Discursul Papei la întâlnirea cu Corpul Diplomatic de la Vatican

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat corpului diplomatic acreditat
pe lângă Sfântul Scaun
luni, 11 ianuarie 2016

Excelențele voastre, doamnelor și domnilor!

Vă adresez un cordial bun-venit la această întâlnire anuală, care îmi oferă oportunitatea de a vă prezenta urările pentru noul an, permițându-mi să reflectez împreună cu dumneavoastră asupra situației din această lume a noastră, binecuvântată și iubită de Dumnezeu, și totuși frământată și chinuită de atâtea rele. Mulțumesc noului decan al Corpului Diplomatic, E.S. Domnul Armindo Fernandes do Espírito Santo Vieira, Ambasador al Angolei, pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat în numele întregului Corp Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, în timp ce doresc să amintesc în mod special – la aproape o lună de la deces – pe regretații ambasadori al Cubei, Rodney Alejandro López Clemente, și al Liberiei, Rudolf P. von Ballmoos.

Ocazia îmi este plăcută și pentru a adresa un gând deosebit celor care participă pentru prima dată la această întâlnire, prezentând cu satisfacție că, în cursul ultimului an, numărul ambasadorilor care locuiesc la Roma s-a mărit ulterior. Este vorba despre un semnificativ semn al atenției cu care comunitatea internațională urmărește activitatea diplomatică a Sfântului Scaun. Sunt o dovadă ulterioară acordurile internaționale semnate și ratificate în cursul anului abia încheiat. Îndeosebi, doresc să citez aici înțelegerile specifice în materie fiscală semnate cu Italia și Statele Unite ale Americii, care mărturisesc angajarea crescută a Sfântului Scaun în favoarea unei transparențe mai ample în chestiunile economice. Nu mai puțin importante sunt acordurile cu caracter general, menite să reglementeze aspectele esențiale ale vieții și activității Bisericii în diferite țări, cum este înțelegerea semnată la Díli cu Republica Democratică din Timor-Leste.

La fel, doresc să amintesc schimbul instrumentelor de ratificare a acordului cu Ciadul despre statutul juridic al Bisericii catolice în țară, precum și acordul semnat și ratificat cu Palestina. Este vorba despre două acorduri care, împreună cu memorandumul de înțelegere între Secretariatul de Stat și Ministerul Afacerilor Externe din Kuwait, demonstrează, între altele, cum conviețuirea pașnică între apartenenții la diferitele religii este posibilă, acolo unde libertatea religioasă este recunoscută și posibilitatea efectivă de a colabora la edificarea binelui comun, respectând reciproc identitatea culturală a fiecăruia, este garantată.

Pe de altă parte, fiecare experiență religioasă trăită în mod autentic nu poate decât să promoveze pacea. Aceasta ne amintește de Crăciunul pe care l-am celebrat de puțin timp și în care am contemplat nașterea unui prunc fără apărare, „numit: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna, Principe al păcii” (cf. Is 9,5). Misterul întrupării ne arată adevărata față a lui Dumnezeu, pentru care putere nu înseamnă forță și distrugere, ci iubire; dreptate nu înseamnă răzbunare, ci milostivire. În această perspectivă am intenționat să convoc Jubileul Extraordinar al Milostivirii, inaugurat în mod excepțional la Bangui în cursul călătoriei mele apostolice în Kenya, Uganda și Republica Centrafricană. Într-o țară îndelung încercată de foamete, sărăcie și conflicte, unde violența fratricidă din ultimii ani a lăsat răni adânci în suflete, sfâșiind comunitatea națională și generând mizerie materială și morală, deschiderea porții sfinte al catedralei din Bangui a voit să fie un semn de încurajare de a ridica privirea, de a relua drumul și de a regăsi motivațiile dialogului. Acolo unde numele lui Dumnezeu a fost abuzat pentru a comite nedreptate, am voit să reafirm, împreună cu comunitatea musulmană din Republica Centrafricană, că „cine spune că crede în Dumnezeu trebuie să fie și un bărbat sau o femeie ai păcii” (1), așadar ai milostivirii, de vreme ce niciodată nu se poate ucide în numele lui Dumnezeu. Numai o formă ideologică și deviată de religie poate crede că dă dreptate în numele Atotputernicului, masacrând în mod deliberat persoane fără apărare, așa cum s-a întâmplat în atentatele teroriste sângeroase din lunile trecute în Africa, Europa și Orientul Mijlociu.

Milostivirea a fost ca „firul conducător” care a condus călătoriile mele apostolice deja în cursul anului trecut. Mă refer înainte de toate la vizita la Sarajevo, oraș profund rănit de războiul din Balcani și capitală a unei țări, Bosnia și Herțegovina, care îmbracă o semnificație specială pentru Europa și pentru lumea întreagă. Ca răscruce de culturi, națiuni și religii se străduiește, cu rezultate pozitive, să construiască mereu noi puțin, să valorizeze ceea ce unește și să privească la diferențe ca oportunități de creștere respectându-i pe toți. Acest lucru este posibil printr-un dialog răbdător și încrezător, care știe să-și însușească valorile culturii fiecăruia și să primească binele care provine din experiențele altuia (2).

Apoi gândul meu se îndreaptă spre călătoria din Bolivia, Ecuador și Paraguay, unde am întâlnit popoare care nu se opresc în fața dificultăților și înfruntă cu curaj, determinare și spirit de fraternitate numeroasele provocări care le chinuiesc, pornind de la sărăcia răspândită și de la inegalitățile sociale. În cursul călătoriei în Cuba și în Statele Unite ale Americii am putut să îmbrățișez două țări care au fost îndelung despărțite și care au decis să scrie o nouă pagină a istoriei, întreprinzând un drum de apropiere și de reconciliere.

La Philadelphia, cu ocazia Întâlnirii Mondiale a Familiilor, precum și în cursul călătoriei în Sri Lanka și în Filipine și cu recentul Sinod al Episcopilor, am amintit importanța familiei, care este prima și cea mai importantă școală de milostivire, în care se învață să se descopere fața iubitoare a lui Dumnezeu și unde umanitatea noastră crește și se dezvoltă. Din păcate, cunoaștem numeroasele provocări pe care familia trebuie să le înfrunte în acest timp, în care este „amenințată și de tentativele crescânde ale unora pentru a redefini însăși instituția căsătoriei prin relativism, prin cultura efemerului, o lipsă de deschidere la viață” (3). Există astăzi o frică răspândită în fața definitivității pe care o cere familia și suportă pagubele cei mai tineri, adesea fragili și dezorientați, și bătrânii care ajung să fie uitați și abandonați. Dimpotrivă, „din fraternitatea trăită în familie se naște (…) solidaritatea în societate” (4), care ne face să fim responsabili unul de celălalt. Acest lucru este posibil numai dacă în casele noastre, precum și în societățile noastre, nu lăsăm să se sedimenteze trudele și resentimentele, ci dăm loc dialogului, care este cel mai bun antidot la individualismul așa de larg răspândit în cultura timpului nostru.

Dragi ambasadori,

Un spirit individualist este teren fertil pentru formarea acelui sentiment de indiferență față de aproapele, care duce la tratarea lui ca simplu obiect de vânzare-cumpărare, care determină la dezinteresul față de umanitatea celorlalți și ajunge să facă persoanele fricoase și cinice. Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le avem adesea în fața săracilor, a celor marginalizați, a celor din urmă din societate? Și câți cei din urmă avem în societățile noastre! Între aceștia, mă gândesc mai ales la migranți, cu încărcătura lor de dificultăți și suferințe, pe care le înfruntă în fiecare zi în căutarea, uneori disperată, a unui loc în care să trăiască în pace și cu demnitate.

De aceea astăzi aș vrea să mă opresc ca să reflectez cu dumneavoastră asupra gravei urgențe migratoare pe care o înfruntăm, pentru a-i discerne cauzele, a prospecta soluții, a învinge frica inevitabilă care însoțește un fenomen așa de masiv și impunător, care în cursul anului 2015 s-a referit mai ales la Europa, dar și la diferite regiuni din Asia și din nordul și centrul Americii.

„Nu-ți fie teamă și nu te înspăimânta, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde vei merge” (Ios 1,9). Este promisiunea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Iosue și care arată cât de mult însoțește Domnul fiecare persoană, mai ales pe cel care este într-o situație de fragilitate ca aceea a celui care caută refugiu într-o țară străină. Într-adevăr, toată Biblia ne relatează istoria unei umanități pe drum, pentru că faptul de a fi în mișcare este ceva ce ține de natura omului. Istoria sa este formată din atâtea migrații, uneori maturizate ca o conștiință a dreptului la o liberă alegere, adesea dictate de circumstanțe exterioare. De la exilul din paradisul pământesc până la Abraham în drum spre țara promisă; de la relatarea exodului la deportarea în Babilon, Sfânta Scriptură relatează trude și dureri, dorințe și speranțe, care sunt asemănătoare cu acelea ale sutelor de mii de persoane pe drum în zilele noastre, cu aceeași determinare a lui Moise de a ajunge într-o țară în care curge „lapte și miere” (cf. Ex 3,17), unde să poată trăi liberi și în pace.

Și astfel, astăzi ca și atunci, auzim strigătul lui Rahela care își plânge copiii pentru că nu mai sunt (cf. Ier 31,15; Mt 2,18). Este glasul miilor de persoane care plâng fugind de la războaie oribile, de la persecuții și încălcări ale drepturilor umane, sau de la instabilitatea politică sau socială, care fac adesea imposibilă viața în patrie. Este strigătul celor care sunt constrânși să fugă pentru a evita barbariile inefabile practicate față de persoane neapărate, cum sunt copiii și neputincioșii, sau martiriul doar din cauza apartenenței religioase.

Ca atunci, auzim glasul lui Iacob care le spune fiilor săi „coborâți și cumpărați de acolo grâu pentru ca să rămânem în viață și să nu murim” (Gen 42,2). Este glasul celor care fug de mizeria extremă, din cauza imposibilității de a hrăni familia sau de a avea acces la îngrijirile medicale și la instruire, de degradarea fără perspective ale vreunui progres, sau și din cauza schimbărilor climatice și a condițiilor climatice extreme. Din păcate, este cunoscut că foamea încă este una dintre plăgile cele mai grave din lumea noastră, cu milioane de copii care în fiecare an mor din cauza ei. Totuși, doare să se constate că adesea acești migranți nu intră în sistemele internaționale de protecție pe baza acordurilor internaționale.

Cum să nu vedem în toate acestea rodul acelei „culturi a rebutului” care pune în pericol persoana umană, sacrificând bărbați și femei idolilor profitului și consumului? Este grav să ne deprindem cu aceste situații de sărăcie și de nevoie, cu dramele atâtor persoane și să le facem să devină „normalitate”. Persoanele nu mai sunt simțite ca o valoare primară care trebuie respectate și tutelate, în speciale dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă „încă nu folosesc” – cum sunt cei ce urmează să se nască – sau „nu mai folosesc” – cum sunt bătrânii. Am devenit insensibili față de orice formă de risipă, pornind de la cea alimentară, care este printre cele mai reprobabile, când există multe persoane și familii care suferă de foame și malnutriție (5).

Sfântul Scaun dorește ca Prima Întâlnire Umanitară Mondială, convocată în mai de Națiunile Unite, să poată reuși, în actualul cadru trist de conflicte și dezastre, în intenția sa de a pune persoana umană și demnitatea sa în centrul oricărui răspuns umanitar. Este nevoie de o angajare comună care să răstoarne cu hotărâre cultura rebutului și a ofensării vieții umane, pentru ca nimeni să nu se simtă neglijat sau uitat și alte vieți să nu fie sacrificate din cauza lipsei de resurse și, mai ales, de voință politică.

Din păcate, astăzi ca atunci, auzim glasul lui Iuda care sugerează să fie vândut fratele său (cf. Gen 37,26-27). Este aroganța celor puternic care îi instrumentalizează pe cei slabi, reducându-i la obiecte pentru scopuri egoiste sau pentru calcule strategice și politice. Acolo unde este imposibilă o migrațiune regulamentară, migranții sunt adesea constrânși să se adreseze celui care practică traficul sau contrabanda de ființe umane, în speciale cele mai slabe și neapărate. Și vor rămâne mereu imprimate indelebil în mințile noastre și în inimile noastre imaginile copiilor morți în mare, victime ale lipsei de prejudecăți a oamenilor și ale neîndurării naturii. Apoi, cine supraviețuiește și debarcă într-o țară care-l primește poartă în mod indelebil cicatricele adânci ale acestor experiențe, în afară de cele legate de ororile care însoțesc mereu războaiele și violențele.

Ca atunci, și astăzi se aude îngerul repetând: „Scoală-te, ia copilul și pe mama lui, fugi în Egipt și stai acolo până când îți voi spune” (Mt 2,13). Este glasul pe care-l aud mulți migranți care n-ar părăsi niciodată propria țară dacă n-ar fi constrânși. Între aceștia sunt numeroși creștini care tot mai masiv au părăsit în cursul ultimilor ani propriile ținuturi, unde au locuit încă de la originile creștinismului.

În sfârșit, astăzi ascultăm și glasul psalmistului care repetă: „Pe malurile râurilor din Babilon ședeam și plângeam, când ne aduceam aminte de Sion” (Ps 136 [137],1). Este plânsul celor care s-ar întoarce cu plăcere în propriile țări, dacă ar găsi acolo condiții corespunzătoare de siguranță și de subzistență. Și aici gândul meu se îndreaptă spre creștinii din Orientul Mijlociu doritori să contribuie, ca niște cetățeni cu drepturi depline, la bunăstarea spirituală și materială a respectivelor națiuni.

Mare parte dintre cauzele migrațiilor se putea înfrunta deja de mult timp. Astfel s-ar fi putut preveni atâtea nenorociri sau, cel puțin, să se fie mai blânde consecințele mai crude. Și astăzi, și înainte de a fi prea târziu, mult s-ar putea face pentru a opri tragediile și a construi pacea. Aceasta ar însemna însă a pune din nou în discuție obiceiuri și practici consolidate, pornind de la problematicile legate de comerțul cu armament, de problema aprovizionării cu materii prime și cu energie, de investiții, de politicile financiare și de sprijinire a dezvoltării, până la plaga gravă a corupției. Apoi suntem conștienți că, referitor la tema migrației, trebuie stabilite proiecte pe termen mediu și lung care să meargă dincolo de răspunsul de urgență. Ele pe de o parte ar trebui să ajute efectiv integrarea migranților în țările de primire și, în același timp, să favorizeze dezvoltarea țărilor de proveniență cu politici solidare, care să nu supună însă ajutoarele la strategii și practici ideologic străine sau contrare culturilor popoarelor cărora sunt destinate.

Fără a uita alte situații dramatice, între care mă gândesc îndeosebi la frontiera dintre Mexic și Statele Unite ale Americii, pe care o voi atinge ușor mergând la Ciudat Juárez luna viitoare, aș vrea să dedic un gând special Europei. De fapt, în cursul ultimului an ea a fost interesată de un flux impunător de refugiați – dintre care mulți și-au găsit moartea în tentativa de a ajunge în Europa -, care nu are precedente în istoria sa recentă, nici măcar la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Mulți migranți care provin din Asia și din Africa văd în Europa un punct de referință pentru principii precum egalitatea în fața dreptului și valori înscrise în natura însăși a fiecărui om, cum sunt inviolabilitatea demnității și egalității fiecărei persoane, iubirea față de aproapele fără deosebire de origine și de apartenență, libertatea de conștiință și solidaritatea față de semenii proprii.

Totuși, debarcările masive pe coastele bătrânului continent par să facă să șovăie sistemul de primire, construit cu trudă pe cenușa celui de-al doilea conflict mondial și care constituie încă un far de umanitate la care să se facă referință. În fața impunătoarelor fluxuri și a inevitabilelor probleme legate de ele, au apărut multe întrebări cu privire la posibilitățile reale de primire și de adaptare a persoanelor, cu privire la modificarea unității culturale și sociale a țărilor de primire, precum și cu privire la redesenarea unor echilibre geopolitice regionale. La fel de relevante sunt temerile pentru siguranță, exasperate fără măsură de amenințarea terorismului internațional care se răspândește. Actualul val migrator pare să amenințe bazele acelui „spirit umanist” pe care Europa din totdeauna îl iubește și-l apără (6). Totuși, nu se poate permite să se piardă valorile și principiile de umanitate, de respect față de demnitatea fiecărei persoane, de subsidiaritate și de solidaritate reciprocă, oricât pot să constituie ele, în unele momente ale istoriei, o povară greu de purtat. Așadar, doresc să reafirm convingerea mea că Europa, ajutată de marele său patrimoniu cultural și religios, are instrumentele pentru a apăra centralitatea persoanei umane și pentru a găsi echilibrul just între dubla datorie morală de a tutela drepturile propriilor cetățeni și aceea de a garanta asistența și primirea migranților (7).

În același timp, simt necesitatea să exprim recunoștință pentru toate inițiativele luate pentru a favoriza o primire demnă a persoanelor, cum ar fi, printre altele, Fondul Migranți și Refugiați al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei, precum și pentru angajarea acelor țări care au arătat o generoasă atitudine de împărtășire. Mă refer înainte de toate la națiunile vecine Siriei, care au dat răspunsuri imediate de asistență și de primire, mai ales Libanul, unde refugiații constituie un sfert din populația totală, și Iordania, care nu a închis granițele cu toate că găzduia deja sute de mii de refugiați. La fel nu trebuie uitate eforturile altor țări angajate în prima linie, între care în special Turcia și Grecia. O recunoștință deosebită doresc să exprim Italiei, a cărei angajare hotărâtă a salvat multe vieți în Marea Mediterană și care încă ia asupra sa un uriaș număr de refugiați în teritoriul său. Doresc ca tradiționalul simț de ospitalitate și solidaritate care deosebește poporul italian să nu fie slăbit de dificultățile inevitabile ale momentului, ci, în lumina tradiției sale plurimilenare, să fie capabilă să primească și să integreze contribuția socială, economică și culturală pe care migranții pot s-o ofere.

Este important ca națiunile din prima linie în înfruntarea actualei urgențe să nu fie lăsate singure și este la fel de indispensabil să se demareze un dialog sincer și respectuos între toate țările implicate în problemă – de proveniență, de tranzit sau de primire – așa încât, cu o îndrăzneală creativă mai mare, să se caute soluții noi și sustenabile. De fapt, nu se pot gândi în actuala conjunctură soluții urmărite în mod individualist de fiecare stat, deoarece consecințele alegerilor fiecăruia se repercutează în mod inevitabil asupra întregii comunități internaționale. De fapt, este cunoscut că migrațiile vor constitui un element fundamental al viitorului lumii mai mult decât au făcut-o până acum și că răspunsurile vor putea să fie numai rodul unei munci comune, care să respecte demnitatea umană și drepturile persoanelor. Agenda de Dezvoltare adoptată în septembrie de Națiunile Unite pentru următorii 15 ani, care tratează multe dintre problemele care determină la migrațiune, precum și alte documente ale comunității internaționale pentru a gestiona chestiunea migratoare, vor putea găsi o aplicare coerentă cu așteptările dacă vor ști să pună din nou persoana în centrul deciziilor politice la toate nivelele, văzând omenirea ca o singură familie și pe oameni ca frați, respectând reciprocele diferențe și convingeri de conștiință.

De fapt, în tratarea chestiunii migratoare nu se vor putea neglija repercusiunile culturale legate de ea, pornind de la cele legate de apartenența religioasă. Extremismul și fundamentalismul găsesc un teren fertil nu numai într-o instrumentalizare a religiei pentru scopuri de putere, dar și în golul de idealuri și în pierderea de identitate – și religioasă – care în mod dramatic caracterizează așa-numitul Occident. Din acest gol se naște teama care determină să fie văzut celălalt ca un pericol și un dușman, la închiderea în sine, refugiindu-se pe poziții preconcepute. Așadar, fenomenul migrator pune o serioasă întrebare culturală, la care nu ne putem scuti să răspundem. Primirea poate să fie așadar o ocazie propice pentru o nouă înțelegere și deschidere de orizont, fie pentru cel care este primit, care are datoria de a respecta valorile, tradițiile și legile comunității care-l găzduiește, fie pentru aceasta din urmă, chemată să valorizeze ceea ce fiecare imigrat poate oferi în folosul întregii comunități. În acest domeniu, Sfântul Scaun reînnoiește propriul angajament în domeniul ecumenic și interreligios pentru a instaura un dialog sincer și leal care, valorizând particularitățile și identitatea proprie a fiecăruia, să favorizeze o conviețuire armonioasă între toate componentele sociale.

Stimați membri ai Corpului Diplomatic,

În anul 2015 au fost încheiate importante înțelegeri internaționale, care fac să sperăm bine pentru viitor. Mă gândesc înainte de toate la așa-numitul „acord despre nuclearul iranian”, care doresc să contribuie la favorizarea unui climat de destindere în regiune, precum și la obținerea așteptatului acord despre climă în cursul conferinței de la Paris. O înțelegere semnificativă – aceasta din urmă – care reprezintă un important rezultat pentru întreaga comunitate internațională și care scoate în evidență o conștientizare colectivă puternică referitor la responsabilitatea gravă pe care fiecare, indivizi și națiuni, o are de a păstra creația, promovând o „cultură a îngrijirii care să impregneze toată societatea” (8). Acum este fundamental ca angajamentele asumate să nu reprezinte numai o propunere bună, ci să constituie pentru toate statele o obligație efectivă de a pune în practică acțiunile necesare pentru a salvgarda iubitul nostru Pământ, în folosul întregii omeniri, mai ales al generațiilor viitoare.

La rândul său, anul de puțin timp început se prevestește încărcat de provocări și deja nu puține tensiuni se arată deja la orizont. Mă gândesc mai ales la contrastele grave apărute în regiunea Golfului Piersic, precum și la experimentul militar îngrijorător făcut în peninsula coreeană. Doresc ca toate contrapozițiile să lase spațiu glasului păcii și bunei voințe de a căuta înțelegeri. În această perspectivă, observ cu satisfacție că nu lipsesc gesturi semnificative și deosebit de încurajatoare. Mă refer îndeosebi la climatul de conviețuire pașnică în care s-au desfășurat recentele alegeri în Republica Centrafricană și care constituie un semn pozitiv al voinței de a continua drumul întreprins spre o reconciliere națională deplină. În afară de aceasta, mă gândesc la noile inițiative demarate în Cipru pentru a vindeca o divizare de lungă dată și la eforturile întreprinse de poporul columbian pentru a depăși conflictele din trecut și a dobândi pacea de atât timp dorită. Apoi toți privim cu speranță pașii importanți făcuți de comunitatea internațională pentru a ajunge la o soluționare politică și diplomatică a crizei din Siria, care să pună capăt suferințelor populației, care au durat prea mult timp. La fel, sunt încurajatoare semnalele care provin din Libia, care fac să se spere într-o reînnoită angajare pentru a face să înceteze violențele și să se regăsească unitatea țării. Pe de altă parte, apare tot mai evident că numai o comună și concordată acțiune politică va putea contribui la stăvilirea răspândirii extremismului și fundamentalismului, cu repercusiunile sale de matrice teroristă, care seceră nenumărate victime atât în Siria și în Libia, cât și în alte țări, precum Irak și Yemen.

Acest An Sfânt al Milostivirii să fie și ocazia de dialog și reconciliere menit pentru edificarea binelui comun în Burundi, în Republica Democratică din Congo și în Sud Sudan. Mai ales să fie un timp propice pentru a pune capăt definitiv conflictului în regiunile răsăritene din Ucraina. Este de importanță fundamentală sprijinul pe care comunitatea internațională, fiecare stat și organizațiile umanitare îl vor putea oferi țării sub multiple puncte de vedere, pentru ca ea să depășească actuala criză.

Însă provocarea care ne așteaptă mai mult decât oricare alta este aceea de a învinge indiferența pentru a construi împreună pacea (9), care rămâne un bun care trebuie urmărit mereu. Din păcate printre multele părți din lumea noastră iubită care o doresc cu ardoare este Țara pe care Dumnezeu a îndrăgit-o și a ales-o pentru a arăta tuturor fața milostivirii sale. Urarea mea este ca acest nou an să poată vindeca rănile adânci care-i separă pe israelieni și palestinieni și să permită conviețuirea pașnică a două popoare care – sunt sigur de aceasta – din adâncul inimii nu cer altceva decât pace!

Excelențele voastre, doamnelor și domnilor,

La nivel diplomatic, Sfântul Scaun nu va înceta niciodată să lucreze pentru ca glasul păcii să poată fi auzit până la marginile pământului. Reînnoiesc de aceea disponibilitatea deplină a Secretariatului de Stat de a colabora cu dumneavoastră în favorizarea unui dialog constant dintre Scaunul Apostolic și țările pe care le reprezentați în folosul întregii comunități internaționale, cu certitudinea intimă că acest an jubiliar va putea să fie ocazia propice pentru ca indiferența rece din atâtea inimi să fie învinsă de căldura milostivirii, dar prețios al lui Dumnezeu, care transformă teama în iubire și ne face artizani ai păcii. Cu aceste sentimente reînnoiesc pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru familiile dumneavoastră, pentru țările dumneavoastră cele mai fervente urări de un an plin de binecuvântări. Mulțumesc.

Note:
1. Întâlnirea cu comunitatea musulmană, Bangui, 30 noiembrie 2015.
2. Cf. Întâlnirea cu autoritățile, Sarajevo, 6 iunie 2015.
3. Întâlnirea cu familiile, Manila, 16 ianuarie 2015.
4. Întâlnirea cu societatea civilă, Quito, 7 iulie 2015.
5. Cf. Audiența generală, 5 iunie 2013.
6. Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.
7. Cf. ibidem.
8. Enciclica Laudato si’, 231.
9. Cf. Învinge indiferența și cucerește pacea, Mesaj pentru a XLIX-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2015.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.01.2016
Publicarea pe acest sit: 12.01.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns