Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii columbieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Episcopilor columbieni
Salonul din Palatul Cardinalului
Bogotá , joi, 7 septembrie 2017

Pacea să fie cu voi

Așa a salutat Cel Înviat mica sa turmă după ce a învins moartea; și așa permiteți-mi să vă salut în acest mod la începutul călătoriei mele.

Vă mulțumesc pentru cuvintele de bun-venit. Sunt bucuros pentru că primii pași pe care-i fac în această țară mă duc la întâlnire cu voi, episcopii din Columbia, pentru a îmbrățișa în voi toată Biserica columbiană și pentru a strânge pe oamenii voștri la inima mea de Succesor al lui Petru. Vă mulțumesc foarte mult pentru slujirea voastră episcopală pe care vă rog să continuați s-o exercitați cu generozitate reînnoită. Adresez un salut deosebit episcopilor emeriți, încurajându-i să continue să susțină, cu rugăciunea și cu prezența discretă, Mireasa lui Cristos căreia s-au dăruit cu generozitate.

Vin pentru a-l vesti pe Cristos și pentru a parcurge în numele său un drum de pace și de reconciliere. Cristos este pacea noastră! El ne-a reconciliat cu Dumnezeu și între noi!

Sunt convins că Columbia are ceva original, ceva foarte original care atrage puternic atenția: nu a fost niciodată o țintă complet realizată, nici o destinație total obținută, nici o comoară total posedată. Bogăția sa umană, resursele sale naturale îmbelșugate, cultura sa, sinteza sa creștină luminoasă, patrimoniul credinței sale și amintirea evanghelizatorilor săi, bucuria spontană și fără rezerve a oamenilor săi, zâmbetul excelent al tineretului său, fidelitatea sa originală față de Evanghelia lui Cristos și față de Biserica sa și, mai ales curajul său de a rezista moții, nu numai anunțate, ci de multe ori semănate: toate acestea sunt sustrase – cum face floarea mimozei în grădină, care parcă are pudoare – să spunem că se ascund, celor care se prezintă ca străini doritori s-o subjuge, s-o domine, în timp ce, dimpotrivă, se oferă cu generozitate celui care-i atinge inima cu blândețea pelerinului. Columbia este așa.

Pentru aceasta, ca pelerin, mă adresez Bisericii voastre. Sunt fratele vostru, doritor să-l împărtășesc pe Cristos Înviat, pentru care niciun zid nu este veșnic, nicio frică nu este indestructibilă, nicio plagă nu este incurabilă.

Nu sunt primul papă care vă vorbește în casa voastră. Doi dintre cei mai mari predecesori ai mei au fost oaspeți aici: fericitul Paul al VI-lea, care a venit la puțin timp după încheierea Conciliului al II-lea din Vatican pentru a încuraja realizarea colegială a misterului Bisericii în America Latină; și sfântul Ioan Paul al II-lea în memorabila sa vizită apostolică din 1986. Cuvintele amândurora sunt o resursă permanentă, indicațiile pe care le-au schițat și minunata sinteză pe care au oferit-o cu privire la slujirea noastră episcopală constituie un patrimoniu de păstrat. Nu sunt „învechite”. Aș vrea ca tot ceea ce vă spun să fie receptat în continuitate cu ceea ce au învățat ei.

Păzitori și sacrament al primului pas

„A face primul pas” este motoul vizitei mele și acesta este și primul meu mesaj pentru voi. Știți bine că Dumnezeu este Domnul primului pas. El ne anticipează mereu. Toată Scriptura vorbește despre Dumnezeu parcă retras din El însuși din iubire. Chiar așa fost când era numai întuneric, haos și, ieșind din Sine, El a făcut în așa fel ca toate să vină la existență (cf. Gen 1,1 – 2,4); așa a fost când El se plimba în grădina de la începuturi și și-a dat seama de goliciunea creaturii sale (cf. Gen 3,8-9); așa a fost când, pelerin, El s-a oprit la cortul lui Abraham, lăsându-i promisiunea unei rodnicii nesperate (cf. Gen 18,1-10); așa a fost când i s-a prezentat lui Moise fascinându-l, când nu mai avea alt orizont decât acela de a paște oile socrului său (cf. Ex 3,1-2); așa a fost când nu și-a luat privirea de la Ierusalimul său iubit, nici atunci când se prostitua pe trotuarul infidelității (cf. Ez 16,15); așa a fost când a emigrat cu gloria sa spre poporul exilat în sclavie (cf. Ex 10,18-19).

Și, la plinirea timpului, El a voit să reveleze adevăratul nume al primului pas, al primului său pas. Se numește Isus și este un pas ireversibil. Provine din libertatea unei iubiri care precede totul. Pentru că Fiul, El însuși, este exprimarea vie a acestei iubiri. Cei care-l recunosc și-l acceptă primesc ca moștenire darul de a fi introduși în libertatea de a putea face mereu în El acest prim pas, nu le este frică de a se pierde dacă ies din ei înșiși, pentru că posedă garanția iubirii care provine din primul pas al lui Dumnezeu, o busolă care îi împiedică să se piardă.

Așadar, păstrați, cu sfântă teamă și cu emoție, acel prim pas al lui Dumnezeu spre voi și, prin intermediul slujirii voastre, spre oamenii care v-au fost încredințați, având conștiința că voi înșivă sunteți sacrament viu al acelei libertăți divine căreia nu-i este frică să iasă din ea însăși din iubire, care nu se teme că sărăcește în timp ce se dăruiește, care nu are nevoie de altă forță decât iubirea.

Dumnezeu ne precede, suntem mlădițe și nu suntem vița. De aceea, nu reduceți la tăcere glasul Celui care ne-a chemat și să nu credeți să suma sărmanelor voastre virtuți sau lingușirile celor puternici care sunt acum la rând asigură rezultatul misiunii pe care v-a încredințat-o Dumnezeu. Dimpotrivă, cerșiți, cerșiți în rugăciune când nu puteți nici să dați, nici să vă dați, pentru ca să aveți ceva de oferit celor care se apropie constant de inima voastră de păstori. Rugăciunea în viața episcopului este limfa vitală care trece prin viță, fără de care mlădița se ofilește devenind nerodnică. De aceea, luptați cu Dumnezeu, și mai multă încă în noaptea absenței sale, până când El vă binecuvântează (cf. Gen 32,25-27). Rănile acestei bătălii zilnice și prioritare în rugăciune vor fi izvor de vindecare pentru voi; veți fi răniți de Dumnezeu pentru a deveni capabili să îngrijiți.

A face vizibilă identitatea voastră de sacrament al primului pas al lui Dumnezeu

De fapt, a face tangibilă identitatea de sacrament al primului pas al lui Dumnezeu va cere un exod interior continuu. „De fapt, nu există invitație mai eficace de a iubi decât să fim primii în a iubi” (Augustin, De cat. rud., I, 4.7, 26: PL 40), și, de aceea, niciun domeniu al misiunii episcopale nu poate face abstracție de această libertate de a face primul pas. Condiția de posibilitate pentru exercitarea slujirii apostolice este dispoziția de a ne apropia de Isus lăsând în urmă „ceea ce am fost, pentru ca să putem fi ceea ce nu eram” (Idem, En. in ps., 121,12: PL 36).

Vă recomand să vegheați nu numai individual ci și colegial, docili față de Duhul Sfânt, asupra acestui permanent punct de plecare. Fără acest nucleu, trăsăturile Învățătorului se lâncezesc pe fața discipolilor, misiunea se blochează și diminuează convertirea pastorală, care nu înseamnă altceva decât a da răspuns la urgența vestirii Evangheliei bucuriei astăzi, mâine și ziua următoare(cf. Lc 13,13), zel care consumă Inima lui Isus lăsându-l fără cuib și fără adăpost, dedicat numai îndeplinirii voinței Tatălui până la sfârșit (cf. Lc 9,58.62). Ce alt viitor putem să urmărim? La ce altă demnitate putem aspira?

Nu vă măsurați cu metrul celor care ar vrea ca să fiți numai o castă de funcționari supuși dictaturii prezentului. În schimb să aveți mereu privirea îndreptată spre veșnicia Celui care v-a ales, gata să primiți judecata decisivă a buzelor sale.

În complexitatea feței acestei Biserici columbiene este foarte important a ocroti singularitatea forțelor sale diferite și legitime, sensibilitățile pastorale, particularitățile regionale, amintirile istorice, bogățiile experiențelor ecleziale speciale. Rusaliile permit ca toți să asculte în propria limbă. Pentru acest motiv, căutați cu perseverență comuniunea între voi. Nu încetați s-o construiți prin dialogul sincer și fratern, condamnând proiectele ascunse drept ciumă. Fiți prompți în a face primul pas unul spre celălalt. Anticipați-vă în disponibilitatea de a înțelege motivațiile celuilalt. Lăsați-vă îmbogățiți de ceea ce poate să vă ofere celălalt și construiți o Biserică aptă să ofere acestei țări o mărturie elocventă despre cât se poate înainta atunci când sunt dispuși să nu rămână în mâinile câtorva puțini. Rolul provinciilor ecleziastice în raport cu același mesaj de evanghelizare este fundamental, pentru că sun diferite și armonizate glasurile care îl proclamă. Pentru aceasta, nu vă mulțumiți cu o mediocră angajare minimă, care îi lasă pe cei resemnați în liniștea calmă a neputinței lor, când în același timp potolește acele speranțe care ar avea nevoie de curajul de a fi puse mai mult pe forța lui Dumnezeu decât pe propria slăbiciune.

Rezervați o sensibilitate deosebită față de rădăcinile afro-columbiene ale poporului vostru, care atât de generos au contribuit la schițarea feței acestei țări.

A atinge carnea trupului lui Cristos

Vă invit să nu vă fie frică să atingeți carnea rănită a istoriei voastre și a istoriei poporului vostru. Faceți asta cu umilință, fără pretenția zadarnică de protagonism și cu inima neîmpărțită, liberă de compromisuri sau servilisme. Numai Dumnezeu este Domnul și sufletul nostru de păstori nu trebuie să se supună nici unei alte cauze.

Columbia are nevoie de privirea voastră, privirea proprie, tipică de episcopi, pentru a o susține în curajul primului pas spre pacea definitivă, spre reconciliere, spre respingerea violenței ca metodă, spre depășirea inegalităților care sunt la rădăcina atâtor suferințe, renunțarea la drumul ușor dar fără ieșire al corupției, spre consolidarea lui res publica răbdătoare și perseverentă, care cere depășirea mizeriei și a inegalității.

Este vorba desigur despre o misiune grea dar la care nu se poate renunța: drumul este abrupt și soluțiile nu sunt clare. De la înălțimea lui Dumnezeu, care este crucea Fiului său, veți obține forța; cu luminița umilă a ochilor Celui Înviat veți parcurge calea; ascultând glasul Mirelui care șoptește inimii, veți primi criteriile pentru a discerne din nou, în orice incertitudine, direcția corectă.

Unul dintre literații voștri iluștri a scris vorbind despre unul dintre personajele sale mitice: „Nu-mi imaginam că era mai ușor a începe un război decât a-l încheia” (Gabriel García Márchez, O sută de ani de singurătate, cap. 9). Cu toții știm că pacea cere de la oameni un curaj moral diferit. Războiul derivă din ceea ce este mai josnic în inima noastră, în schimb pacea ne determină să fim mai mari decât noi înșine. După aceea, scriitorul adaugă: „Nu credeam că va fi nevoie de atâtea cuvinte pentru a explica tot ceea ce se simțea în război, în realitate era suficient un singur cuvânt: frică” (ibid., cap. 10). Nu este necesar să vă vorbesc despre această frică, despre această rădăcină otrăvită, rod amar și moștenire nefastă al oricărui conflict. Doresc să vă încurajez să continuați să credeți că se poate acționa diferit, amintind că n-ați primit un spirit de sclavi pentru a recădea în frică; însuși Duhul dă mărturie că sunteți fii destinați la libertatea gloriei rezervate lor (cf. Rom 8,15-16).

Voi vedeți cu ochii voștri și cunoașteți ca puțini alții deformarea feței acestei țări, sunteți păzitori ai elementelor fundamentale care o fac una, în pofida sfâșierilor sale. Tocmai pentru aceasta, Columbia are nevoie de voi pentru a se recunoaște în adevărata sa față încărcată de speranță în pofida imperfecțiunilor sale, pentru a se ierta reciproc în pofida rănilor care nu s-au cicatrizat de tot, pentru a crede că se poate parcurge un alt drum și atunci când inerția determină spre repetarea acelorași greșeli, pentru a avea curajul de a depăși ceea ce poate s-o facă mizerabilă în pofida comorilor sale.

Vă încurajez – asta a simt ca o datorie, îmi vine din suflet, simt s-o spun -, să aveți curajul – chiar vreau să vă transmit acest curaj -, vă încurajez să nu încetați să faceți din fiecare dintre Bisericile voastre un sân de lumină, capabilă să de naștere la noile creaturi de care are nevoie această țară. Refugiați-vă în umilința poporului vostru pentru a vă da seama de resursele lor umane și de credință secrete, ascultați ceea ce omenitatea lor despuiată dorește grație demnității pe care numai Cel Înviat o poate conferi. Nu vă fie frică să migrați din aparentele voastre certitudini în căutarea adevăratei glorii a lui Dumnezeu, care este omul viu. Curaj! Vă încurajez pe acest drum.

Cuvântul reconcilierii

Mulți pot contribui la provocarea acestei națiuni, dar misiunea voastră este specială. Voi nu sunteți tehnicieni, nici politicieni, sunteți păstori. Cristos este cuvântul de reconciliere scris în inimile voastre și aveți forța de a-l putea rosti nu numai de la pupitre, în documentele ecleziale sau în articolele din ziare, ci și mai mult în inima persoanelor, în sanctuarul secret al conștiințelor lor, în speranța arzătoare care le atrage la ascultarea glasului cerului care proclamă: „Pace oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește” (Lc 2,14). Voi trebuie să-l rostiți cu resursa fragilă, umilă, dar invincibilă a milostivirii lui Dumnezeu, singura capabilă să dărâme, să înfrângă mândria cinică a inimilor autoreferențiale.

Biserica nu este interesantă de nimic altceva decât de libertatea de a rosti acest Cuvânt, de a fi liberă să rostească acest Cuvânt. Nu sunt de folos alianțe cu o parte sau cu alta, ci libertatea de a vorbi inimilor tuturor. Tocmai acolo aveți autonomia și puterea de a neliniști, acolo aveți posibilitatea de a susține o schimbare a direcției.

Inima umană, de multe ori înșelată, concepe proiectul nesăbuit de a face din viață o continuă mărire a spațiilor pentru a depozita ceea ce acumulează. Dar este o înșelare. Tocmai aici este necesar să răsune întrebarea: La ce folosește a câștiga lumea întreagă dacă rămâne golul în suflet (cf. Mt 16,26)?

De buzele voastre de păstori legitimi ai lui Cristos, cum sunteți, Columbia are dreptul de a fi interpelată de adevărul lui Dumnezeu, care repetă încontinuu: „Unde este fratele tău?” (Gen 4,9). Este o întrebare care nu poate fi redusă la tăcere, nici măcar atunci când acela care o ascultă nu poate face altceva decât să-și aplece privirea în pământ, încurcat, și să bâlbâie propria rușine pentru că l-a vândut, eventual cu prețul vreunei doze de droguri sau o concepție greșită de rațiune de stat, sau pentru conștiința falsă că scopul justifică mijloacele.

Vă rog să țineți mereu privirea îndreptată spre omul concret. Nu slujiți un concept despre om, ci persoana umană iubită de Dumnezeu, făcută din carne și oase, istorie, credință, speranță, sentimente, dezamăgiri, frustrări, dureri, răni, și veți vedea că această concretețe a omului demască statisticile reci, calculele manipulate, strategiile oarbe, informațiile deformate, amintindu-vă că „de fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului” (Gaudium et spes, 22).

O Biserică în misiune

Ținând cont de munca pastorală generoasă pe care deja o desfășurați, permiteți-mi să vă prezint acum câteva neliniști pe care le port în inima mea de păstor, doritor să vă îndemn să fiți tot mai mult o Biserică în misiune. Predecesorii mei au insistat deja asupra câtorva dintre aceste provocări: familia, viața, tinerii, preoții, vocațiile, laicii, formarea. În deceniile trecute, în pofida muncii mari, probabil că au devenit și mai obositoare răspunsurile pentru a face eficace maternitatea Bisericii în a da naștere, a hrăni și a însoți pe fiii săi.

Mă gândesc la familiile columbiene, la apărarea vieții din sânul matern până la sfârșitul său natural, la plaga violenței și alcoolismului, adesea răspândită în familii, la fragilitatea legăturii matrimoniale și la lipsa părinților din familie cu tragicele sale consecințe de nesiguranță și situație de orfan. Mă gândesc la atâția tineri amenințați de golul sufletului și prinși de droguri drept cale de ieșire, sau de stilul de viață ușoară sau de tentația subversivă. Mă gândesc la numeroșii și generoșii preoți și la provocarea de a-i susține în alegerea fidelă și zilnică pentru Cristos și pentru Biserică, în timp ce unii continuă să ducă înainte neutralitatea comodă a celor care nu aleg nimic pentru a rămâne singuri cu ei înșiși. Mă gândesc la credincioșii răspândiți în toate Bisericile particulare, care rezistă cu trudă în a se lăsa adunați de Dumnezeu care este comuniune, și atunci când nu puțini proclamă noua dogmă a egoismului și a morții oricărei solidarități, cuvânt pe care vor să-l scoată din dicționar. Mă gândesc la efortul imens al tuturor pentru a aprofunda credința și a o face lumină vie pentru inimi și făclie pentru a face primul pas.

Nu vă aduc rețete nici nu vreau să vă las o listă de îndatoriri. În fond, aș vrea să vă rog ca, realizând în comuniune misiunea voastră grea de păstori în Columbia, să păstrați seninătatea. Nu știu dacă să vă spun acum, însă, dacă exagerez, iertați-mă, dar îmi vine în minte că aceasta este una dintre virtuțile de care este mai mare nevoie: păstrați seninătatea. Știți bine că noaptea cel rău continuă să semene neghină, dar să aveți răbdarea stăpânului ogorului, încrezându-vă în calitatea bună a semințelor voastre. Învățați de la bunătatea și mărinimia sa. Timpii săi sunt lungi pentru că este nemăsurată privirea sa de iubire. Când iubirea este puțină, inima devine nerăbdătoare, tulburată de neliniștea de a face lucruri, devorată de frica de a fi eșuat. Credeți mai degrabă în umilința seminței lui Dumnezeu. Încredeți-vă în puterea ascunsă a drojdiei sale. Orientați inima spre fascinația minunată care atrage și ne face să vindem totul numai să posedăm acea comoară divină.

De fapt, ce puteți oferi mai puternic familiei columbiene decât forța umilă a Evangheliei iubirii generoase care unește bărbatul și femeia, făcându-i imagine a unirii lui Cristos cu Biserica, mesageri și păzitori ai vieții? Familiile au nevoie să știe că în Cristos pot să devină copaci vânjoși capabili să ofere umbră, să dea rod în orice anotimp al anului, să găzduiască viața în ramurile lor. Sunt mulți astăzi cei care aduc omagiu copacilor fără umbră, nerodnici, cu ramuri lipsite de cuiburi. Pentru voi, punctul de plecare să fie mărturia bucuroasă că fericirea se află în altă parte.

Ce anume puteți oferi tinerilor voștri? Ei vor să se simtă iubiți, nu au încredere în cei care-i subevaluează, cer coerență limpede și așteaptă să fie implicați. De aceea, primiți-i cu inima lui Cristos și deschideți-le spații în viața Bisericilor voastre. Nu participați la nicio negociere care vinde speranțele lor. Nu vă fie frică să vă ridicați glasul cu seninătate pentru a le aminti tuturor că o societate care se lasă sedusă de mirajul traficului de droguri târăște după sine în acea metastază morală care comercializează iadul și seamănă peste tot corupția și în același timp îngrașă paradisurile fiscale.

Ce anume puteți da preoților voștri? Primul dar este cel al paternității voastre, care să asigure că mâna care le-a dat naștere și i-a uns nu s-a retras din viața lor. Trăim în era informaticii și nu ne este greu să ajungem la preoții noștri în timp real cu vreun program de mesaje. Însă inima unui părinte, a unui episcop, nu se poate limita să comunice cu preoțimea sa în manieră precară, impersonală și exterioară. Nu poate lăsa inima episcopului preocuparea, neliniștea sănătoasă despre locul unde trăiesc preoții săi. Trăiesc cu adevărat conform lui Isus? Sau și-au improvizat alte siguranțe precum stabilitatea economică, ambiguitatea morală, viața dublă sau aspirația mioapă la carieră? Preoții au nevoie, urgentă și vitală, de apropierea fizică și afectivă a episcopului lor. Au nevoie să simtă că au un părinte.

Pe umerii preoților apasă adesea truda muncii zilnice a Bisericii. Ei sunt în prima linie, încontinuu înconjurați de oameni care, dărâmați, caută în ei fața păstorului. Oamenii se apropie și bat la ușa inimii lor. Ei trebuie să dea de mâncare mulțimilor și hrana lui Dumnezeu nu este niciodată o proprietate de care se poate dispune oricum. Dimpotrivă, provine numai din lipsa pusă în contact cu bunătatea divină. A da drumul mulțimii și a se hrăni cu puținul care se poate însuși fără cuviință este o ispită permanentă (cf. Lc 9,13).

De aceea vegheați asupra rădăcinilor spirituale ale preoților voștri. Conduceți-i încontinuu la acea Cezaree a lui Filip unde, de la izvoarele Iordanului fiecăruia, să poată auzi din nou întrebarea lui Isus: „Cine sunt eu pentru tine?”. Motivul deteriorării treptate care de multe ori duce la moartea discipolului este mereu într-o inimă care nu mai poate să răspundă: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (cf. Mt 16,13-16). De aici dispare curajul ireversibilității dăruirii de sine și derivă și dezorientarea interioară, oboseala unei inimi care nu mai știe să-l însoțească pe Domnul pe drumul său spre Ierusalim.

Aveți grijă în special, vă rog, de itinerarul formativ al preoților, pornind de la nașterea chemării lui Dumnezeu în inimile lor. Noua Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, publicată recent, este o resursă valabilă, încă de aplicat, pentru ca Biserica din Columbia să fie la înălțimea darului lui Dumnezeu care niciodată n-a încetat să cheme la preoție atâția fii ai săi.

Nu neglijați, vă rog, viața consacraților și consacratelor. Ei constituie palma cherigmatică dată oricărei mondenități și sunt chemați să ardă orice reflux de valori mondene în focul fericirilor trăite sine glossa și în înjosirea totală de ei înșiși în slujire. Vă rog, nu-i considerați ca „resurse utile” pentru operele apostolice; mai degrabă, să știți să recunoașteți în ei strigătul iubirii consacrate al Miresei: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20).

Rezervați aceeași preocupare formativă laicilor, de care depinde nu numai soliditatea comunităților de credință, ci mare parte a prezenței Bisericii în mediile culturii, politicii, economiei. A forma în Biserică înseamnă a se pune în contact cu credința vie a comunității vii, a se introduce într-un patrimoniu de experiențe și de răspunsuri provocate de Duhul Sfânt, pentru că El este cel care învață toate lucrurile (cf. In 14,26).

Și înainte de a încheia – este deja un pic lung – un gând aș vrea să-l adresez provocărilor Bisericii din Amazonia, regiune cu care sunteți orgolioși pe bună dreptate, pentru că este parte esențială a biodiversității minunate a acestei țări. Amazonia este pentru noi toți o dovadă decisivă pentru a verifica dacă societatea noastră, aproape întotdeauna redusă la materialism și la pragmatism, este în măsură să păzească ceea ce au primit gratuit, nu pentru a-l jefui, ci pentru a-l face rodnic. Mă gândesc mai ales la înțelepciunea ascunsă a popoarelor indigene din Amazonia și mă întreb dacă mai suntem capabili să învățăm de la ele sacralitatea vieții, respectul față de natură, conștiința că motivul instrumental nu este suficient pentru a umple viața omului și a răspunde la căutarea profundă care-l interpelează.

Pentru aceasta vă invit să nu abandonați sieși Biserica din Amazonia. Întărirea, consolidarea unei fețe amazoniene pentru Biserica ce este peregrină aici este o provocare a voastră a tuturor, care depinde de sprijinul misionar crescând și conștient al tuturor diecezelor columbiene și al întregului său cler. Am ascultat că în unele limbi native amazoniene pentru a se referi la cuvântul „prieten” se folosește expresia „celălalt braț al meu”. De aceea, fiți celălalt braț al Amazoniei. Columbia nu o poate amputa fără să fie mutilată în chipul său și în sufletul său.

Iubiți frați,

Vă invit să ne îndreptăm spiritual spre Stăpâna Noastră a Rozariului din Chiquinquirá, a cărei imagine ați avut delicatețea s-o aduceți din sanctuarul său la catedrala magnifică din acest oraș pentru ca s-o pot contempla și eu.

Așa cum știți bine, Columbia nu-și poate da sieși Reînnoirea la care aspiră fără ca ea să fie acordată de sus. Așadar s-o implorăm de la Domnul, prin intermediul Fecioarei.

Așa cum la Chiquinquirá Dumnezeu a reînnoit strălucirea feței Mamei sale, El să continue să lumineze cu lumina sa cerească fața acestei întregi țări și să binecuvânteze Biserica din Columbia însoțind-o cu bunătatea sa și să vă binecuvânteze pe voi. Vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.09.2017
Publicarea pe acest sit: 08.09.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns