Discursul Papei la întâlnirea cu Congregaţia pentru Doctrina Credinţei

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la audiență acordată participanților la Adunarea plenară
a Congregației pentru Doctrina Credinței
Vatican, 27 ianuarie 2012

Domnilor Cardinali,
Venerați Frați întru Episcopat și întru Preoție,
Iubiți frați și surori,

Pentru mine este mereu motiv de bucurie să mă pot întâlni cu voi cu ocazia Sesiunii Plenare și să vă exprim aprecierea mea pentru slujirea pe care o desfășurați pentru Biserică și în special pentru Succesorul lui Petru în slujirea sa de a-i întări pe frați în credință (cf. Lc 22,32). Îi mulțumesc Cardinalului William Levada pentru mesajul său cordial de salut, în care a amintit câteva angajamente importante îndeplinite de Dicaster în acești ultimi ani. Și sunt deosebit de recunoscător Congregației care, în colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, pregătește Anul Credinței, văzând în el un moment propice pentru a repropune tuturor darul credinței în Cristos înviat, învățătura luminoasă a Conciliului al II-lea din Vatican și prețioasa sinteză doctrinală oferită de Catehismul Bisericii Catolice.

Așa cum știm, în vaste zone ale pământului credința riscă să se stingă ca o flacără care nu mai găsește aliment. Suntem în fața unei profunde crize de credință, în fața unei pierderi a simțului religios care constituie cea mai mare provocare pentru Biserica de astăzi. Deci reînnoirea credinței trebuie să fie prioritatea în angajarea întregii Bisericii în zilele noastre. Doresc ca Anul Credinței să poată contribui, cu colaborarea cordială a tuturor componenților Poporului lui Dumnezeu, să-l facă din nou prezent pe Dumnezeu în această lume și să deschidă oamenilor accesul la credință, să ne încredințăm acelui Dumnezeu care ne-a iubit până la sfârșit (cf. In 13,1), în Isus Cristos răstignit și înviat.

Tema unității creștinilor este strâns legată cu această misiune. Aș vrea deci să mă opresc asupra câtorva aspecte doctrinale referitoare la drumul ecumenic al Bisericii, care a fost obiect al unei reflecții aprofundate la această Sesiune Plenară, în coincidență cu încheierea anualei Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor. De fapt, elanul operei ecumenice trebuie să pornească de la acel „ecumenism spiritual”, de la acel „suflet al întregii mișcări ecumenice” (Unitatis redintegratio, 8), care se află în spiritul rugăciunii pentru ca „toți să fie una” (In 17,21).

Coerența angajării ecumenice cu învățătura Conciliului al II-lea din Vatican și cu întreaga Tradiție a fost unul din domeniile cărora Congregația, în colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, a acordat mereu atenție. Astăzi putem constata nu puține roade aduse de dialogurile ecumenice, dar trebuie să recunoaștem și că riscul unui fals irenism și al unui indiferentism, complet străin de intenția Conciliului al II-lea din Vatican, cere vigilența noastră. Acest indiferentism este provocat de opinia tot mai răspândită că adevărul nu ar fi accesibil omului; deci ar fi necesar să ne limităm să găsim reguli pentru o practică în măsură să îmbunătățească lumea. Și astfel credința ar fi înlocuită de un moralism, fără fundament profund. În schimb, centrul adevăratului ecumenism este credința în care omul întâlnește adevărul care se revelează în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credință, toată mișcarea ecumenică ar fi redusă la o formă de „contract social” la care trebuie aderat pentru un interes comun, o „praxeologie” pentru a crea o lume mai bună. Logica Conciliului al II-lea din Vatican este complet diferită: căutarea sinceră a unității depline a tuturor creștinilor este un dinamism însuflețit de Cuvântul lui Dumnezeu, de Adevărul divin care ne vorbește în acest Cuvânt.

Problema crucială care marchează în mod transversal dialogurile ecumenice este de aceea problema structurii revelației – relația dintre Sfânta Scriptură, Tradiția vie a Sfintei Biserici și Ministerul succesorilor Apostolilor ca martor al adevăratei credințe. Și aici este implicită problematica ecleziologiei care face parte din această problemă: cum ajunge adevărul lui Dumnezeu la noi. Fundamental, între altele, este aici discernământul dintre Tradiția cu majusculă și tradițiile. Nu aș vrea să intru în detalii, numai o observație. Un pas important al acestui discernământ a fost făcut prin pregătirea și prin aplicarea de măsuri pentru grupuri de credincioși care provin din Anglicanism, care doresc să intre în comuniunea deplină a Bisericii, în unitatea Tradiției divine comune și esențiale, păstrând propriile tradiții spirituale, liturgice și pastorale, care sunt conforme cu credința catolică (cf. Anglicanorum coetibus, art. III). De fapt, există o bogăție spirituală în diferitele Confesiuni creștine, care este expresie a unicei credințe și dar care trebuie împărtășit și găsit împreună în Tradiția Bisericii.

Apoi, astăzi una din problemele fundamentale este constituită de problematica metodelor adoptate în diferitele dialoguri ecumenice. Și ele trebuie să reflecte prioritatea credinței. A cunoaște adevărul este dreptul interlocutorului în orice dialog adevărat. Este aceeași exigență a carității față de fratele. În acest sens, trebuie înfruntate cu curaj și problemele controversate, mereu în spiritul de fraternitate și de respect reciproc. În afară de asta este important să se ofere o interpretare corectă a acelei „ordini sau «ierarhii» a adevărurilor învățăturii catolice”, prezentată în Decretul Unitatis redintegratio (nr. 11), care nu înseamnă în nici un mod a reduce depozitul credinței, ci a face să-i apară structura internă, organicitatea acestei unice structuri. Au mare relevanță și documentele de studiu produse de diferitele dialoguri ecumenice. Aceste texte nu pot să fie ignorate deoarece constituie un rod important, deși provizoriu, al reflecției comune formate de-a lungul anilor. Cu toate acestea, ele trebuie recunoscute în semnificația lor justă drept contribuții oferite Autorității competente a Bisericii, care singură este chemată să le evalueze în mod definitiv. A acorda acestor texte o greutate obligatorie sau aproape conclusivă a problemelor spinoase ale dialogurilor, fără cuvenita evaluare din partea Autorității ecleziale, în ultimă analiză, nu ar ajuta drumul spre o unitate deplină în credință.

O ultimă problemă pe care în sfârșit aș vrea să o menționez este problematica morală, care constituie o nouă provocare pentru drumul ecumenic. În dialoguri nu putem ignora marile probleme morale cu privire la viața umană, la familie, la sexualitate, la bioetică, la libertate, la dreptate și la pace. Va fi important să se vorbească despre aceste teme cu un singur glas, inspirând fundamentul în Scriptură și în tradiția vie a Bisericii. Această tradiție ne ajută să descifrăm limbajul Creatorului în creația sa. Apărând valorile fundamentale ale marii tradiții a Bisericii, apărăm omul, apărăm creația.

La încheierea acestor reflecții, doresc o colaborare strânsă și fraternă a Congregației cu respectivul Consiliu Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, cu scopul de a promova în mod eficient restabilirea unității depline între toți creștinii. De fapt, diviziunea dintre creștini „contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura” (Decr. Unitatis redintegratio, 1). Deci unitatea nu este numai rodul credinței, ci și un mijloc și aproape un fundament pentru a vesti în mod tot mai credibil credința celor care încă nu-l cunosc pe Mântuitorul. Isus s-a rugat: „După cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

Reînnoind recunoștința mea față de slujirea voastră, vă asigur apropierea mea spirituală constantă și vă împart din inimă vouă tuturor Binecuvântarea Apostolică. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.01.2012
Publicarea pe acest sit: 29.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns