Bisericii din Asia (cf. Ecclesia in Asia, 29). Dar în întreprinderea drumului dialogului cu indivizi și culturi, care trebuie să fie punctul nostru de plecare și punctul nostru de referință fundamentală care ne conduce la ținta noastră? Desigur el este identitatea noastră proprie, identitatea noastră de creștini. Nu putem să ne angajăm într-un adevărat dialog dacă nu suntem conștienți de identitatea noastră. Din nimic, din ceața autoconștiinței nu se poate dialoga, nu se poate începe să se dialogheze. Și, pe de altă parte, nu poate exista dialog autentic dacă nu suntem capabili să deschidem mintea și inima, cu empatie și sinceră primire față de cei cărora le vorbim. Este o atenție, și în atenție ne conduce Duhul Sfânt. un simț clar al identității proprii a fiecăruia și o capacitate de empatie sunt de aceea punctul de plecare pentru orice dialog. Dacă vrem să comunicăm în manieră liberă, deschisă și fructuoasă cu alții, trebuie să avem foarte clar ceea ce suntem, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi și ceea ce El cere de la noi. Și dacă a noastră comunicare nu vrea să fie un monolog, trebuie să existe deschidere a minții și a inimii pentru a accepta indivizi și culturi. Fără frică: frica este dușmana acestor deschideri.

Misiunea de a ne apropria identitatea noastră și de a o exprima se revelează totuși că nu e mereu ușoară, pentru că, din moment ce suntem păcătoși, vom fi mereu ispitiți de spiritul lumii, care se manifestă în moduri diferite. Aici aș vrea să semnalez trei. Primul dintre ele este strălucirea înșelătoare a relativismului, care întunecă strălucirea adevărului și, zguduind pământul sub picioarele noastre, ne împinge spre nisipuri mișcătoare, nisipurile mișcătoare ale învălmășelii și disperării. Este o ispită care în lumea de astăzi lovește și comunitățile creștine, ducându-i pe oameni să uite că „dincolo de toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același ieri, astăzi și în veac” (Gaudium et spes, 10; cf. Evr 13,8). Nu vorbesc aici despre relativismul înțeles numai ca un sistem de gândire, ci despre acel relativism practic zilnic care, în manieră aproape imperceptibilă, slăbește orice identitate.

Un al doilea mod prin care lumea amenință soliditatea identității noastre creștine este superficialitatea: tendința mai degrabă de a ne amuza cu lucrurile la modă, cu fleacurile și distracțiile, decât de a ne dedica lucrurilor care contează realmente (cf. Fil 1,10). Într-o cultură care exaltă efemerul și oferă numeroase locuri de evadare și de fugă, acest lucru prezintă o problemă pastorală serioasă. Pentru slujitorii Bisericii, această superficialitate se poate manifesta și în faptul de a fi fascinați de programele pastorale și de teorii, în defavoarea întâlnirii directe și fructuoase cu credincioșii noștri, și chiar cu necredincioșii, în special tinerii, care au în schimb nevoie de o solidă cateheză și de o călăuzire spirituală sigură. Fără o înrădăcinare în Cristos, adevărurile pentru care trăim ajung să se știrbească, practica virtuților devine formalistă și dialogul este redus la o formă de negociere, sau la acordul cu privire la dezacord. Acel acord cu privire la dezacord… pentru că apele nu se mișcă… Această superficialitate care ne face atâta rău.

Există apoi o a treia ispită, care este aparenta siguranță de a ne ascunde în spatele răspunsurilor ușoare, al frazelor făcute, al legilor și regulamentelor. Isus a luptat mult cu acești oameni care se ascundeau în spatele legilor, regulamentelor, răspunsurilor ușoare… I-a numit ipocriți. Credința prin natura sa nu este centrată pe ea însăși, credința tinde să „meargă afară”. Încearcă să se facă înțeleasă, face să se nască mărturia, generează misiunea. În acest sens, credința ne face capabili să fim în același timp curajoși și umili în mărturia noastre de speranță și de iubire. Sfântul Petru ne spune că trebuie să fim gata mereu să răspundem oricui ne cere cont de speranța care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Identitatea noastră de creștini constă în definitiv în angajarea de a-l adora numai pe Dumnezeu și de a ne iubi unii pe alții, de a fi unii în slujba altora și de a arăta prin exemplul nostru nu numai în ce anume credem, ci și în ce anume sperăm și cine este Cel în care ne-am pus încredere (cf. 2Tim 1,12).

Pentru a rezuma, credința vie în Cristos constituie identitatea noastră cea mai profundă, adică a fi înrădăcinați în Domnul. Dacă există asta, tot restul este secundar. Din această identitate profundă, credința vie în Cristos în care suntem înrădăcinați, din această realitate profundă pornește dialogul nostru și pe aceasta suntem chemați s-o împărtășim în mod sincer, onest, fără îngâmfare, prin dialogul din viața zilnică, dialogul carității și în toate acele ocazii mai formale care se pot prezenta. Deoarece Cristos este viața noastră (cf. Fil 1,21), vorbim despre El și pornind de la El, fără ezitare sau frică. Simplitatea cuvântului său devine evidentă în simplitatea vieții noastre, în simplitatea modului nostru de a comunica, în simplitatea faptelor noastre de slujire și caritate față de frații și surorile noastre.

Acum aș vrea să fac referință la un alt element al identității noastre de creștini: ea este rodnică. Deoarece încontinuu se naște și se hrănește din harul dialogului nostru cu Domnul și din impulsurile Duhului, ea aduce un rod de dreptate, bunătate și pace. Permiteți-mi deci să vă pun o întrebare cu privire la roadele încredințate grijii voastre pastorale. Identitatea creștină din Bisericile voastre particulare apare clar în programele voastre de cateheză și de pastorație a tineretului, în slujirea voastră față de cei săraci și față de cei care zac la marginile societăților noastre bogate și în eforturile voastre de a alimenta vocațiile la preoție și la viața călugărească? Apare în această rodnicie? Aceasta este o întrebare pe care o pun și fiecare dintre voi se poate gândi.

În sfârșit, alături de un simț clar al propriei noastre identități de creștini, dialogul autentic cere și o capacitate de empatie. Pentru ca să existe dialog, trebuie să existe această empatie. Provocare ce ni se pune este aceea de a nu ne limita la ascultarea cuvintelor pe care alții le rostesc, ci de a percepe comunicarea nespusă a experiențelor lor, a speranțelor lor, a aspirațiilor lor, a dificultăților lor și a ceea ce îndrăgesc ei mai mult. Această empatie trebuie să fie rodul privirii noastre spirituale și al experienței personale, care ne determină să-i vedem pe ceilalți ca frați și surori, să „ascultăm”, prin și dincolo de cuvintele și acțiunile lor, ceea ce inimile lor doresc să comunice. În acest sens, dialogul cere de la noi un autentic spirit „contemplativ”: spirit contemplativ de deschidere și de primire a celuilalt. eu nu pot să dialoghez dacă sunt închis față de celălalt. Deschidere? Mai mult: primire! Vino în casa mea, tu, în inima mea. Inima mea te primește. Vrea să te asculte. Această capacitate de empatie ne face capabili de un adevărat dialog uman, în care cuvinte, idei și întrebări provin dintr-o experiență de fraternitate și de umanitate împărtășită. Dacă vrem să mergem la fundamentul teologic al acestui lucru, să mergem la Tatăl: ne-a creat pe toți. Suntem fii ai aceluiași Tată. Această capacitate de empatie conduce la o întâlnire genuină – trebuie să mergem spre această cultură a întâlnirii – în care inima vorbește inimii. Suntem îmbogățiți de înțelepciunea celuilalt și devenim deschiși să parcurgem împreună drumul unei mai profunde cunoașteri, prietenii și solidarități. „Dar, frate Papa, noi facem asta, dar poate că nu convertim pe nimeni sau puțini…”. Între timp tu fă asta: cu identitatea ta ascultă-l pe celălalt. Care a fost prima poruncă a lui Dumnezeu Tatăl dată părintelui nostru Abraham? „Umblă în prezența mea și fii ireproșabil”. Și astfel, cu identitatea mea și cu empatia, deschiderea mea, merg cu celălalt. Nu încerc să-l aduc de partea mea, nu fac prozelitism. Papa Benedict ne-a spus clar: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție”. În același timp, să umblăm în prezența Tatălui, să fim ireproșabili: să împlinim această primă poruncă. Și acolo se va face întâlnirea, dialogul. Cu identitatea, cu deschiderea. Este un drum de o mai profundă cunoaștere, prietenie și solidaritate. Așa cum a afirmat pe bună dreptate sfântul Ioan Paul al II-lea, angajarea noastră pentru dialog se întemeiază pe însăși logica întrupării: în Isus, Dumnezeu însuși a devenit unul dintre noi, a împărtășit existența noastră și ne-a vorbit cu limba noastră (cf. Ecclesia in Asia, 29). În acest spirit de deschidere față de ceilalți, sper cu fermitate că țările din continentul vostru cu care Sfântul Scaun încă nu are o relație deplină nu vor ezita să promoveze un dialog în folosul tuturor. Nu mă refer numai la dialogul politic, ci la dialogul fratern… „Dar acești creștini nu vin ca niște cuceritori, nu vin să ne ia identitatea noastră: ne-o aduc pe a lor, dar vor să meargă cu noi”. Și Domnul va dărui harul: uneori va mișca inimile, vreunul va cere botezul, alteori nu. Dar mereu să mergem împreună. Acesta este miezul dialogului.

Iubiți frați, vă mulțumesc pentru primirea voastră fraternă și cordială. Când privim la marele continent asiatic, cu vasta sa extindere de ținuturi, cu vechile sale culturi și tradiții, suntem conștienți că, în planul lui Dumnezeu, comunitățile voastre creștine sunt cu adevărat un pusillus grex, o mică turmă, căreia totuși i-a fost încredințată misiunea de a duce lumina Evangheliei până la marginile pământului. Este tocmai sămânța de muștar! Micuță… Bunul Păstor, care cunoaște și iubește pe fiecare dintre oile sale, să conducă și să întărească eforturile voastre în a le aduna în unitate cu El și cu toți ceilalți membri ai turmei sale răspândite în lume. Acum, toți împreună, să încredințăm Sfintei Fecioare Maria Bisericile voastre, continentul asiatic, pentru ca ea ca Mamă să ne învețe ceea ce numai o mamă știe să învețe: cine ești, cum te cheamă și cum se merge cu alții în viață. Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria împreună.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.08.2014
Publicarea pe acest sit: 18.08.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns