Discursul Papei la întâlnirea cu Corpul Diplomatic de la Vatican

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat corpului diplomatic acreditat
pe lângă Sfântul Scaun
luni, 12 ianuarie 2015

Excelențe,
Doamnelor și Domnilor!

Vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră la această întâlnire tradițională care la începutul fiecărui an îmi permite să adresez dumneavoastră, familiilor dumneavoastră și popoarelor pe care le reprezentați un salut cordial și urarea de tot binele. Recunoștință deosebită doresc să exprim decanului, Excelența Sa domnul Jean-Claude Michel, pentru cuvintele gentile pe care mi le-a adresat în numele tuturor, precum și fiecăruia dintre dumneavoastră pentru angajarea constantă pe care o desfășurați în muncă și în favorizarea și creșterea, în spirit de colaborare reciprocă, a relațiilor dintre țările dumneavoastră și organizațiile internaționale pe care le reprezentați și Sfântul Scaun. Și în cursul ultimului an, aceste raporturi au putut să se consolideze, fie prin prezența crescută de ambasadori rezidenți la Roma, fie prin semnarea de noi acorduri bilaterale cu caracter general, cum este cel semnat în ianuarie cu Camerun, și de înțelegeri specifice, ca acelea semnate cu Malta și cu Serbia.

Astăzi doresc să fac să răsune cu putere un cuvânt foarte îndrăgit de noi: pace! Ea ne vine din glasul cetelor îngerești, care o vestesc în noaptea de Crăciun (cf. Lc 2,14) ca dar prețios al lui Dumnezeu și, în același timp, ne-o arată ca responsabilitate personală și socială care trebuie să ne găsească grijulii și activi. Însă, alături de pace, ieslea relatează și o altă realitate dramatică: aceea a refuzului. În unele reprezentări iconografice, atât în Occident cât și în Orient – mă gândesc de exemplu la icoana splendidă a Nașterii de Andrei Rubliov – Pruncul Isus nu apare așezat într-un leagăn, ci depus într-un mormânt. Imaginea, care vrea să lege cele două sărbători creștine principale – Crăciunul și Paștele -, arată că alături de primirea bucuroasă pentru noua naștere este toată drama al cărei obiect este Isus, disprețuit și respins până la moartea pe cruce.

Însăși relatările Nașterii ne arată inima împietrită a omenirii, care cu greu îl primește pe Prunc. Imediat și El este aruncat, lăsat afară în frig, constrâns să se nască într-un grajd pentru că nu era loc la han (cf. Lc 2,7). Și dacă așa a fost tratat Fiul lui Dumnezeu, cu cât mai mult sunt tratați așa atâția frați și surori ai noștri! Există o natură a refuzului care ne unește, care induce să nu privim la aproapele ca la un frate de primit, ci să-l lăsăm în afara orizontului nostru personal de viață, să-l transformăm mai degrabă într-un concurent, într-un supus de dominat. Este vorba despre o mentalitate care generează cultura rebutului care nu cruță nimic și pe nimeni: de la creaturi la ființele umane și chiar la Dumnezeu însuși. Din ea se naște o omenire rănită și încontinuu sfâșiată de tensiuni și conflicte de tot felul.

În relatările evanghelice ale copilăriei emblemă este regele Irod, care simțind amenințată propria autoritate de către Pruncul Isus, poruncește uciderea tuturor pruncilor din Betleem. Gândul se îndreaptă imediat la Pakistan, unde în urmă cu o lună peste o sută de copii au fost măcelăriți cu ferocitate nemaiauzită. Familiilor lor doresc să reînnoiesc condoleanțele mele personale și asigurarea rugăciunii mele pentru atâția nevinovați care și-au pierdut viața.

La o dimensiune personală a refuzului se asociază astfel în mod inevitabil o dimensiune socială, o cultură care-l respinge pe celălalt, taie legăturile cele mai intime și adevărate, ajungând să desfacă și să destrame toată societatea și să genereze violență și moarte. Avem un ecou trist al acestui lucru în numeroase fapte din cronica zilnică, nu în cele din urmă măcelul tragic care a avut loc la Paris în urmă cu câteva zile. Ceilalți „nu mai sunt percepuți ca ființe cu demnitate egală, ca frați și surori în umanitate, ci sunt văzuți ca obiecte” (Mesaj pentru a XLVIII-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2014, 4). Și ființa umană din liberă devine sclavă, când a modelor, când a puterii, când a banului, uneori chiar a formelor deviate de religie. Sunt pericolele pe care am voit să le amintesc în Mesajul pentru recenta Zi Mondială a Păcii, dedicat problemelor multiplelor sclavii moderne. Ele se nasc dintr-o inimă coruptă, incapabilă să vadă și să facă binele, să urmărească pacea.

Constatăm cu durere consecințele dramatice ale acestei mentalități a refuzului și a „culturii aservirii” (ibid., 2) în continua răspândire a conflictelor. Ca un adevărat război mondial dus pe bucăți, ele ating, deși cu forme și intensități diferite, diferite zone ale planetei, începând de la apropiata Ucraina, devenită teatru dramatic de ciocniri și pentru care doresc ca, prin intermediul dialogului, să se consolideze eforturile aflate în desfășurare pentru a face să înceteze ostilitățile, iar părțile implicate să întreprindă cât mai repede, într-un reînnoit spirit de respectare a legalității internaționale, un drum sincer de încredere reciprocă și de reconciliere fraternă care să permită să se depășească actuala criză.

Gândul meu se îndreaptă mai ales spre Orientul Mijlociu, începând de la iubita țară a lui Isus, pe care am avut bucuria s-o vizitez în mai, pentru care nu vom înceta niciodată să invocăm pacea. Am făcut asta, cu extraordinară intensitate, împreună cu președintele israelian de atunci, Shimon Perez, și cu președintele palestinian, Mahmud Abbas, însuflețiți de speranța încrezătoare ca să se poată relua negocierea între cele două părți, menită să facă să înceteze violențele și să se ajungă la o soluție care să permită atât poporului palestinian cât și celui israelian să trăiască în sfârșit în pace, în granițele clar stabilite și recunoscute internațional, așa încât „soluția de două state” să devină efectivă.

Orientul Mijlociu este străbătut din păcate și de alte conflicte, care se prelungesc de acum de prea mult timp și ale căror consecințe sunt teribile și prin răspândirea terorismului de matrice fundamentalistă în Siria și în Irak. Acest fenomen este consecință a culturii rebutului aplicată lui Dumnezeu. De fapt, fundamentalismul religios, mai înainte de a rebuta ființele umane săvârșind masacre oribile, îl refuză pe Dumnezeu însuși, reducându-l la un simplu pretext ideologic. În fața acestei agresiuni nedrepte, care lovește și creștinii și alte grupuri etnice și religioase din regiune – yazidii, de exemplu – este nevoie de un răspuns unanim care, în cadrul dreptului internațional, să oprească răspândirea violențelor, să restabilească înțelegerea și să vindece rănile adânci pe care succesiunea conflictelor le-a provocat. De aceea, din acest loc fac apel la întreaga comunitate internațională, precum și la fiecare guvern interesat, ca să asume inițiative concrete pentru pace și în apărarea celor care suferă consecințele războiului și persecuției și sunt constrânși să-și părăsească propriile case și patria lor. Cu o scrisoarea trimisă cu puțin înainte de Crăciun, am voit să manifest personal apropierea mea și să asigur de rugăciunea mea toate comunitățile creștine din Orientul Mijlociu, care oferă o prețioasă mărturie de credință și de curaj, desfășurând un rol fundamental ca artizani de pace, de reconciliere și de dezvoltare în respectivele societăți civile de apartenență. Un Orient Mijlociu fără creștini ar fi un Orient Mijlociu desfigurat și mutilat! Solicitând comunitatea internațională să nu fie indiferentă în fața acestei situații, doresc ca liderii religioși, politici și intelectuali în special musulmani, să condamne orice interpretare fundamentalistă și extremistă a religiei, menită să justifice aceste acte de violență.

Asemenea forme de brutalitate, care adesea seceră victime printre cei mai mici și cei lipsiți de apărare, nu lipsesc din păcate nici în alte părți ale lumii. Mă gândesc în mod deosebit la Nigeria, unde nu încetează violențele care lovesc fără discriminare populația și este în continuă creștere fenomenul tragic al sechestrelor de persoane, adesea de tinere fete răpite pentru a face obiect de comerț. Este un comerț execrabil care nu poate să continue! O plagă care trebuie dezrădăcinată pentru că ne lovește pe noi toți de la fiecare familie la întreaga comunitate mondială (cf. Discurs adresat noilor ambasadori acreditați pe lângă Sfântul Scaun, 12 decembrie 2013).

Apoi privesc cu îngrijorare la multele conflicte cu caracter civil care interesează alte părți din Africa, pornind de la Libia, sfâșiată de un lung război intern care cauzează suferințe de nespus în rândul populației și are grave repercusiuni asupra echilibrelor delicate din regiune. Mă gândesc la situația dramatică din Republica Centrafricană, în care este dureros să constatăm cum bunăvoința care a animat eforturile celor care vor să construiască un viitor de pace, siguranță și prosperitate, întâlnește forme de rezistență și interese egoiste de parte care riscă să zădărnicească așteptările unui popor atât de încercat care tânjește la construirea în mod liber a propriului viitor. Preocupare deosebită trezește și situația din Sud Sudan și în unele regiuni din Sudan, din Cornul Africii și din Republica Democratică din Congo, unde nu încetează să crească numărul de victime în rândul populației civile și mii de persoane, între care multe femei și copii, sunt constrânse să fugă și să trăiască în condiții de extremă sărăcie. De aceea doresc o angajare comună a fiecărui guvern și a comunității internaționale pentru ca să se pună capăt oricărui fel de luptă, de ură și de violență și să se angajeze în favoarea reconcilierii, a păcii și a apărării demnității transcendente a persoanei.

Apoi nu trebuie uitat că războaiele aduc cu sine o altă crimă oribilă care este violul. Este o ofensă foarte gravă adusă demnității femeii, care nu numai că este violată în intimitatea trupului său, ci și în sufletul său, cu o traumă care cu greu va putea să fie ștearsă și ale cărei consecințe sunt și cu caracter social. Din păcate, se constată că și acolo unde nu este război, prea multe femei încă mai îndură astăzi violență față de ele.

Toate conflictele războinice revelează fața cea mai emblematică a culturii rebutului, din cauza vieților care în mod deliberat sunt călcate în picioare din partea celui care deține forța. Există însă forme mai subtile și ascunse de refuz, care la fel alimentează această cultură. Mă gândesc înainte de toate la modul care sunt adesea tratați bolnavii, izolați și marginalizați ca leproșii despre care vorbește Evanghelia. Printre leproșii din timpul nostru sunt victimele acestei noi și teribile epidemii Ebola, care, în special în Liberia, Sierra Leone și Guineea, a secerat deja peste șase mii de vieți. Doresc astăzi să elogiez și să mulțumesc public acelor lucrători sanitari care, împreună cu călugări și voluntari, prestează orice îngrijire posibilă bolnavilor și rudelor lor, mai ales copiilor rămași orfani. În același timp, reînnoiesc apelul meu către toată comunitatea internațională pentru ca să fie asigurată o asistență umanitară adecvat pacienților și să existe o angajare comună pentru a elimina epidemia.

Alături de viețile rebutate din cauza războaielor sau a bolilor există acelea ale numeroșilor refugiați. Încă o dată consecințele se înțeleg inspirându-ne din copilăria lui Isus, care mărturisește o altă formă a culturii rebutului care strică raporturile și „destramă” societatea. De fapt, în fața brutalității lui Irod, Sfânta Familie este constrânsă să fugă în Egipt, de unde se va putea întoarce abia după câțiva ani (cf. Mt 2,13-15). Consecința situațiilor de conflict descrise puțin mai înainte este adesea fuga a mii de persoane din propria țară de origine. Uneori nu se pleacă atât în căutarea unui viitor mai bun, ci pur și simplu a unui viitor, pentru că a rămâne în propria patrie poate să însemne o moarte sigură. Câte persoane își pierd viața astăzi în călătorii inumane, supuse samavolniciilor unor adevărați călăi avizi de bani? Am amintit de asta în cursul recentei mele vizite la Parlamentul European, amintind că „nu se poate tolera ca Marea Mediterană să devină un mare cimitir” (Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014). Există apoi un alt fapt alarmant: mulți migranți, mai ales în Americi, sunt copii singuri, pradă mai ușoară a pericolelor, având nevoie de o mai mare grijă, atenție și protecție.

Ajunși adesea fără documente în țări necunoscute a căror limbă n-o vorbesc, este greu pentru migranți să fie primiți și să găsească de muncă. În afară de incertitudinile fugii, ei sunt constrânși să înfrunte și drama refuzului. Așadar este necesară o schimbare de atitudine față de ei, pentru a trece de la dezinteres și de la frică la o sinceră acceptare a celuilalt. Asta desigur cere „să se pună în act legislații adecvate care să știe în același timp să ocrotească drepturile cetățenilor (…) și să garanteze primirea migranților” (ibid.). Mulțumind celor care, chiar cu prețul vieții, se străduiesc să ducă ajutor refugiaților și migranților, îndemn atât statele cât și organizațiile internaționale să acționeze cu angajare pentru a rezolva aceste grave situații umanitare și să furnizeze țărilor de origine ale migranților ajutoare pentru a le favoriza dezvoltarea socio-politică și depășirea conflictelor interne, care sunt cauza principală a acestui fenomen. „Este necesar să se acționeze asupra cauzelor și nu numai asupra efectelor” (ibid.). De altfel, acest lucru va permite migranților să se întoarcă într-o zi în propria patrie și să contribuie la creșterea sa și la dezvoltarea sa.

Însă alături de migranți și de refugiați există atâția alți „exilați ascunși” (Angelus, 29 decembrie 2013), care trăiesc în interiorul caselor noastre și al familiilor noastre. Mă gândesc mai ales la bătrâni și la cei în mod diferit abili, precum și la tineri. Primii sunt obiect de refuz atunci când sunt considerați o povară și „prezențe care deranjează” (ibid.), în timp ce ultimii sunt rebutați negându-le perspective concrete de muncă pentru a-și construi propriul viitor. Pe de altă parte nu există sărăcie mai rea decât aceea care privează de muncă și de demnitatea muncii (cf. Discurs adresat participanților la întâlnirea mondială a mișcărilor populare, 28 octombrie 2014), și care face munca o formă de sclavie. Este ceea ce am voit să amintesc în cursul unei recente întâlniri cu mișcările populare, care se străduiesc cu dedicare pentru a căuta soluții adecvate la unele probleme din timpul nostru, cum ar fi plaga tot mai extinsă a șomajului tinerilor și a muncii la negru, și drama atâtor muncitori, în special copii, exploatați din aviditate. Toate acestea sunt contrare demnității umane și derivă dintr-o mentalitate care pune în centru banul, beneficiile și profiturile economice în dauna omului însuși.

Apoi însăși familia este adesea făcută obiect de rebut, din cauza unei culturi individualiste și egoiste tot mai răspândite care taie legăturile și tinde să favorizeze fenomenul dramatic al denatalității, precum și al legislațiilor care mai degrabă privilegiază diferite forme de conviețuire decât să susțină în mod adecvat familia pentru binele întregii societăți.

Printre cauzele acestor fenomene este o globalizare uniformatoare care rebutează însăși culturile, eliminând astfel factorii proprii ai identității fiecărui popor care constituie ereditatea de care nu se poate face abstracție la baza unei dezvoltări sociale sănătoase. În mod uniformat și lipsit de identitate este ușor să se perceapă drama și descurajarea multor persoane, care literalmente au pierdut sensul vieții. Această dramă este agravată de criza economică ce durează, care generează neîncredere și favorizează conflictualitatea socială. Am putut să observ consecințele și aici la Roma, întâlnind atâtea persoane care trăiesc în situații de greutăți, precum și în cursul diferitelor călătorii pe care le-am făcut în Italia.

Tocmai iubitei națiuni italiene doresc să adresez un gând încărcat de speranță pentru ca în recentul climat de incertitudine socială, politică și economică, poporul italian să nu cedeze în fața lipsei de angajare și a tentației ciocnirii, ci să redescopere acele valori de atenție reciprocă și solidaritate care sunt la baza culturii sale și a conviețuirii civile și sunt izvoare de încredere atât în prezent cât și în viitor, în special pentru tineri.

Gândindu-mă la tineret, doresc să menționez călătoria mea în Coreea, unde în august am putut să întâlnesc mii de tineri veniți pentru a VI-a Zi a Tineretului Asiatic și unde am amintit că trebuie valorizați tinerii, „încercând să li se transmită moștenirea trecutului și să se aplice la provocările din timpul prezent” (Întâlnirea cu autoritățile, Seoul, 14 august 2014). De aceea este necesar să se reflecte „asupra potrivirii modului de a transmite valorile noastre viitoarelor generații și asupra tipului de societate pe care-l pregătim ca să-l încredințăm lor” (ibid.).

În seara aceasta voi avea bucuria să plec iarăși în Asia, pentru a vizita Sri Lanka și Filipine și a mărturisi astfel atenția și grija pastorală cu care urmăresc evenimentele popoarelor din acel continent vast. Lor și guvernelor lor doresc să manifest, încă o dată, dorința Sfântului Scaun de a oferi propria contribuție de slujire a binelui comun, a armoniei și a înțelegerii sociale. Îndeosebi doresc o reluare a dialogului între cele două Corei, care sunt țări surori care vorbesc aceeași limbă.

Excelențe, doamnelor și domnilor,

La începutul unui nou an nu vrem însă ca privirea noastră să fie dominată de pesimism, de defectele și de lipsurile din acest timp al nostru. Vrem și să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dăruit, pentru binefacerile pe care ni le-a oferit, pentru dialogurile și întâlnirile pe care ni le-a acordat și pentru câteva roade de pace pe care ne-a dat bucuria să le gustăm.

O mărturie elocventă că este posibilă cultura întâlnirii am experimentat-o în cursul vizitei mele în Albania, o națiune plină de tineri, care sunt speranță pentru viitor. În pofida rănilor suferite în istoria recentă, țara este caracterizată de „conviețuirea pașnică și colaborarea dintre apartenenții la diferitele religii” (Discurs adresat autorităților, Tirana, 21 septembrie 2014) într-un climat de respect și încredere reciprocă între catolici, ortodocși și musulmani. Este un semn important că o credință în Dumnezeu sinceră deschide spre celălalt, generează dialog și realizează binele, în timp ce violența se naște mereu dintr-o mistificare a religiei însăși, asumată ca pretext al proiectelor ideologice care au ca unic scop dominarea omului asupra omului. La fel, în recenta călătorie în Turcia, punte istorică între Orient și Occident, am putut constata roadele dialogului ecumenic și interreligios, precum și angajarea față de refugiații care provin din alte țări din Orientul Mijlociu. Am regăsit acest spirit de primire și în Iordania, pe care am vizitat-o la începutul pelerinajului meu în Țara Sfântă, precum și prin mărturiile venite din Liban, căruia îi doresc să depășească actualele dificultăți politice.

Un exemplu foarte îndrăgit de mine despre modul cum dialogul poate într-adevăr să edifice și să construiască punți vine din recenta decizie a Statelor Unite ale Americii și a Cubei de a pune capăt unei tăceri reciproce care a durat peste jumătate de secol și să se apropie pentru binele respectivilor cetățeni. În această perspectivă adresez un gând și poporului din Burkina Faso, angajat într-o perioadă de importante transformări politice și instituționale, pentru ca un reînnoit spirit de colaborare să poată contribui la dezvoltarea unei societăți mai drepte și fraterne. În afară de asta, amintesc cu plăcere semnarea în martie a acordului care pune capăt la lungi ani de tensiuni în Filipine. La fel încurajez angajarea în favoarea unei păci stabile în Columbia, precum și inițiativele menite să restabilească înțelegerea în viața politică și socială în Venezuela. Doresc și ca să se poată ajunge repede la o înțelegere definitivă între Iran și așa-numitul Grup 5+1 cu privire la folosirea energiei nucleare pentru scopuri pașnice, apreciind eforturile făcute până acum. Apoi primesc cu satisfacție voința Statelor Unite de a închide definitiv închisoarea din Guantánamo, amintind disponibilitatea generoasă a unor țări de a-i primi pe deținuți. Și acestor țări le mulțumesc din inimă. În sfârșit, doresc să exprim aprecierea și încurajarea mea pentru acele țări care se angajează activ pentru a favoriza dezvoltarea umană, stabilitatea politică și conviețuirea civilă între cetățenii lor.

Excelențe, doamnelor și domnilor,

La 6 august 1945, omenirea asista la una dintre cele mai teribile catastrofe din propria istorie. Pentru prima dată, într-un mod nou și fără precedent, lumea experimenta până la ce punct putea să ajungă puterea distrugătoare a omului. Din cenușa acelei tragedii teribile care a fost al doilea război mondial s-a ridicat printre națiuni o voință nouă de dialog și de întâlnire care a dat viață Organizației Națiunilor Unite, a cărei a 70-a aniversare o vom celebra anul acesta. În vizita făcută la Palatul de Sticlă în urmă cu cincizeci de ani, fericitul meu predecesor, Papa Paul al VI-lea, amintea că „sângele a milioane de oameni și nenumărate și nemaiauzite suferințe, măceluri inutile și ruine formidabile stabilesc pactul care vă unește, cu un jurământ care trebuie să schimb istoria viitoare a lumii: să nu mai fie război, să nu mai fie război! Pacea, pacea trebuie să conducă destinele popoarelor și ale întregii omeniri” (Paul al VI-lea, Discurs la Națiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965).

Este și invocația mea încrezătoare pentru acest nou an, care de altfel va avea continuarea a două importante procese: redactarea Agendei de Dezvoltare post-2015, cu adoptarea obiectivelor de dezvoltare sustenabilă, și elaborarea unui nou acord cu privire la climă. Este urgent acesta. Ideea lor indispensabilă de bază este pacea, care, mai înainte de sfârșitul oricărui război, să provină din convertirea inimii.

Cu aceste sentimente, reînnoiesc fiecăruia dintre dumneavoastră, familiilor dumneavoastră și popoarelor dumneavoastră urarea de un an 2015 de speranță și de pace.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.01.2015
Publicarea pe acest sit: 12.01.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns