Discursul Papei la întâlnirea cu credincioșii în Pietrelcina

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la î
ntâlnirea cu credincioșii
Piața din fața Aulei Liturgice Piana Romana,
Pietrelcina, sâmbătă, 17 martie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Sunt bucuros să mă aflu în această localitate, unde Francesco Forgione s-a născut și a început lunga și rodnica sa activitate umană și spirituală. În această comunitate el și-a călit propria umanitate, a învățat să se roage și să recunoască în cei săraci trupul Domnului, până când a crescut în urmarea lui Cristos și a cerut să fie admis printre frații minori capucini, devenind în felul acesta fratele Pius de Pietrelcina. Aici el a început să experimenteze maternitatea Bisericii, al cărei fiu evlavios a fost mereu. Iubea Biserica, Biserica o iubea cu toate problemele sale, cu toate necazurile sale, cu toate păcatele noastre. Pentru că noi toți suntem păcătoși, ne rușinăm, dar Duhul lui Dumnezeu ne-a convocat în această Biserică ce este sfântă. Și el iubea Biserica sfântă și pe fiii păcătoși, pe toți. Acesta era sfântul Pius. Aici a meditat cu intensitate misterul lui Dumnezeu care ne-a iubit până la dăruirea de Sine însuși pentru noi (cf. Gal 2,20). Amintind cu stimă și afect pe acest sfânt discipol al sfântului Francisc, vă salut cordial pe voi toți consătenii săi, pe parohul vostru și pe primar împreună cu păstorul diecezei, mons. Felice Accrocca, comunitatea capucinilor și pe voi toți care ați voit să fiți prezenți.

Ne aflăm astăzi pe același teren pe care părintele Pius a locuit în septembrie 1911 pentru „a respira un pic de aer mai sănătos”. În acel timp nu existau antibioticele și bolile se îngrijeau întorcându-se în satul natal, la mama, să mănânce lucrurile care fac bine, să respire bine aerul și să se roage. Așa a făcut el, ca un om oarecare, ca un țăran. Aceasta era noblețea sa. Niciodată nu și-a renegat satul, niciodată nu și-a renegat originile, niciodată nu și-a renegat familia. De fapt, în acel timp el locuia în satul său natal din motive de sănătate. Aceea n-a fost o perioadă ușoară pentru el: era puternic chinuit în interior și se temea să cadă în păcat, simțindu-se asaltat de diavol. Și asta nu dă pace, pentru că se mișcă [se ocupă]. Dar voi credeți că există diavolul?… Nu sunteți atât de convinși? Voi spune episcopului să facă niște cateheze… Există sau nu există diavolul? [răspund: „Da!”]. Și merge, merge peste tot, se pune înăuntrul nostru, ne mișcă, ne chinuiește, ne înșală. Și lui [părintelui Pius], îi era teamă că diavolul îl asaltează, îl împinge la păcat. Cu puțini putea să vorbească despre asta fie pe cale epistolară fie în sat: numai protopopului părintele Salvatore Pannullo i-a manifestat „aproape toată intenția sa pentru a avea explicații” (Scrisoarea 57, în Epistolario I, pag. 250), pentru că nu înțelegea, voia să clarifice ce se întâmpla în sufletul său. Era un bun tânăr!

În acele momente teribile părintele Pius a luat limfă vitală din rugăciunea continuă și din încrederea pe care a știut să o aibă în Domnul: „Toate fantomele urâte – așa spunea el – pe care diavolul mi le introduce în minte dispar atunci când încrezător mă abandonez în brațele lui Isus”. Aici este toată teologia! Tu ai o problemă, tu ești trist, ești bolnav: abandonează-te în brațele lui Isus. Și asta a făcut el. Îl iubea pe Isus și se încredea în El. Așa îi scria ministrului provincial, afirmând că inima sa se simțea „atrasă de o forță superioară înainte de a se uni cu El dimineața în sacrament”. „Și această foame și sete în loc să fie potolită”, după ce l-a primit, „creștea tot mai mult” (Scrisoarea 31, în Epistolario I, pag. 217). Deci părintele Pius s-a cufundat în rugăciune pentru a adera tot mai bine la planurile divine. Prin celebrarea Sfintei Liturghii, care constituia inima fiecărei zile a lui și plinătatea spiritualității sale, a ajuns la un ridicat nivel de unire cu Domnul. În această perioadă, a primit de sus daruri mistice speciale, care au precedat manifestarea în trupul său a semnelor pătimirii lui Cristos.

Iubiți frați și surori din Pietrelcina și din dieceza de Benevento, voi îl numărați pe sfântul Pius printre figurile cele mai frumoase și luminoase din poporul vostru. Acest umil frate capucin a uimit lumea cu viața sa dedicată în întregime rugăciunii și ascultării răbdătoare a fraților, peste suferințele cărora revărsa ca balsam caritatea lui Cristos. Imitând exemplul său eroic și virtuțile sale, să puteți deveni și voi instrumente ale iubirii lui Dumnezeu, ale iubirii lui Isus față de cei mai slabi. În același timp, luând în considerare fidelitatea sa necondiționată față de Biserică, veți da mărturie de comuniune, pentru că numai comuniunea – adică faptul de a fi uniți, în pace între noi, comuniunea între noi – edifică și construiește. Un sat care se ceartă în fiecare zi nu crește, nu se construiește; îi înspăimântă pe oameni. Este un sat bolnav și trist. În schimb, un sat unde se caută pacea, unde toți se iubesc – mai mult sau mai puțin, dar se iubesc – nu-și doresc răul, acest sat, deși mic, crește, crește, crește, se lărgește și devine puternic. Vă rog, nu consumați timp, forțe, ca să vă certați între voi. Asta nu face nimic. Nu te face să crești! Nu te face să mergi. Să ne gândim la un copil care plânge, plânge, plânge și nu vrea să se miște din leagănul său și plânge, plânge. Și când mama îl pune pe podea pentru ca să înceapă să umble, plânge, plânge… și se întoarce în leagăn. Vă întreb: acel copil va fi capabil să meargă? Nu. Pentru că este mereu în leagăn! Dacă un sat se ceartă, se ceartă, se ceartă, va fi capabil să crească? Nu. Pentru că tot timpul, toate forțele merg spre ceartă. Vă rog: pace între voi, comuniune între voi. Și dacă îi vine cuiva voința de a bârfi despre un altul, mușcați-vă limba. Vă va face bine, bine sufletului, pentru că limba se va umfla, dar vă va face bine; și satului. Dați această mărturie de comuniune. Doresc ca acest teritoriu să poată lua limfă nouă din învățăturile de viață ale părintelui Pius într-un moment greu ca acesta, în timp ce populația descrește progresiv și îmbătrânește pentru că mulți tineri sunt constrânși să meargă în altă parte pentru a căuta de lucru. Migrația internă a tinerilor, o problemă. Rugați-o pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca să vă dea harul ca tinerii să găsească de lucru aici, printre voi, aproape de familie, și să nu fie constrânși să plece ca să caute în altă parte și satul jos, jos, jos. Populația îmbătrânește, dar este o comoară, bătrânii sunt o comoară! Vă rog, nu-i marginalizați pe bătrâni. Nu trebuie marginalizați bătrânii, nu. Bătrânii sunt înțelepciunea. Și bătrânii să învețe să vorbească cu tinerii, iar tinerii să învețe să vorbească cu bătrânii. Ei au înțelepciunea unui sat, bătrânii. Când am ajuns mi-a plăcut mult să salut pe unul de 99 de ani și o „fetiță” de 97 de ani. Foarte frumos! Aceștia sunt înțelepciunea voastră! Vorbiți cu ei. Ei să fie protagoniști ai creșterii acestui sat. Mijlocirea consăteanului vostru sfânt să susțină propunerile de a uni forțele, așa încât să oferiți mai ales tinerelor generații perspective concrete pentru un viitor de speranță. Să nu lipsească atenția grijulie și încărcată de duioșie – așa cum am spus – față de bătrâni, care sunt patrimoniu al comunităților noastre. Mi-ar plăcea ca odată să se dea premiul Nobel bătrânilor care dau amintire umanității.

Încurajez acest ținut să păstreze ca pe o comoară prețioasă mărturia creștină și sacerdotală a sfântului Pius de Pietrelcina: ea să fie pentru fiecare dintre voi un stimulent de a trăi în plinătate existența voastră, în stilul Fericirilor și cu faptele de milostenie. Fecioara Maria, pe care voi o venerați cu titlul de Madonna della Libera, să vă ajute să mergeți cu bucurie pe calea sfințeniei. Și vă rog, rugați-vă pentru mine, deoarece am nevoie. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.03.2018
Publicarea pe acest sit: 17.03.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns