Discursul Papei la întâlnirea cu Corpul Diplomatic de la Vatican

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat corpului diplomatic acreditat
pe lângă Sfântul Scaun
luni, 8 ianuarie 2018

Excelențe, doamnelor și domnilor,

Este o frumoasă cutumă această întâlnire care, păstrând încă vie în inimă bucuria care provine din Crăciun, îmi dă ocazia de a vă exprima personal urările pentru anul abia început și de a manifesta apropierea mea și afectul meu popoarelor pe care le reprezentați. Îi mulțumesc decanului Corpului Diplomatic, Excelența Sa domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, ambasador al Angolei, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat puțin mai înainte în numele întregului Corp Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun. Un bun-venit deosebit adresez ambasadorilor veniți din afara Romei pentru această ocazie, al căror număr a crescut ca urmare a stabilirii legăturilor diplomatice cu Republica Uniunii din Myanmar care a avut loc în mai anul trecut. La fel îi salut pe ambasadorii tot mai numeroși rezidenți la Roma, în al cărui număr total este acum și ambasadorul Republicii Africa de Sud, în timp ce un gând special aș vrea să dedic regretatului ambasador al Columbiei, Guillermo León Escobar-Herrán, decedat cu câteva zile înainte de Crăciun. Vă mulțumesc pentru relațiile rodnice și constante pe care le întrețineți cu Secretariatul de Stat și cu celelalte dicastere din Curia Romană, ca mărturie a interesului comunității internaționale față de misiunea Sfântului Scaun și față de angajarea Bisericii catolice în țările voastre. În această perspectivă se situează și activitatea diplomatică a Sfântului Scaun, care anul trecut a ajuns la semnarea, în luna februarie, a Acordului dintre Secretariatul de Stat și guvernul Federației Ruse cu privire la călătoriile fără viză a titularilor de pașapoarte diplomatice.

În raportul cu autoritățile civile, Sfântul Scaun nu tinde spre altceva decât să favorizeze bunăstarea spirituală și materială a persoanei umane și promovarea binelui comun. Călătoriile apostolice pe care le-am făcut în cursul anului trecut în Egipt, Portugalia, Columbia, Myanmar și Bangladesh au fost exprimarea acestei griji. În Portugalia am mers ca pelerin, în centenarul aparițiilor Sfintei Fecioare Maria la Fátima, pentru a celebra canonizarea păstorașilor Iacinta și Francisc Marto. Acolo am putut constata credința plină de entuziasm și de bucurie pe care Fecioara Maria a trezit-o în numeroșii pelerini veniți acolo cu acea ocazie. Și în Egipt, Myanmar și Bangladesh am putut întâlni comunitățile creștine locale care, deși mici din punct de vedere numeric, sunt apreciate pentru contribuția pe care o oferă dezvoltării și conviețuirii civile din țările respective. N-au lipsit întâlnirile cu reprezentanții altor religii, ca mărturie a modului în care particularitățile fiecăreia nu sunt o piedică în calea dialogului, ci limfa care îl alimentează în dorința comună de a cunoaște adevărul și de a practica dreptatea. În sfârșit, în Columbia am voit să binecuvântez eforturile și curajul acelui popor iubit, marcat de o vie dorință de pace după peste jumătate de secol de conflict intern.

Dragi ambasadori,

În cursul acestui an este centenarul sfârșitului primului război mondial: un conflict care a redesenat fața Europei și a lumii întregi, cu apariția de noi state care au luat locul vechilor imperii. Din cenușa marelui război se pot scoate două avertismente, pe care din păcate omenirea n-a știut să le înțeleagă imediat, ajungând într-o perioadă de douăzeci de ani să lupte într-un nou conflict și mai devastator decât precedentul. Primul avertisment este că a învinge nu înseamnă niciodată a-l umili pe adversarul înfrânt. Pacea nu se construiește ca afirmare a puterii învingătorului asupra celui învins. Nu legea temerii descurajează de viitoare agresiuni, ci forța raționalității blânde care stimulează la dialog și la înțelegerea reciprocă pentru a vindeca diferențele[1]. Din asta derivă al doilea avertisment: pacea se consolidează când națiunile se pot confrunta într-un climat de paritate. A intuit asta în urmă cu un secol – chiar la această dată – președintele de atunci al SUA Thomas Woodrow Wilson, atunci când a propus instituirea unei asociații generale a națiunilor menită să promoveze pentru toate statele, mari și mici fără deosebire, garanții reciproce de independență și de integritate teritorială. Astfel în mod ideal s-au pus bazele acelei diplomații multilaterale, care a dobândit în decursul anilor un rol și o influență crescândă în sânul întregii comunități internaționale.

Și raporturile dintre națiuni, ca și raporturile umane, „trebuie reglementate în adevăr, în dreptate, în solidaritate activă, în libertate”[2]. Asta comportă „principiul că toate comunitățile politice sunt egale prin demnitate de natură”[3], precum și recunoașterea drepturilor reciproce, împreună cu îndeplinirea respectivelor obligații[4]. Premisă fundamentală a acestei atitudini este afirmarea demnității fiecărei persoane umane, a cărei disprețuire și nerecunoaștere duc la acte de barbarie care ofensează conștiința umanității[5]. Pe de altă parte, „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor, egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume”[6], așa cum afirmă Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Acestui document important, la șaptezeci de ani de la adoptarea sa din partea Adunării Generale a Națiunilor Unite, care a avut loc la 10 decembrie 1948, aș vrea să dedic întâlnirea noastră de astăzi. De fapt, pentru Sfântul Scaun a vorbi despre drepturi umane înseamnă înainte de toate a repropune centralitatea demnității persoanei, deoarece este voită și creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Însuși Domnul Isus, vindecându-l pe lepros, redând orbului vederea, întreținându-se cu vameșul, cruțând viața adulterei și invitând la îngrijirea călătorului rănit, a dat de înțeles că fiecare ființă umană, independente de condiția sa fizică, spirituală sau socială, merită respect și considerație. Așadar, dintr-o perspectivă creștină există o relație semnificativă între mesajul evanghelic și recunoașterea drepturilor umane, în spiritul redactorilor Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Aceste drepturi își scot fundamentul lor din natura care în mod obiectiv unește neamul omenesc. Ele au fost enunțate pentru a înlătura zidurile de despărțire care dezbină familia umană și a favoriza ceea ce doctrina socială a Bisericii numește dezvoltare umană integrală, pentru că se referă la „promovarea fiecărui om și a omului întreg […] ajungând să cuprindă întreaga omenire”[7]. O viziune reductivă despre persoana umană deschide în schimb calea spre răspândirea nedreptății, a inegalității sociale și a corupției.

Totuși trebuie constatat că, în decursul anilor, mai ales ca urmare a agitațiilor sociale din „Șaizeci și opt”, interpretarea unor drepturi s-a modificat progresiv, așa încât să includă o multitudine de „noi drepturi”, adesea în contrapoziție între ele. Acest lucru n-a favorizat mereu promovarea de raporturi prietenești între națiuni[8], pentru că s-au afirmat noțiuni controversate despre drepturile umane care contrastează cu cultura din multe țări, care de aceea nu se simt respectate în propriile tradiții socio-culturale, ci mai degrabă neglijate în fața necesităților reale pe care trebuie să le înfrunte. Există deci riscul – în unele privințe paradoxal – ca, în numele drepturilor umane înseși, să se instaureze forme moderne de colonizare ideologică a celor mai puternici și a celor mai bogați în dauna celor mai săraci și a celor mai slabi. În același timp, este bine de ținut cont că tradițiile fiecărui popor nu pot să fie invocate ca un pretext pentru a neglija necesara respectare a drepturilor fundamentale enunțate de Declarația Universală a Drepturilor Omului.

La distanță de șaptezeci de ani, doare să observăm că multe drepturi fundamentale sunt și astăzi încălcate. Primul dintre toate cel la viața, la libertatea și la inviolabilitatea fiecărei persoane umane[9]. Nu numai războiul sau violența le lezează. În timpul nostru există forme mai subtile: mă gândesc înainte de toate la copiii nevinovați, rebutați încă înainte de a se naște; uneori nu sunt voiți numai pentru că sunt bolnavi sau malformați sau datorită egoismului adulților. Mă gândesc la bătrâni, și ei de atâtea ori rebutați, mai ales dacă sunt bolnavi, pentru că sunt considerați o povară. Mă gândesc la femei, care adesea îndură violențe și samavolnicii chiar și în sânul propriei familii. Apoi mă gândesc la cei care sunt victime ale traficului de persoane care încalcă interzicerea oricărei forme de sclavie. Câte persoane, în special cele care fug de sărăcie și de război, sunt făcute obiect al acestui comerț săvârșit de subiecți fără scrupule?

A apăra dreptul la viață și la integritatea fizică înseamnă după aceea a tutela dreptul la sănătatea persoanei și a celor din familie. Astăzi acest drept a asumat implicații care depășesc înțelegerile originare ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, care tindea să afirme dreptul fiecăruia de a avea îngrijirile medicale și serviciile sociale necesare[10]. În această perspectivă, doresc ca, în forurile internaționale competente, să se lucreze pentru a favoriza înainte de toate un acces ușor pentru toți la îngrijirile și la tratamentele sanitare. Este important să se unească eforturile pentru ca să se poată adopta politici în măsură să garanteze, la prețuri accesibile, furnizarea de medicamente esențiale pentru supraviețuirea persoanelor sărace, fără a neglija cercetarea și dezvoltarea de tratamente care, chiar dacă pentru piață nu sunt relevante din punct de vedere economic, sunt determinante pentru a salva vieți umane.

A apăra dreptul la viață implică și a lucra activ pentru pace, recunoscută universal ca una dintre valorile cele mai înalte care trebuie căutate și apărate. Și totuși conflicte locale grave continuă să inflameze diferite regiuni ale pământului. Eforturile colective ale comunității internaționale, acțiunea umanitară a organizațiilor internaționale și neîncetatele implorări ale păcii care se înalță din ținuturile însângerate de lupte par să fie tot mai puțin eficace în fața logicii aberante a războiului. Acest scenariu nu poate să diminueze dorința noastră și angajarea noastră pentru pace, conștienți că fără ea nu se poate ajunge la dezvoltarea integrală a omului.

Dezarmarea integrală și dezvoltarea integrală sunt strâns legate între ele. Pe de altă parte, căutarea păcii ca precondiție pentru dezvoltare implică să se combată nedreptatea și să se dezrădăcineze, în mod nonviolent, motivele discordiei care duc la războaie. Proliferarea armelor agravează clar situațiile de conflict și comportă costuri umane și materiale enorme care amenință dezvoltarea și căutarea unei păci durabile. Rezultatul istoric obținut anul trecut cu adoptarea Tratatului despre interzicerea armelor nucleare, la sfârșitul Conferinței Națiunilor Unite menite să negocieze un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic pentru a interzice armele nucleare, arată că dorința de pace este mereu vie. Promovarea culturii păcii pentru o dezvoltare integrală cere eforturi perseverente față de dezarmare și față de reducerea recurgerii la forța armată în gestionarea problemelor internaționale. De aceea, doresc să încurajez o dezbatere senină și cât mai amplă posibilă despre această temă, care să evite polarizări ale comunității internaționale cu privire la o problemă așa de delicată. Fiecare efort în această direcție, oricât de modest ar fi, reprezintă un rezultat important pentru omenire.

La rândul său, Sfântul Scaun a semnat și a ratificat, și în numele și pe seama statului Cetatea Vaticanului, Tratatul despre interzicerea armelor nucleare, în perspectiva formulată de sfântul Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris, conform căreia „dreptatea, înțelepciunea și umanitatea cer să fie oprită cursa înarmărilor, să se reducă în același timp și reciproc armamentele existente deja; să se pună deoparte armele nucleare”[11]. De fapt, „chiar dacă este dificil să ne convingem că există persoane capabile să-și asume responsabilitatea distrugerilor și a durerilor pe care le-ar provoca un război, nu este exclus ca un fapt imprevizibil și incontrolabil să poată produce scânteia care să pună în mișcare aparatul de război”[12].

Sfântul Scaun reafirmă așadar ferma „convingere că eventualele controverse dintre popoare nu trebuie să fie rezolvate cu recurgerea la arme; ci în schimb prin negociere”[13]. Pe de altă parte, tocmai producerea continuă de arme tot mai avansate și „perfecționate” și prelungirea numeroaselor focare de conflict – ale acelui „al treilea război mondial pe bucăți” cum l-am numit de mai multe ori – nu poate decât să ne facă să repetăm cu putere cuvintele sfântului predecesor al meu: „Este aproape imposibil să ne gândim că în era atomică războiul poate fi folosit ca instrument de dreptate. […] Este permis totuși să sperăm ca oamenii, întâlnindu-se și negociind, să descopere mai bine legăturile care-i leagă, provenind din umanitatea lor comună și să descopere și că una dintre cele mai profunde exigențe ale umanității lor comune este ca între ei și între respectivele popoare să domnească nu teama, ci iubirea: care tinde să se exprime în colaborarea leală, multiformă și aducătoare de multe bunuri”[14].

În această perspectivă, este de importanță primară ca să se poată susține astăzi orice tentativă de dialog în peninsula coreeană, cu scopul de a găsi noi căi pentru a depăși contrapozițiile actuale, a mări încrederea reciprocă și a asigura un viitor de pace poporului coreean și întregii lumi.

La fel este important ca să se poată continua, într-un climat constructiv de încredere mărită între părți, diferitele inițiative de pace care sunt în desfășurare în favoarea Siriei, pentru ca să se poată pună capăt în sfârșit conflictului lung care a implicat țara și a produs suferințe uriașe. Dorința comună este ca, după atâta distrugere, să fi venit timpul de a reconstrui. Dar, mai înainte de a construi edificii, este necesar de reconstruit inimile, de a țese din nou țesătura încrederii reciproce, premisă de care nu se poate face abstracție pentru înflorirea oricărei societăți. Așadar, trebuie să se depusă eforturi pentru a favoriza condițiile juridice, politice și de siguranță, pentru o reluare a vieții sociale, în care fiecare cetățean, independent de apartenența etnică și religioasă, să poată participa la dezvoltarea țării. În acest sens este vital ca să fie tutelate minoritățile religioase, între care există creștinii, care de secole contribuie activ la istoria Siriei.

Este la fel de important ca să se poată întoarce în patrie numeroșii refugiați care au găsit primire și refugiu în națiunile limitrofe, în special în Iordania, în Liban și în Turcia. Angajarea și efortul făcut de aceste țări în această circumstanță dificilă merită aprecierea și sprijinul întregii comunități internaționale, care în același timp este chemată să lucreze la crearea condițiilor pentru repatrierea refugiaților care provin din Siria. Este o angajare pe care ea trebuie să și-o asume concret începând de la Liban, pentru ca acea țară iubită să continue să fie un „mesaj” de respect și conviețuire și un model de imitat pentru toată regiunea și pentru întreaga lume.

Voința de dialog este necesară și în iubitul Irak, pentru ca diferitele componente etnice și religioase să poată regăsi drumul reconcilierii și al conviețuirii și colaborării pașnice, precum și în Yemen și în alte părți ale regiunii, precum și în Afganistan.

Un gând deosebit îl îndrept spre israelieni și palestinieni, ca urmare a tensiunilor din ultimele săptămâni. Sfântul Scaun, exprimând durere pentru cei care și-au pierdut viața în recentele ciocniri, reînnoiește apelul său insistent de a pondera fiecare inițiativă pentru ca să se evite exacerbarea contrapozițiilor și invită la o angajare comună de a respecta, în conformitate cu rezoluțiile pertinente ale Națiunilor Unite, status quo-ului Ierusalimului, oraș sacru pentru creștini, evrei și musulmani. Șaptezeci de ani de ciocniri fac mai urgentă ca oricând găsirea unei soluții politice care să permită prezența în regiune a două state independente în cadrul granițelor recunoscute internațional. Chiar dacă sunt în mijlocul dificultăților, voința de a dialog și de a relua negocierile rămâne calea cea mai bună pentru a ajunge în sfârșit la o coexistență pașnică a celor două popoare.

Și în cadrul contextelor naționale, deschiderea și disponibilitatea la întâlnire sunt esențiale. Mă gândesc în special la iubita Venezuela, care trece printr-o criză politică și umanitară tot mai dramatică și fără precedent. Sfântul Scaun, în timp ce îndeamnă să se răspundă fără întârziere la necesitățile primare ale populației, dorește ca să se creeze condițiile pentru ca alegerile prevăzute pentru anul în curs să fie în măsură să demareze soluționarea conflictelor existente și să se poată privi la viitor cu seninătate regăsită.

Comunitatea internațională să nu uite nici suferințele din atâtea părți ale continentului african, în special în Sud Sudan, în Republica Democratică din Congo, în Somalia, în Nigeria și în Republica Centrafricană, unde dreptul la viață este amenințat de exploatarea nediscriminată a resurselor, de terorism, de proliferarea grupurilor înarmate și de conflictele care se prelungesc. Nu este suficient să ne indignăm în fața atâtor violențe. Este nevoie mai degrabă ca fiecare în propriul domeniu să se străduiască activ pentru a înlătura motivul mizeriei și a construi punți de fraternitate, premisă fundamentală pentru o dezvoltare umană autentică.

O angajare comună de a reconstrui punțile este urgentă și în Ucraina. Anul abia încheiat a secerat noi victime în conflictul care chinuiește țara, continuând să aducă mari suferințe populației, îndeosebi familiilor care locuiesc în zonele interesate de război și care au pierdut pe cei dragi ai lor, adesea bătrâni și copii.

Chiar familiei aș vrea să-i dedic un gând special. Dreptul de a forma o familie, ca „nucleu natural și fundamental al societății [care] are dreptul de a fi ocrotită de societate și de stat”[15], este de fapt recunoscut de însăși Declarația din 1948. Din păcate este cunoscut că, în special în Occident, familia este considerată o instituție depășită. În locul stabilității unui proiect definitiv se preferă astăzi legături fugare. Dar nu stă în picioare o casă construită pe nisipul raporturilor fragile și volubile. Este nevoie mai degrabă de stâncă, pe care să se ancoreze temelii solide. Și stânca este tocmai acea comuniune de iubire, fidelă și indisolubilă, care unește bărbatul și femeia, o comuniune care are o frumusețe austeră și simplu, un caracter sacru și inviolabil și o funcție naturală în ordinea socială[16]. De aceea consider urgent ca să se întreprindă politici reale în sprijinul familiei, de care depinde de altfel viitorul și dezvoltarea statelor. De fapt, fără ea nu se pot construi societăți în măsură să înfrunte provocările viitorului. Dezinteresul față de familii aduce cu sine după aceea o altă consecință dramatică – și deosebit de actuală în unele regiuni – care este scăderea natalității. Se trăiește o adevărată iarnă demografică! Ea este semnul societăților care cu greu înfruntă provocările prezentului și care devin așadar mai temătoare de viitor, ajungând să se închidă în ele însele.

În același timp, nu se poate uita situația familiilor rupte din cauza sărăciei, a războaielor și a migrațiilor. Avem prea des în fața ochilor noștri drama copiilor care singuri trec granițele care despart sudul lumii de nordul ei, adesea victime ale traficului de ființe umane.

Astăzi se vorbește mult despre migranți și migrații, uneori numai pentru a provoca frici ancestrale. Nu trebuie uitat că migrațiile au existat întotdeauna. În tradiția iudeo-creștină, istoria mântuirii este în mod esențial istorie de migrații. Nici nu trebuie uitat că libertatea de mișcare, ca și aceea de a părăsi propria țară și de a se întoarce în ea aparține drepturilor fundamentale ale omului[17]. Așadar trebuie să se iasă dintr-o retorică răspândită despre această temă și să se pornească de la considerația esențială că în fața noastră există înainte de toate persoane.

Este ceea ce am voit să reafirm cu Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, celebrată la 1 ianuarie, dedicat „Migranților și refugiaților: bărbați și femei în căutarea păcii”. Deși recunoaștem că nu întotdeauna toți sunt animați de cele mai bune intenții, nu se poate uita că cea mai mare parte a migranților ar prefera să stea în propria țară, în timp ce sunt constrânși să o părăsească „din cauza discriminărilor, persecuțiilor, sărăciei și degradării mediului. […] A-l primi pe celălalt cere o angajare concretă, un lanț de ajutoare și de bunăvoință, o atenție vigilentă și înțelegătoare, gestionarea responsabilă a noilor situații complexe care, uneori, se adaugă la alte și numeroase probleme deja existente, precum și a resurselor care sunt mereu limitate. Practicând virtutea prudenței, guvernanții vor ști să primească, să promoveze, să protejeze și să integreze, stabilind măsuri practice, «în limitele permise de binele comun înțeles corect, [pentru] a permite acea inserare» (Pacem in terris, 57). Ei au o responsabilitate precisă față de propriile comunități, ale căror drepturi juste și dezvoltare armonioase trebuie să le asigure, pentru a nu fi asemenea constructorului nechibzuit care a calculat rău și n-a reușit să termine turnul pe care începuse să-l zidească (cf. Lc14,28-30)”[18].

Doresc să mulțumesc din nou autorităților din acele state care s-au dedicat în acești ani pentru a furniza asistență numeroșilor migranți ajunși la granițele lor. Mă gândesc înainte de toate la angajarea din multe state din Asia, din Africa și din Americi, care primesc și asistă numeroase persoane. Păstrez încă vie în inimă întâlnirea pe care am avut-o la Dacca împreună cu unii apartenenți la poporul Rohingya și doresc să reînnoiesc sentimentele de recunoștință autorităților din Bangladesh pentru asistența pe care le-o prestează pe teritoriul lor.

Apoi doresc să exprim recunoștință deosebită Italiei care în acești ani a arătat o inimă deschisă și generoasă și a știut să ofere și exemple pozitive de integrare. Dorința mea este ca dificultățile prin care a trecut țara în acești ani, ale căror consecințe rămân, să nu ducă la închideri și izolări, ci mai degrabă la o redescoperire a acelor rădăcini și tradiții care au hrănit bogata istorie a națiunii și care constituie o comoară inestimabilă de oferit întregii lumi. La fel, exprim apreciere pentru eforturile făcute de alte state europene, îndeosebi Grecia și Germania. Nu trebuie uitat că numeroși refugiați și migranți încearcă să ajungă în Europa pentru că știu că pot găsi aici pace și siguranță, care sunt de altfel rodul unui drum lung născut din idealurile părinților fondatori ai proiectului european după cel de-al doilea război mondial. Europa trebuie să fie mândră de acest patrimoniu al său, bazat pe principii sigure și pe o viziune despre om care își înfige bazele în istoria sa milenară, inspirată de concepția creștină despre persoana umană. Sosirea migranților trebuie s-o stimuleze să redescopere propriul patrimoniu cultural și religios, așa încât, reconștientizând valorile pe care s-a edificat, să poată menține vie în același timp propria tradiție și să continue să fie un loc primitor, făuritor de pace și de dezvoltare.

În anul trecut guvernele, organizațiile internaționale și societatea civilă s-au interpelat reciproc cu privire la principiile de bază, la priorități și la modalitățile cele mai oportune pentru a răspunde la mișcările migratoare și la situațiile prelungite care se referă la refugiați. Națiunile Unite, ca urmare a Declarației de la New York pentru Refugiați și Migranți din 2016, au demarat importante procese de pregătire în vederea adoptării a două Pacte Mondiale (Global Compacts), respectiv despre refugiați și pentru o migrațiune sigură, ordonată și regulamentară.

Sfântul Scaun dorește ca aceste eforturi, cu negocierile care se vor deschide în scurt timp, să aducă rezultate demne de o comunitate mondială tot mai interdependentă, întemeiată pe principiile de solidaritate și de ajutor reciproc. În actualul context internațional nu lipsesc posibilitățile și mijloacele pentru a asigură fiecărui bărbat și fiecărei femei care trăiește pe pământ condiții de viață demne de persoana umană.

În Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an am sugerat patru „pietre de hotar” pentru acțiune: a primi, a proteja, a promova și a integra[19]. Aș vrea să mă opresc îndeosebi asupra acesteia din urmă, asupra căreia se confruntă poziții diferite în lumina tot atâtor evaluări, experiențe, preocupări și convingeri. Integrarea este „un proces bidirecțional”, cu drepturi și obligații reciproce. De fapt, cel care primește este chemat să promoveze dezvoltarea umană integrală, în timp celui care este primit i se cere conformarea indispensabilă cu normele țării care-l găzduiește, precum și respectarea principiilor identitare ale aceleiași țări. Fiecare proces de integrare trebuie să mențină mereu tutelarea și promovarea persoanelor, în special a celor care se află în situații de vulnerabilitate, în centrul normelor care se referă la diferitele aspecte ale vieții politice și sociale.

Sfântul Scaun nu vrea să se amestece în deciziile care revin statelor, care, în lumina respectivelor situații politice, sociale și economice, precum și a propriilor capacități și posibilități de primire și de integrare, au prima responsabilitate a primirii. Totuși, el consideră că trebuie să desfășoare un rol de „amintire” a principiilor de umanitate și de fraternitate, care întemeiază orice societate unită și armonioasă. În această perspectivă, este important să nu se uite interacțiunea cu comunitățile religioase, atât instituționale cât și la nivel asociativ, care pot să desfășoare un rol prețios de întărire în asistență și în protecție, de mediere socială și culturală, de pacificare și de integrare.

Printre drepturile umane pe care aș vrea să le amintesc astăzi este și dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, care include libertatea de a schimba religia[20]. Din păcate este cunoscut că dreptul la libertatea religioasă este adesea nerespectat și adesea religia devine ori ocazia pentru a justifica ideologic noi forme de extremism ori un pretext pentru marginalizarea socială, dacă nu chiar pentru forme de persecuție a credincioșilor. Construirea de societăți inclusive cere drept condiție a sa o înțelegere integrală a persoanei umane, care se poate simți cu adevărat primită atunci când este recunoscută și acceptată în toate dimensiunile sale care constituie identitatea sa, inclusiv cea religioasă.

În sfârșit, doresc să amintesc importanța dreptului la muncă. Nu există pace nici dezvoltare dacă omul este privat de posibilitatea de a contribui personal prin propria lucrare la edificarea binelui comun. În schimb mâhnește să se constate că munca este în multe părți ale lumii un bine destul de puțin disponibil. Uneori sunt puține oportunitățile, în special pentru tineri, de a găsi loc de muncă. Adesea este ușor să fie pierdut nu numai din cauza consecințelor alternării ciclurilor economice, ci și datorită recurgerii progresive la tehnologii și mașinării tot mai perfecte și precise în măsură să-l înlocuiască pe om. Și dacă pe de o parte se constată o distribuire inegală a oportunităților de muncă, pe de altă parte se observă tendința de a pretinde de la cel care muncește ritmuri tot mai presante. Exigențele profitului, dictate de globalizare, au dus la o reducere progresivă a timpilor și a zilelor de odihnă, cu rezultatul că s-a pierdut o dimensiune fundamentală a vieții – aceea a odihnei – care folosește la regenerarea persoanei nu numai fizic, ci și spiritual. Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea: a binecuvântat-o și a consacrat-o, „pentru că în ea s-a odihnit de la toată lucrarea pe care a creat-o atunci când a făcut-o” (Gen 2,3). În alternarea de oboseală și odihnă, omul participă la „sfințirea timpului” realizată de Dumnezeu și înnobilează propria muncă, sustrăgând-o de la dinamicile repetitive ale unei cotidianități aride care nu cunoaște pauza.

După aceea sunt motiv de preocupare deosebită datele publicate recent de Organizația Mondială a Muncii referitoare la creșterea numărului de copii angajați în activități de muncă și de victime ale noilor forme de sclavie. Plaga muncii minorilor continuă să compromită serios dezvoltarea psihico-fizică a copiilor, privându-i de bucuriile copilăriei, secerând victime nevinovate. Nu se poate gândi proiectarea unui viitor mai bun, nici nu se poate dori construirea de societăți inclusive dacă se continuă să se mențină modele economice orientate numai spre profit și spre exploatarea celor mai slabi, cum sunt copiii. A elimina cauzele structurale ale aceste plăgi ar trebui să fie o prioritate a guvernelor și organizațiilor internaționale, chemate să intensifice eforturile pentru a adopta strategii integrate și politici coordonate menite să ducă la încetarea muncii minorilor în toate formele sale.

Excelențe, doamnelor și domnilor,

Amintind câteva dintre drepturile conținute în Declarația Universală din 1948, nu intenționez să neglijez un aspect strâns legat de ea: fiecare individ are și obligații față de comunitate, menite „să satisfacă exigențele juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”[21]. Amintirea justă a drepturilor fiecărei ființe umane trebuie să țină cont că fiecare este parte a unui corp mai mare. Și societățile noastre, ca orice corp uman, se bucură de sănătate bună dacă fiecare mădular își îndeplinește lucrarea, având conștiința că ea este în slujba binelui comun.

Printre obligațiile deosebit de urgente este astăzi aceea de a ne îngriji de pământul nostru. Știm că natura poate să fie în sine sângeroasă și atunci când acest lucru nu este responsabilitate a omului. Am văzut asta în ultimul an cu cutremurele care au lovit diferite părți ale pământului, îndeosebi în ultimele luni în Mexic și în Iran secerând numeroase victime, precum și cu forța uraganelor care au interesat diferite țări din Caraibe ajungând până pe coastele nord-americane și care, mai recent, au lovit și Filipine. Totuși, nu trebuie uitat că există și o responsabilitate deosebită a omului în interacțiunea cu natura. Schimbările climatice, cu ridicarea globală a temperaturilor și efectele devastatoare pe care ele le comportă, sunt și consecință a acțiunii omului. Așadar, trebuie înfruntată, într-un efort comun, responsabilitatea de a lăsa generațiilor care vor urma un pământ mai frumos și trăibil, străduindu-ne, în lumina angajamentelor concordate la Paris în 2015, pentru a reduce emisiile de gaz nocive pentru atmosferă și dăunătoare pentru sănătatea umană.

Spiritul care trebuie să anime pe indivizi și națiunile în această lucrare este asemănător cu acela al constructorilor catedralelor medievale care împodobesc Europa. Aceste edificii impunătoare relatează importanța participării fiecăruia la o operă capabilă să treacă peste granițele timpului. Constructorul de catedrale știa că nu va venea terminarea propriei lucrări. Cu toate acestea s-a dedicat activ, înțelegând că este parte dintr-un proiect, de care aveau să se bucure copiii săi, care – la rândul lor – aveau să-l înfrumusețeze și să-l mărească pentru copiii lor. Fiecare bărbat și femeie din această lume – și îndeosebi cel care are responsabilitate de conducere – este chemat să cultive același spirit de slujire și de solidaritate intergenerațională, și să fie astfel un semn de speranță pentru lumea noastră zbuciumată.

Cu aceste considerații reînnoiesc fiecăruia dintre voi, familiilor voastre și popoarelor voastre urarea de un an bogat în bucurie, în speranță și în pace. Mulțumesc.

Note:

[1] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 67.
[2]Ibid., 47.
[3]Ibid., 49.
[4] Cf. ibid., 51.
[5] Cf. Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
[6] Ibid., Preambul.
[7] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14.
[8] Cf. Declarația Universală a Drepturilor Omului, Preambul.
[9] Cf. ibid., art. 3.
[10] Cf. ibid., art. 25.
[11] Nr. 60.
[12] Ibid.
[13] Ibid., 67.
[14] Ibid.
[15] Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 16.
[16] Cf. Paul al VI-lea, Discurs cu ocazia vizitei la Bazilica Bunei Vestiri, Nazaret, 5 ianuarie 1964.
[17] Cf. Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 13.
[18] Mesaj pentru a LI-a Zi Mondială a Păcii (13 noiembrie 2017), 1.
[19] Ibid., 4.
[20] Cf. Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 18.
[21] Art. 29.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.01.2018
Publicarea pe acest sit: 08.01.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns