Discursul Papei la întâlnirea cu Episcopii americani

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Episcopii americani
Catedrala din Washington DC
miercuri, 23 septembrie 2015

Preaiubiți frați întru episcopat,

Înainte de toate aș vrea să trimit un salut comunității ebraice, fraților noștri evrei, care celebrează astăzi sărbătoarea Yom Kippur. Domnul să-i binecuvânteze cu pacea și să-i facă să meargă înainte pe calea sfințeniei, conform cu ceea ce am auzit astăzi din Cuvântul său: „Fiți sfinți, pentru că eu sunt Sfânt” (Lev 19,2).

Sunt bucuros să vă întâlnesc în acest moment al misiunii apostolice care m-a condus în țara voastră. Mulțumesc mult cardinalului Wuerl și arhiepiscopului Kurtz pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat și în numele vostru al tuturor. Primiți, vă rog, recunoștința mea pentru primirea și pentru disponibilitatea generoasă cu care a fost programată și organizată rămânerea mea aici.

Îmbrățișând cu privirea și cu inima fețele voastre de păstori, aș vrea să îmbrățișez și Bisericile pe care cu iubire le purtați pe umeri; și vă rog să asigurați că apropierea mea umană și spirituală ajunge, prin intermediul vostru, la întregul popor al lui Dumnezeu răspândit pe acest vast ținut.

Inima Papei se dilată pentru a-i include pe toți. A lărgi inima pentru a mărturisi că Dumnezeu este mare în iubirea sa este substanța misiunii Succesorului lui Petru, Vicar al Celui care pe cruce a îmbrățișat toată omenirea. Niciun membru al Trupului lui Cristos din națiunea americană să nu se simtă exclus de la îmbrățișarea Papei. Pretutindeni să înflorească pe buze numele lui Isus, acolo să răsune și glasul Papei pentru a asigura: „Este Mântuitorul!”. Din marile voastre metropole din coasta de est până la câmpiile din midwest, din adâncul sud până în nelimitatul vest, pretutindeni oamenii voștri se reunesc în adunarea euharistică, Papa să nu fie un simplu nume pronunțat în mod obișnuit, ci o companie tangibilă menită să susțină glasul care se ridică din inima Miresei: „Vino, Doamne!”.

Când se întinde o mână pentru a face binele sau pentru a duce fratelui caritatea lui Cristos, pentru a șterge o lacrimă sau a ține companie unei singurătăți, pentru a indica drumul pentru un rătăcit sau a ridica din nou o inimă de acum înfrântă, pentru a se apleca asupra unuia care a căzut sau a-l învăța pe cel care este însetat de adevăr, pentru a oferi iertarea sau a conduce la un nou început în Dumnezeu… să știți că Papa vă însoțește, Papa vă susține, pune și el pe mâna voastră mâna sa de acum veche și încrețită dar, prin harul lui Dumnezeu, capabilă încă să susțină și să încurajeze.

Primul meu cuvânt este de aducere de mulțumire lui Dumnezeu pentru dinamismul Evangheliei care a permis creșterea însemnată a Bisericii lui Cristos în aceste ținuturi și a permis contribuția generoasă pe care ea a oferit-o și continuă s-o ofere societății americane și lumii. Apreciez mult și mulțumesc emoționat pentru generozitatea și solidaritatea voastră față de Scaunul Apostolic și față de evanghelizare în atâtea părți suferinde din lume. Sunt bucuros față de angajarea neobosită a Bisericii voastre față de cauza vieții și a familiei, motiv proeminent în această vizită a mea. Urmăresc cu atenție efortul uriaș de primire și de integrare a imigraților care continuă să privească spre America cu privirea pelerinilor care debarcă în căutarea resurselor sale promițătoare de libertate și prosperitate. Admir lucrarea cu care duceți înainte misiunea educativă în școlile voastre la toate nivelele, opera caritativă în numeroasele voastre instituții. Sunt activități desfășurate adesea fără ca să se înțeleagă valoarea lor și fără sprijin și, în orice caz, eroic menținute cu obolul săracilor, pentru că aceste inițiative provin dintr-un mandat supranatural față de care nu este permis să nu se asculte. Sunt conștient de curajul cu care ați înfruntat momente întunecate ale parcursului vostru eclezial fără să vă temeți de autocritici și nici să suportați umiliri și jertfe, fără a ceda în fața fricii de a vă despuia de ceea ce este secundar, numai să recăpătați autoritatea și încrederea cerută slujitorilor lui Cristos, așa cum dorește sufletul poporului vostru. Știu cât a cântărit în voi rana din ultimii ani și am însoțit angajarea voastră generoasă pentru a vindeca victimele, conștient că în vindecare suntem mereu vindecați și pentru a continua să acționăm pentru ca aceste delicte să nu se mai repete niciodată.

Vă vorbesc ca Episcop de Roma, deja la bătrânețe chemat dintr-o țară americană și ea pentru a păstra unitatea Bisericii universale și pentru a încuraja în caritate parcursul tuturor Bisericilor particulare, pentru ca să înainteze în cunoașterea, în credința și în iubirea lui Cristos. Citind numele și prenumele voastre, văzând chipurile voastre, cunoscând măsura înaltă a conștiinței voastre ecleziale și știind despre devoțiunea pe care ați rezervat-o mereu Succesorului lui Petru, trebuie să vă spun că nu mă simt printre voi un străin. De fapt, provin tot dintr-o țară vastă, nelimitată și adesea informă care, ca a voastră, a primit credința din bătălia misionarilor. Cunosc bine provocarea de a semăna Evanghelia în inima oamenilor care proveneau din lumi diferite, adesea împietriți de drumul aspru parcurs înainte de a debarca. Nu-mi este străină istoria trudei de a implanta Biserica printre câmpii, munți, orașe și suburbii dintr-un teritoriu adesea neospitalier, unde frontierele sunt mereu provizorii, răspunsurile clare nu durează și cheia de intrare cere să se știe unirea efortului epic al pionierilor exploratori cu înțelepciunea prozaică și rezistența sedentarilor care prezidau spațiul deja dobândit. Așa cum a cântat un poet al vostru: „aripi puternice și neobosite”, dar și înțelepciunea celui care „cunoaște munții”1.

Nu vă vorbesc singur. Glasul meu este în continuitate cu ceea ce v-au dăruit Predecesorii mei. De fapt, încă de la începuturile „națiunii americane”, când după revoluție a fost înființată prima dieceză la Baltimore, Biserica din Roma v-a fost mereu aproape și nu v-a lipsit asistența sa constantă și încurajarea sa. În ultimele decenii, trei dintre venerații mei Predecesori v-au vizitat, încredințându-vă un însemnat patrimoniu de învățătură încă actual, pe care l-ați prețuit pentru a orienta programe pastorale clarvăzătoare cu care să conduceți această iubită Biserică.

Nu este intenția mea să trasez un program sau să schițez o strategie. N-am venit pentru a vă judeca sau pentru a vă da lecții. Mă încred pe deplin în glasul Celui care „învață orice lucru” (cf. In 14,26). Permiteți-mi numai, cu libertatea iubirii, să pot vorbi ca un frate printre frați. Nu-mi stă la inimă să vă spun ce să faceți, pentru că știm cu toții ce ne cere Domnul. Mai degrabă prefer să mă întorc iar asupra acelei trude – vechi și mereu noi – de a ne întreba cu privire la drumurile care trebuie parcurse, asupra sentimentelor care trebuie păstrate în timp ce se acționează, asupra spiritului cu care trebuie acționat. Fără pretenția de a fi exhaustiv, împărtășesc cu voi câteva reflecții pe care le consider oportune pentru misiunea noastră.

Suntem episcopi ai Bisericii, păstori constituiți de Dumnezeu pentru a paște turma sa. Bucuria noastră cea mai mare este de a fi păstori, nimic altceva decât păstori, cu inima neîmpărțită și o dăruire de sine ireversibilă. Trebuie păstrată această bucurie fără a lăsa ca să ne-o fure. Cel rău rage ca leul căutând s-o devoreze, ruinând astfel ceea ce suntem chemați să fim nu prin noi înșine, ci prin dar, în slujba „Păstorului sufletelor noastre” (1Pt 2,25).

Esența identității noastre trebuie căutată în rugăciunea asiduă, în predicare (cf. Fap 6,4) și în păstorire (cf. In 21,15-17; Fap 20,28-31).

Nu o rugăciune oarecare, ci unirea familială cu Cristos, unde să intersectăm zilnic privirea sa pentru a simți adresată nouă întrebarea sa: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” (Mc 3,32). Și să-i putem răspunde cu seninătate: „Doamne, iată mama ta, iată frații tăi! Ți-i încredințez, sunt cei pe care Tu mi i-ai încredințat”. Dintr-o astfel de confidență cu Cristos se hrănește viața păstorului.

Nu o predicare de învățături complexe, ci vestirea bucuroasă a lui Cristos, mort și înviat pentru noi. Stilul misiunii noastre să trezească în cei care ne ascultă experiența acelui „pentru noi” a acestei vestiri: Cuvântul să dăruiască sens și plinătate fiecărui fragment al vieții lor, Sacramentele să-i hrănească din acea hrană pe care nu pot s-o procure, apropierea păstorului să trezească în ei nostalgia îmbrățișării Tatălui. Vegheați pentru ca turma să întâlnească mereu în inima păstorului acea rezervă de veșnicie care cu efort se caută în zadar în lucrurile din lume. Să găsească mereu pe buzele voastre aprecierea față de capacitatea de a face și de a construi în libertate și în dreptate prosperitatea de care este bogată această țară. Să nu lipsească însă curajul senin de a mărturisi că trebuie să se procure „nu hrana pieritoare, ci aceea care rămâne spre viața veșnică” (In 6,27).

A nu ne paște pe noi înșine ci a ști să ne dăm înapoi, să ne înjosim, să ne descentrăm, pentru a hrăni cu Cristos familia lui Dumnezeu. A veghea fără încetare, ridicându-ne sus pentru a ajunge cu privirea lui Dumnezeu la turma care îi aparține numai Lui. A ne ridica la înălțimea Crucii Fiului său, singurul punct de vedere care îi deschide păstorului inima turmei sale.

A nu privi în jos în propria autoreferențialitate, ci mereu spre orizonturile lui Dumnezeu, care depășesc ceea ce noi suntem capabili să prevedem sau să planificăm. A veghea și asupra noastră înșine, pentru a scăpa de ispita narcisismului, care orbește ochii păstorului, face glasul său de nerecunoscut și gestul său steril. În multiplele drumuri care se deschid pentru grija voastră pastorală, amintiți-vă să păstrați neșters nucleul care unifică toate lucrurile: „mie mi-ați făcut” (Mt 25,31-45).

Desigur este util episcopului să aibă clarviziunea liderului și istețimea administratorului, dar decădem în mod inexorabil când schimbăm puterea forței cu forța neputinței, prin care Dumnezeu ne-a răscumpărat. Episcopului îi este necesară percepția lucidă a bătăliei dintre lumină și întuneric care se duce în această lume. Însă vai de noi dacă facem din Cruce un stindard de lupte lumești, uitând că condiția victoriei durabile este să ne lăsăm străpunși și goliți de noi înșine (Fil 2,1-11).

Nu ne este străină angoasa primilor unsprezece, închiși între zidurile lor, asediați și înfricoșați, locuiți de spaima oilor risipite pentru că Păstorul a fost lovit. Dar știm că ne-a fost dăruit un spirit de curaj și nu de timiditate. De aceea nu ne este permis să ne lăsăm paralizați de frică.

Știu bine că sunt numeroase provocările voastre și că adesea este ostil ogorul în care semănați și nu sunt puțin ispitele de a vă închide în țarcul fricilor, de a vă linge rănile, plângând după un timp care nu se întoarce și pregătind răspunsuri dure la rezistențele deja aspre.

Și, totuși, suntem autorii culturii întâlnirii. Suntem sacramente vii ale îmbrățișării dintre bogăția divină și sărăcia noastră. Suntem martori ai înjosirii și ai condescendenței lui Dumnezeu care precede în iubire și răspunsul nostru primordial.

Dialogul este metoda noastră, nu din strategie vicleană, ci din fidelitate față de Cel care nu încetează niciodată să treacă și iar să treacă în piețele oamenilor până la ora a unsprezecea pentru a propune invitația sa de iubire (Mt 20,1-16).

De aceea calea este dialogul: dialog între voi, dialog cu preoții voștri, dialog cu laicii, dialog cu familiile, dialog cu societatea. N-aș obosi să vă încurajez să dialogați fără frică. Cu cât este mai bogat patrimoniul, pe care cu parresia îl aveți de împărtășit, cu atât să fie mai elocventă umilința cu care trebuie să-l oferiți. Nu vă fie frică să faceți exodul necesar pentru orice dialog autentic. Altminteri nu este posibil să se înțeleagă motivele celuilalt nici să se priceapă până la capăt că fratele la care trebuie ajuns și care trebuie răscumpărat, cu forța și proximitatea iubirii, contează mai mult decât contează pozițiile pe care le judecăm depărtate de certitudinile noastre fie ele și autentice. Limbajul aspru și războinic al diviziunii nu se potrivește pe buzele păstorului, nu are drept de cetățenie în inima sa și, deși pare pentru un moment să asigure o aparentă hegemonie, numai fascinația durabilă a bunătății și a iubirii rămâne cu adevărat convingătoare.

Trebuie lăsat ca să răsune veșnic în inima noastră cuvântul Domnului: „Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi alinare pentru sufletele voastre” (Mt 11,28-30). Jugul lui Isus este jug de iubire și de aceea este garanție de alinare. Uneori ne apasă singurătatea trudelor noastre și suntem așa de încărcați de jug încât nu ne mai amintim că l-am primit de la Domnul. Ni se pare numai al nostru și ne târâm ca boii obosiți în ogorul uscat, amenințați de senzația că am lucrat în zadar, uitând de plinătatea alinării legată indisolubil de Cel care ne-a făcut promisiunea.

A învăța de la Isus; și mai bine, a-l învăța pe Isus, blând și smerit; a intra în blândețea sa și în umilința sa prin contemplarea acțiunii sale. A introduce Bisericile noastre și poporul nostru, adesea strivit de neliniștea dură de prestație, la suavitatea jugului Domnului. A ne aminti că identitatea Bisericii lui Isus este asigurată nu de „focul din cer care consumă” (Lc 9,54), ci de căldura secretă a Duhului care „vindecă ce e rănit, moaie tot ce-i împietrit, îndreaptă ce e greșit”.

Marea misiune pe care Domnul ne-o încredințează, noi o desfășurăm în comuniune, în mod colegial. Este deja atât de sfâșiată și divizată lumea! Fragmentarea este ceva obișnuit pretutindeni. De aceea, Biserica, „tunica necusută a Domnului” nu se poate lăsa divizată, fracționată sau disputată.

Misiunea noastră episcopală este în primul rând să cimentăm unitatea, al cărei conținut este determinat de Cuvântul lui Dumnezeu și de unica Pâine din cer, cu care fiecare dintre Bisericile încredințate nouă rămâne catolică, pentru că este deschisă și în comuniune cu toate Bisericile particulare și cu cea din Roma care „prezidează în caritate”. De aceea, este un imperativ a veghea pentru această unitate, a o favoriza, a o mărturisi ca semn și instrument care, dincolo de orice barieră, unește națiuni, rase, clase, generații.

Iminentul An Sfânt al Milostivirii, introducându-ne în profunzimea inepuizabilă a inimii divine, în care nu locuiește nicio diviziune, să fie pentru toți ocazie privilegiată pentru a întări comuniunea, pentru a perfecționa unitatea, pentru a reconcilia diferențele, pentru a ne ierta reciproc și a depăși orice diviziune, așa încât să strălucească lumina voastră ca „o cetate construită pe munte” (Mt 5,14).

Această slujire adusă unității este deosebit de importantă pentru națiunea voastră iubită, ale cărei foarte vaste resurse materiale și spirituale, culturale și politice, istorice și umane, științifice și tehnologice impun responsabilități morale care nu sunt indiferente într-o lume zbuciumată și care caută cu trudă noi echilibre de pace, prosperitate și integrare. De aceea, este parte esențială a misiunii voastre să oferiți Statelor Unite ale Americii plămada umilă și puternică a comuniunii. Să știe omenirea că faptul de a fi locuită de „sacramentul unității” (Lumen gentium, 1) este garanție că destinul său nu este abandonarea și dezagregarea.

Și această mărturie este un far care nu se poate stinge. De fapt, în întunericul dens al vieții, oamenii au nevoie să se lase conduși de lumina sa, pentru a fi siguri de portul care-i așteaptă, siguri că bărcile lor nu se vor izbi de stânci și nici nu vor fi în voia valurilor. De aceea, fraților, vă încurajez să înfruntați provocările din timpul nostru. În adâncul fiecăreia dintre ele se află mereu viața ca dar și responsabilitate. Viitorul libertății și al demnității societăților noastre depinde de modul în care vom ști să răspundem la aceste provocări.

Victimele nevinovate ale avortului, copiii care mor de foame sau sub bombe, imigrații care se îneacă în căutarea unui viitor, bătrânii sau bolnavii despre care s-ar vrea să se scape, victimele terorismului, ale războaielor, ale violenței și ale traficului de droguri, mediul devastat de o relație prădătoare a omului cu natura, în toate acestea este mereu în joc darul lui Dumnezeu, dar pentru care suntem administratori nobili, nu stăpâni. De aceea nu este permis să evadăm din aceste probleme sau să le reducem la tăcere. Nu este de importanță mai mică vestirea Evangheliei familiei pe care, la iminenta Întâlnire Mondială a Familiilor la Philadelphia, voi avea ocazia s-o proclam cu putere împreună cu voi și cu toată Biserica.

Aceste aspecte ale misiunii Bisericii la care nu se poate renunța aparțin nucleului a ceea ce ne-a fost transmis de Domnul. De aceea avem datoria de a le păzi și de a le comunica, și atunci când mentalitatea timpului devine impermeabilă și ostilă față de acest mesaj (cf. Evangelii gaudium, 34-39). Vă încurajez să oferiți, cu instrumentele și creativitatea iubirii și cu umilința adevărului, această mărturie. Ea are nevoie nu numai de proclamări și vestiri exterioare, ci și să cucerească spațiu în inima oamenilor și în conștiința societății.

În acest scop, este foarte important ca Biserica din Statele Unite să fie și un focar umil care atrage oamenii prin fascinația luminii și prin căldura iubirii. Ca păstori, cunoaștem bine întunericul și frigul care încă există în această lume, singurătatea și abandonarea atâtora – și acolo unde abundă resursele comunicative și bogățiile materiale -, cunoaștem și frica în fața vieții, disperările și multiplele fugi.

De aceea, numai o Biserică ce știe să adune în jurul „focului” rămâne capabilă să atragă. Desigur, nu un foc oarecare, ci acela care s-a aprins în dimineața de Paști. Domnul înviat e cel care continuă să-i interpeleze pe păstorii Bisericii prin glasul timid al atâtor frați: „Aveți ceva de mâncare?”. E vorba de a recunoaște glasul său, așa cum au făcut apostolii pe malul mării Tiberiadei (cf. In 21,4-12). Și este și mai decisiv să ne încredințăm certitudinii că jarul prezenței sale, aprins la focul pătimii, ne precede și nu se stinge niciodată. Dispărând această certitudine, se riscă să se devină păstrători de cenușă și nu păzitori și împărțitori ai luminii adevărate și ai acelei călduri care este capabilă să încălzească inima (cf. Lc 24,32).

Înainte de a încheia, permiteți-mi să vă fac încă două recomandări care îmi stau la inimă. Prima se referă la paternitatea voastră episcopală. Fiți păstori apropiați de oameni, păstori apropiați și slujitori. Această apropiere să se exprime în mod special față de preoții voștri. Însoțiți-i pentru ca să continue să-l slujească pe Cristos cu inimă neîmpărțită, pentru că numai plinătatea îi umple pe slujitorii lui Cristos. De aceea, vă rog să nu lăsați ca ei să se mulțumească cu jumătăți de măsură. Aveți grijă de izvoarele lor spirituale pentru ca să nu cadă în ispita a deveni notari și birocrați, ci să fie expresie a maternității Bisericii care dă naștere copiilor săi și îi crește. Vegheași pentru ca să nu înceteze să se ridice pentru a răspunde celui care bate la ușă noaptea, chiar și atunci când deja se crede că au dreptul la odihnă (cf. Lc 11,5-8). Antrenați-i pentru ca să fie gata să se oprească, să se aplece, să verse balsam, să ia asupra lor și să se dedice în favoarea celui care, „din întâmplare”, a ajuns despuiat de ceea ce credea că are (cf. Lc 10,29-37).

A doua recomandare a mea se referă la imigrați. Cer scuze dacă într-un fel vorbesc aproape „in causa propria”. Biserica din Statele Unite cunoaște mai bine decât altele speranțele din inima migranților. Din totdeauna ați învățat limba lor, ați susținut cauza lor, ați integrat contribuțiile lor, ați apărat drepturile lor, ați promovat căutarea lor de prosperitate, ați păstrat aprinsă flacăra credinței lor. Și acum nicio instituție americană nu face mai mult pentru imigrați precum comunitățile voastre creștine. Acum aveți acest lung val de imigrație latină care cuprinde multe dintre diecezele voastre. Nu numai ca episcop de Roma, ci și ca păstor venit din sud, simt nevoia să vă mulțumesc și să vă încurajez. Probabil că nu va fi ușor pentru voi să citiți sufletul lor; probabil că veți fi puși la încercare de diversitățile lor. Oricum, să știți că au și resurse de împărtășit. De aceea, primiți-i fără frică. Oferiți-le căldura iubirii lui Cristos și veți descifra misterul inimii lor. Sunt sigur că, încă o dată, acești oameni vor îmbogăți America și Biserica sa.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară Maria să vă păzească! Mulțumesc!

Notă

1 Când eram tânăr, / aveam aripi puternice și neobosite, / dar nu cunoșteam munții. / Când am ajuns bătrân, / am cunoscut munții, / dar aripile obosite nu au mai rezistat la vedere. / Geniul este înțelepciune și tinerețe (Edgard Lee Masters, Antologia di Spoon River).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.09.2015
Publicarea pe acest sit: 25.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns