Discursul Papei la întâlnirea cu Comitetul Director al CELAM

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Comitetul Director al CELAM
Bogotá , joi, 7 septembrie 2017

Iubiți frați,

Mulțumesc pentru această întâlnire și pentru călduroasele cuvinte de bun-venit ale președintelui Conferinței Episcopatului Latinoamerican. Aș fi voit să vă întâlnesc în sediul CELAM, dar n-am putut datorită exigențelor programului, foarte dens. Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a fi aici în acest moment.

Mulțumesc pentru efortul pe care-l faceți pentru a transforma această Conferință Episcopală continentală într-o casă de slujire a comuniunii și a misiunii Bisericii din America Latină; într-un centru propulsor al conștiinței de discipoli și misionari; într-un punct de referință vitală pentru înțelegerea și aprofundarea „catolicității latinoamericane”, schițată gradual de acest organism de comuniune timp de decenii de slujire. Și ocazia îmi este propice pentru a încuraja recentele eforturi pentru a putea exprima această grijă colegială prin „Fondul de Solidaritate al Bisericii Latinoamericane”.

În urmă cu patru ani, la Rio de Janeiro, am avut oportunitatea de a vă vorbi despre moștenirea pastorală de la Aparecida, ultimul eveniment sinodal al Bisericii latinoamericane și din Caraibe. În circumstanța aceea subliniam necesitatea permanentă de a învăța de la metoda sa, bazată în mod esențial pe participarea Bisericilor locale și în sintonie cu pelerinii care merg în căutarea feței umile a lui Dumnezeu care a voit să se manifeste în „Fecioara pescuită din ape” și care se prelungește în misiunea continentală, care nu vrea să fie suma de inițiative programatice care umplu agendele și risipesc și energii prețioase, ci efortul pentru a pune misiunea lui Isus în inima Bisericii însăși, transformând-o în criteriu pentru a măsura eficacitatea structurilor, rezultatele muncii, rodnicia slujitorilor săi și bucuria pe care ei sunt capabili s-o trezească. Pentru că fără bucurie nu este atras nimeni.

M-am oprit atunci asupra ispitelor, încă prezente, a ideologizării mesajului evanghelic, a funcționalismului eclezial și a clericalismului, pentru că mereu este în joc mântuirea pe care Cristos ne-o aduce. Aceasta trebuie să ajungă la inima omului cu forța de a interpela libertatea sa, invitându-l la un exod permanent din propria autoreferențialitate spre comuniunea cu Dumnezeu și cu frații.

Dumnezeu, când vorbește omului în Isus, nu o face cu o chemare generică precum unui străin, nici cu o convocare impersonală în maniera unui notar, nici cu o declarație de precepte de respectat așa cum face orice funcționar al sacrului. Dumnezeu vorbește cu glasul inconfundabil al Tatălui care se adresează fiului și respectă misterul său pentru că l-a format cu înseși mâinile sale și l-a destinat la plinătate. Cea mai mare provocare a noastră ca Biserică este să vorbim omului ca purtător de cuvânt al acestei intimități a lui Dumnezeu, care îl consideră un fiu, chiar și atunci când renegă această paternitate, deoarece pentru El suntem mereu fii regăsiți.

De aceea, nu se poate reduce Evanghelia la un program în slujba unui gnosticism la modă, a unui proiect de urcare socială sau a unei viziuni despre Biserică drept birocrație care se autopromovează, cu atât mai puțin aceasta nu se poate reduce la o organizație condusă, cu criterii antreprenoriale moderne, de o castă clericală.

Biserica este comunitatea discipolilor lui Isus; Biserica este mister și popor (Lumen gentium, 5; 9), sau mai bine zis: în ea se realizează misterul prin poporul lui Dumnezeu.

De aceea am insistat asupra uceniciei misionare ca o chemare divină pentru acest prezent complex și încărcat de tensiuni, un „permanent a ieși” cu Isus pentru a cunoaște cum și unde trăiește Învățătorul. Și în timp ce ieșim în compania sa cunoaștem voința Tatălui, care mereu ne așteaptă. Numai o Biserică Mireasă, Mamă, Slujitoare, care a renunțat la pretenția de a controla ceea ce nu este lucrarea sa ci a lui Dumnezeu, poate să rămână cu Isus și atunci când cuibul său și refugiul său este crucea.

Apropiere și întâlnire sunt instrumentele lui Dumnezeu care, în Cristos, s-a apropiat și ne-a întâlnit mereu. Misterul Bisericii este să se realizeze ca sacrament al acestei apropieri divine și loc permanent al acestei întâlniri. De aici necesitatea apropierii episcopului de Dumnezeu, pentru că în El se află izvorul libertății și al forței inimii păstorului, precum și al apropierii de poporul sfânt care i-a fost încredințat. În această apropiere sufletul apostolului învață să facă tangibilă pasiunea lui Dumnezeu față de fiii săi.

Aparecida este o comoară a cărei descoperire este încă incompletă. Sunt sigur că fiecare dintre voi descoperă cât s-a înrădăcinat bogăția sa în Bisericile pe care le purtați în inimă. Ca primii discipoli trimiși de Isus în proiectul său misionar, și noi putem relata cu entuziasm „tot ceea ce am făcut” (cf. Mc 6,30).

Totuși, este necesar să fim atenți. Realitățile indispensabile ale vieții umane și ale Bisericii nu sunt niciodată un monument ci un patrimoniu viu. Este mult mai comod a le transforma în amintiri al ale căror aniversări să le celebrăm – 50 de ani de la Medellín!, 20 de ani de la Ecclesia in America!, 10 ani de la Aparecida! În schimb este un alt lucru: a păzi și a face să se scurgă bogăția acestui patrimoniu (pater-munus) constituie munus al paternității noastre episcopale față de Biserica din continentul nostru.

Știți bine că reînnoita conștiință că la începutul a toate este mereu întâlnirea cu Cristos viu cere ca discipolii să cultive familiaritatea cu El; altminteri fața Domnului se întunecă, misiunea își pierde forța, convertirea pastorală se retrage. A ne ruga și a cultiva raportul cu El este, de aceea, activitatea cea mai neamânabilă a misiunii noastre pastorale.

Isus le-a spus discipolilor săi entuziaști de misiunea îndeplinită: „Veniți deoparte, într-un loc retras” (Mc 6,31). Noi avem și mai mult nevoie de acest „a sta singuri cu Domnul” pentru a regăsi inima misiunii Bisericii din America Latină în actualele circumstanțe. Există atâta dispersare interioară precum și exterioară! Numeroasele evenimente, fragmentarea realității, instantaneitatea și viteza prezentului ar putea să ne facă să cădem în dispersare și în gol. A regăsi unitatea este un imperativ.

Unde se află unitatea? Mereu în Isus. Ceea ce face permanentă misiunea nu este entuziasmul care înflăcărează inima generoasă a misionarului, deși este mereu necesar; mai degrabă este compania lui Isus prin Duhul său. Dacă nu plecăm cu El în misiune, foarte repede vom pierde drumul, riscând să confundăm necesitățile noastre zadarnice cu cauza sa. Dacă motivul mersului nostru nu este El, va fi ușor să ne descurajăm în mijlocul oboselii drumului, sau în fața rezistenței destinatarilor misiunii, sau în fața scenariilor schimbătoare ale circumstanțelor care marchează istoria, sau datorită oboselii picioarelor datorată uzurii viclene provocate de „dușman”.

Nu face parte din misiune a ceda descurajării, când poate, după ce a trecut entuziasmul de la începuturi, vine momentul în care a atinge carnea lui Cristos devine foarte greu. Într-o situație ca aceasta, Isus nu mărește fricile noastre. Și pentru că știm bine că nu putem merge la nimeni altul pentru că numai El are „cuvintele vieții veșnice” (In 6,68), este necesar prin urmare să aprofundăm chemarea noastră.

Ce înseamnă concret a merge cu Isus în misiune astăzi în America Latină? Adverbul „concret” nu este un detaliu stilistic, ci aparține nucleului întrebării. Evanghelia este mereu concretă, niciodată nu este un exercițiu de speculații sterile. Cunoaștem bine ispita deasă de a ne pierde în bizantinismul „învățătorilor legii”, de a ne întreba până la ce punct se poate ajunge fără a pierde controlul propriului teritoriu delimitat sau al presupusei puteri pe care o garantează limitele.

S-a spus mult cu privire la „Biserica în stare permanentă de misiune”. A ieși, a porni cu Isus este condiția acestei realități. A ieși, da, dar cu Isus. Evanghelia vorbește despre Isus care, ieșind de la Tatăl, străbate cu ai săi câmpiile și satele din Galileea. Nu este vorba de un parcurs inutil al Domnului. În timp ce merge, întâlnește; când întâlnește, se apropie; când se apropie, vorbește; când vorbește, atinge cu puterea sa; când atinge, vindecă și mântuiește. A conduce la Tatăl pe cei pe care-i întâlnește este ținta ieșirii sale permanente, asupra căreia trebuie să reflectăm încontinuu și să facem o cercetare a cugetului. Biserica trebuie să-și reînsușească verbe pe care Cuvântul lui Dumnezeu le conjugă în misiunea sa divină. A ieși pentru a întâlni, fără a trece mai departe; a se apleca fără indiferență; a atinge fără frică. Este vorba de a vă pune zi de zi în munca pe teren, acolo unde trăiește poporul lui Dumnezeu care v-a fost încredințat. Nu este permis să ne lăsăm paralizați de aerul condiționat din birouri, de statisticile și de strategiile abstracte. Trebuie să ne îndreptăm spre persoană în situația sa concretă; de la ea nu putem să ne abatem privirea. Misiunea se realizează mereu într-un corp la corp.

O Biserică aptă să fie sacrament de unitate

Se vede atâta dispersare în jurul nostru! Și nu mă refer numai la aceea a diversității bogate care a caracterizat mereu continentul, ci la dinamicile de dezagregare. Trebuie să fim atenți să nu ne lăsăm prinși de aceste capcane. Biserica nu stă în America Latină ca și cum ar avea valizele în mână, gata să plece după ce a jefuit-o, așa cum au făcut atâția în decursul timpului. Cei care acționează așa privesc cu simț de superioritate și dispreț fața sa metisă; pretind să colonizeze sufletul său cu aceleași formule, eșuate și reciclate, cu privire la viziunea despre om și despre viață; repetă rețete egale ucigând pe cel răbdător în timp ce îi îmbogățesc pe medicii care îi trimit; ignoră motivațiile profunde care locuiesc în inima poporului și care-l fac puternic chiar în visele sale, în miturile sale, în pofida numeroaselor scepticisme și falimente; manipulează politic și trădează speranțele lor, lăsând în urma lor pământ ars și teren pregătit pentru veșnica întoarcere a aceluiași, și atunci când se prezintă din nou cu o haină nouă. Oameni și utopii puternice au promis soluții magice, răspunsuri instantanee, efecte imediate. Biserica, fără pretenții umane, respectuoasă față de fața multiformă a continentului, pe care o consideră nu un dezavantaj ci o bogăție perenă, trebuie să continue să presteze slujirea umilă față de adevăratul bine al omului latinoamerican. Trebuie să lucreze fără încetare pentru a construi punți, a dărâma ziduri, a integra diversitatea, a promova cultura întâlnirii și a dialogului, a educa la iertare și la reconciliere, la simțul de dreptate, la respingerea violenței și la curajul păcii. Nicio construcție durabilă în America Latină nu poate face abstracție de acest fundament invizibil dar esențial.

Biserica cunoaște ca puțini acea unitatea sapiențială care precede orice realitate în America Latină. Conviețuiește zilnic cu acel patrimoniu moral pe care se sprijină edificiul existențial al continentului. Sunt sigur că, în timp ce vorbesc despre asta, voi ați putea da un nume acestei realități. Cu ea trebuie să dialogăm încontinuu. Nu putem pierde contactul cu acest substrat moral, cu acest humus vital care locuiește în inima oamenilor noștri și în care se percepe amestecul aproape nedeslușit, dar în același timp elocvent, al feței sale metise: nu numai indigenă, nici hispanică, nici lusitană, nici afroamericană, ci metisă, latinoamericană!

Guadalupe și Aparecida sunt manifestări programatice ale acestei creativități divine. Știm bine că asta face parte din fundamentul pe care se sprijină religiozitatea populară a poporului nostru; face parte din singularitatea sa antropologică; este un dar cu care Dumnezeu a voit să se facă cunoscut oamenilor noștri. Paginile cele mai luminoase ale istoriei Bisericii noastre au fost scrise chiar atunci când am știut să ne hrănim din această bogăție, să vorbim acestei inimi ascunse care palpită păstrând, ca un mic focușor aprins sub cenușa aparentă, simțul lui Dumnezeu și al transcendenței sale, sacralitatea vieții, respectul față de creație, legăturile de solidaritate, bucuria de a trăi, capacitatea de a fi fericiți fără condiții.

Pentru a vorbi acestui suflet care este profund, pentru a vorbi Americii Latine profunde, Bisericii nu-i rămâne alt drum decât să învețe încontinuu de la Isus. Spune Evanghelia că El vorbea numai în parabole (cf. Mc 4,34). Imagini care implică și fac părtași, care îi transformă pe cei care ascultă Cuvântul său în personaje din relatările sale divine. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu din America Latină nu înțelege alt limbaj despre El. Suntem invitați să mergem în misiune nu cu concepte reci care se mulțumesc cu posibilul, ci cu imagini care încontinuu înmulțesc și desfășoară forțele lor în inima omului, transformându-l în grâu semănat în pământ bun, în drojdie care mărește capacitatea sa de a scoate pâinea din aluat, în sămânță care ascunde potențialitatea plantei rodnice.

O Biserică aptă să fie sacrament de speranță

Mulți se plâng de un anumit deficit de speranță în America Latină de astăzi. Nouă nu este permisă „umbra plângăcioasă”, pentru că speranța pe care o avem vine de sus. În afară de asta, știm bine că inima latinoamericană a fost antrenată la speranță. Cum spunea cu cântăreț brazilian: „Speranța este echilibristă; dansează pe sârma instabilă cu umbrela sa” (Jo?o Bosco, Bețivul și echilibristul). Când se crede că s-a epuizat, iat-o aici din nou unde mai puțin ne așteptam. Poporul nostru a învățat că nicio dezamăgire nu este în stare să-l aplece. Îl urmează pe Cristos biciuit și blând, știe să aștepte ca să se însenineze cerul și stă tare în speranța victoriei sale, pentru că – în fond – este conștient că nu aparține total acestei lumi.

Este neîndoielnic că Biserica în aceste ținuturi este în mod deosebit un sacrament de speranță, dar este necesar să se vegheze asupra concretizării acestei speranțe. Cu atât mai transcendentă cu cât mai mult trebuie să transforme fața imanentă a celor care o posedă. Vă rog să vegheați asupra concretizării speranței și permiteți-mi să vă amintesc câteva dintre fețele sale deja vizibile în această Biserică latinoamericană.

Speranța în America Latină are o față tânără

Se vorbește adesea despre tineri – se declamă statistici cu privire la continentul din viitor -; unii prezintă știri despre presupusa lor decadență și despre cât sunt de ațipiți, alții profită de potențialul lor ca și consumatori, nu puțini le propun rolul de salahor al traficului de droguri și al violenței. Nu vă lăsați capturați de asemenea caricaturi despre tineri. Priviți-i în ochi și căutați în ei curajul speranței. Nu este adevărat că sunt gata să repete trecutul. Deschideți-le spații concrete în Bisericile particulare încredințate vouă, investiți timp și resurse în formarea lor. Propuneți programe educative incisive și obiective de realizat, cerându-le, așa cum părinții le cer copiilor, să pună în practică potențialitățile lor și educând inima lor la bucuria profunzimii, nu a superficialității. Nu vă mulțumiți cu retorica sau cu alegeri scrise în planurile pastorale și niciodată puse în practică.

M-am gândit la Panamá, istmul acestui continent, pentru Ziua Mondială a Tineretului din 2019, care va fi celebrată urmând exemplul Fecioarei care proclamă: „Iată slujitoarea” și „fie mie” (Lc1,38). Sunt sigur că în fiecare tânăr se ascunde un „istm”, în inima tuturor tinerilor noștri există o bucată de teren strâmt și alungit care se poate parcurge pentru a-i conduce spre un viitor pe care numai Dumnezeu îl cunoaște și care Lui îi aparține. Ne revine nouă să le prezentăm mari propuneri pentru a trezi în ei curajul de a risca împreună cu Dumnezeu și de a deveni, ca Fecioara, disponibili.

Speranța în America Latină are o față feminină

Nu este necesar să mă lungesc pentru a vorbi despre rolul femeii în continentul nostru și în Biserica noastră. De pe buzele sale am învățat credința; aproape cu laptele sânului său am dobândit trăsăturile sufletului nostru metis și imunitatea în fața oricărei disperări. Mă gândesc la mamele indigene sau „morenas”, mă gândesc la femeile din orașe cu munca lor în trei schimburi, mă gândesc la bunicele catehete, mă gândesc la consacrate și la „artizanele” așa de discrete ale binelui. Fără femei Biserica de pe continent ar pierde forța de a se renaște încontinuu. Femeile sunt cele care, cu răbdare meticuloasă, aprind și reaprind flacăra credinței. Este o datorie serioasă a înțelege, a respecta, a valoriza, a promova forța eclezială și socială a ceea realizează femeile. L-au însoțit pe Isus misionar; nu s-au îndepărtat de picioarele crucii; în singurătate au așteptat ca noaptea morții să-l redea pe Domnul vieții; au inundat lumea cu vestea prezenței sale înviate. Dacă vrem o fază nouă și vitală a credinței în acest continent nu o vom obține fără femei. Vă rog, nu pot să fie reduse la slujitoare ale clericalismului nostru recalcitrant; ele sunt, în schimb, protagoniste în Biserica latinoamericană: în ieșirea lor cu Isus; în perseverența lor, chiar și în suferințele poporului său; în agățarea lor de speranța care învinge moartea; în modul lor bucuros de a vesti lumii că Cristos este viu și a înviat.

Speranța în America Latină trece prin inima, mintea și brațele laicilor

Aș vrea să reafirm ceea ce am spus recent Comisiei Pontificale pentru America Latină. Este indispensabil să se depășească clericalismul care îi faci infantili pe christifideles laici și sărăcește identitatea slujitorilor hirotoniți.

Chiar dacă s-a realizat un efort însemnat și câțiva pași au fost făcuți, marile provocări ale continentului rămân pe masă și continuă să aștepte realizarea senină, responsabilă, competentă, clarvăzătoare, articulată, conștientă, a unui laicat creștin care, fiind credincios, să fie dispus să contribuie: în procesele unei autentice dezvoltări umane, în consolidarea democrației politice și sociale, în depășirea structurală a sărăciei endemice, în construirea unei prosperități inclusive întemeiate pe reforme durabile și capabile să ocrotească binele social, în depășirea inegalităților și salvgardarea stabilității, în schițarea modelelor de dezvoltare economică sustenabile care să respecte natura și adevăratul viitor al omului – care nu se epuizează în consumismul nelimitat – precum și în refuzarea violenței și în apărarea păcii.

Mai mult: în acest sens speranța trebuie să vadă mereu lumea cu ochii săracilor și pornind de la situația săracilor. Ea este săracă precum bobul de grâu care moare (cf. In 12,24), dar care are forța de a răspândi planurile lui Dumnezeu.

Bogăția autosuficientă adesea privează mintea umană de capacitatea de a vedea, fie realitatea deșertului fie oazele care sunt ascunse în el. Propune răspunsuri de manual și repetă certitudini de talkshow; bâlbâie proiecția de sine însăși, goală, fără a se apropia deloc de realitate. Sunt sigur că în acest dificil și confuz, dar provizoriu moment pe care-l trăim, soluțiile la problemele complexe care ne provoacă se nasc din simplitatea creștină care este ascunsă celor puternici și se arată celor umili: puritatea credinței în Cel Înviat, căldura comuniunii cu El, fraternitatea, generozitatea și solidaritatea concretă care provin din prietenia cu El.

Toate acestea aș vrea să le rezum într-o expresie pe care v-o las ca sinteză, sinteză și amintire a acestei întâlniri. Dacă vrem să slujim, drept CELAM, America Latină a noastră, trebuie să facem asta cu pasiune. Astăzi este nevoie de pasiune. A pune inima în tot ceea ce facem. Pasiune a tânărului îndrăgostit și a bătrânului înțelept, pasiune care transformă ideile în utopii practicabile, pasiune în munca mâinilor noastre, pasiune care ne transformă în neîntrerupți peregrini în Bisericile noastre ca – permiteți-mi să-l amintesc – sfântul Toribiu de Mogrovejo, care nu s-a instalat în sediul său: din 24 de ani de episcopat, 18 i-a petrecut în satele din dieceza sa. Fraților, vă rog, vă cer pasiune, pasiune evanghelizatoare.

Vă încredințez pe voi, frați episcopi din CELAM, Bisericile locale pe care le reprezentați și întregul popor din America Latină și din Caraibe, vă încredințez ocrotirii Fecioarei, invocată cu numele de Guadalupe și Aparecida, cu certitudinea senină că Dumnezeu, care a vorbit acestui continent cu fața metisă și brunetă a Mamei sale, nu va înceta să facă să strălucească lumina sa binevoitoare în viața tuturor. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.09.2017
Publicarea pe acest sit: 08.09.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns