Discursul Papei la întâlnirea cu clerul, călugării, călugăriţele şi seminariştii din Bolivia

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu clerul, călugării,
călugărițele și seminariștii din Bolivia
Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015

Iubiți frați și surori, bună seara!

Sunt bucuros de această întâlnire cu voi pentru a împărtăși bucuria care umple inima și întreaga viață a discipolilor misionari ai lui Isus. Așa au manifestat cuvintele de salut ale monseniorului Roberto Bordi și mărturiile părintelui Miguel, a sorei Gabriela și a seminaristului Damián. Multe mulțumiri pentru că ați împărtășit propria experiență vocațională.

În relatarea din Evanghelia lui Marcu am auzit și experiența unui alt discipol, Bartimeu, care s-a unit cu grupul ucenicilor lui Isus. A fost un discipol de la ultima oră. Era ultima călătorie pe care Domnul o făcea de la Ierihon la Ierusalim, unde mergea să fie oferit. Orb și cerșetor, Bartimeu stătea pe marginea drumului – excludere mai mare e imposibilă -, marginalizat, și când a auzit că trece Isus a început să strige, s-a făcut auzit. Ca această soră bravă [arată spre o soră aproape de scenă] care cu bateria s-a făcut auzită și a spus: „Sunt aici”. Te felicit, cânți bine.

În jurul lui Isus mergeau apostolii, discipolii, femeile care-l urmau în mod obișnuit, cu care a parcurs în timpul vieții sale drumurile din Palestina pentru a vesti Împărăția lui Dumnezeu și o mare mulțime. Dacă traducem acest lucru, forțând un pic sensul, în jurul lui Isus mergeau episcopii, preoții, călugărițele, seminariștii, laicii angajați, toți cei care-l urmau, ascultându-l pe Isus, și poporul credincios al lui Dumnezeu.

Două realități apar cu forță, atrag atenția. Pe de o parte, strigătul, strigătul cerșetorului și, pe de altă parte, reacțiile distincte ale discipolilor. Să ne gândim la reacțiile distincte ale episcopilor, preoților, călugărițelor, seminariștilor la strigătele pe care le auzim sau nu le auzim. Se pare că evanghelistul vrea să ne arate care este tipul de ecou pe care-l întâlnește strigătul lui Bartimeu în viața oamenilor, în viața ucenicilor lui Isus; cum reacționează în fața durerii aceluia care este la marginea drumului – pe care nimeni nu-l ia în seamă, maxim dacă îi dau o pomană – a aceluia care este așezat pe durerea sa, care nu intră în acest cerc care-l urmează pe Domnul.

Sunt trei răspunsuri în fața strigătelor orbului și astăzi aceste trei răspunsuri au și astăzi actualitate. Am putea să spunem asta chiar cu cuvintele Evangheliei: „a trece”, „taci”, „curaj, ridică-te”.

1. „A trece”. A trece mai departe și unii deja nu ascultă. Erau cu Isus, priveau la Isus, voiau să-l audă pe Isus. Nu ascultau. A trece este ecoul indiferenței, al trecerii pe lângă probleme și că acestea nu ne ating. Nu este problema mea. Nu-i ascultăm, nu-i recunoaștem. Surzenie. Este tentația de a considera naturală durerea, de a ne obișnui cu nedreptatea. Și da, există astfel de oameni: eu sunt aici cu Dumnezeu, cu viața mea consacrată, ales de Isus pentru slujire și, da, este natural să existe bolnavi, să existe săraci, să existe oameni care suferă, deci deja este atât de natural încât nu-mi atrage atenția un strigăt, o cerere de ajutor. A ne obișnui. Și noi spunem: este normal, așa a fost mereu, atât timp cât mie nu-mi revine – însă asta între paranteze -. Este ecoul care se naște într-o inimă blindată, într-o inimă închisă, care a pierdut capacitatea de uimire și, prin urmare, posibilitatea de schimbare. Câți dintre noi care-l urmăm pe Isus riscăm acest pericol de a pierde capacitatea noastră de uimire, inclusiv față de Domnul? Această stupoare a primei întâlniri care se diminuează și asta i se poate întâmpla oricui, i s-a întâmplat primului Papă: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice!”, și apoi îl trădează, îl renegă; stupoare i se diminuase. Este un întreg proces de obișnuire… Inimă blindată. Este vorba despre o inimă care s-a obișnuit să treacă fără să se lase atinsă; o existență care, trecând dintr-o parte în alta, nu reușește să se înrădăcineze în viața poporului său, pur și simplu pentru că stă în acea elită care îl urmează pe Domnul.

Am putea s-o numim spiritualitatea lui zapping. Trece și iar trece, trece și iar trece, dar niciodată nu se oprește. Sunt cei care merg în urma ultimei noutăți, a ultimului best seller, dar nu reușesc să aibă un contact, să se relaționeze, să se lase implicați, nici măcar cu Domnul pe care-l urmează, pentru că surzenia crește!

Voi mi-ați putea spune: „Dar acești oameni îl urmau pe Învățătorul, erau atenți la cuvintele Învățătorului. Îl ascultau pe El”. Cred că aici atingem unul dintre punctele cele mai angajante ale spiritualității creștine. Așa cum ne amintește evanghelistul Ioan, cu poate să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, cel care nu-l iubește pe fratele său pe care-l vede? (cf. 1In 4,20b). Ei credeau că îl ascultă pe Învățătorul, dar și interpretau, și cuvintele Învățătorului treceau prin alambicul creierului lor blindat. A împărți această unitate – între a-l asculta pe Dumnezeu și a-l asculta pe fratele – este una dintre marile ispite care ne însoțesc de-a lungul întregului drum al nostru care-l urmăm pe Isus. Și trebuie să fim conștienți de asta. În același mod în care îl ascultăm pe Tatăl nostru trebuie să ascultăm poporul credincios al lui Dumnezeu. Dacă nu facem asta cu aceleași urechi, cu aceeași capacitate de a asculta, cu aceeași inimă, ceva s-a stricat.

A trece fără a asculta durerea oamenilor noștri, fără a ne înrădăcina în viața lor, în pământul lor, este ca a asculta Cuvântul lui Dumnezeu fără a lăsa ca să înfigă rădăcini în noi și să fie rodnic. O plantă, o istorie fără rădăcini, este o viață aridă.

2. Al doilea cuvânt: Taci! Este a doua atitudine în fața strigătului lui Bartimeu. Taci, nu deranja, nu tulbura… Facem rugăciune comunitară, suntem într-o spiritualitate de elevație profundă, nu deranja, nu tulbura! Spre deosebire de atitudinea precedentă, acest ascultă, recunoaște, intră în contact cu strigătul celuilalt. Știe că există și reacționează într-un mod foarte simplu, certând. Sunt episcopii, preoții, călugărițele cu degetul așa [ridică mâna cu arătătorul în semn de amenințare]. În Argentina spunem despre învățătoarele cu degetul așa: „Aceasta este ca învățătoarele din timpul lui Yrigoyen, care foloseau disciplina foarte dură”. Și sărmanul popor credincios al lui Dumnezeu, de câte ori este certat din cauza indispoziției sau din cauza situației personale a unui ucenic sau a unei ucenice a lui Isus. Este atitudinea celor care, în fața poporului lui Dumnezeu, încontinuu îl ceartă, bombănesc, îi spun să tacă. Dă-i o mângâiere, te rog, ascultă-l, spune-i că Isus îl iubește. „Nu, asta nu se poate face”. „Doamnă, du copilul afară din biserică pentru că plânge și eu predic”. Ca și cum plânsul unui copil n-ar fi o predică sublimă!

Este drama conștiinței izolate, a acelor ucenici și ucenice care cred că viața lui Isus este numai pentru cei care se cred potriviți. La bază există un profund dispreț față de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: „Acest orb unde vrea să stea? Să stea aici”. Ar fi corect ca să găsească spațiu numai cei „autorizați”, o „castă de diferiți” care lent se desparte, se diferențiază de poporul său. Au făcut din identitate o chestiune de superioritate. Această identitate care este apartenență devine superioară: nu mai sunt păstori ci șefi de echipă: „Eu am ajuns până aici, tu stai la locul tău”.

Ascultă, dar nu aud, văd, dar nu privesc. Îmi permit o anecdotă pe care am trăit-o… în jurul anului 1975… în dieceza ta [indică un episcop prezent]. Făcusem o promisiune lui Se?or del Milagro să merg în fiecare an la Salta în pelerinaj pentru minune dacă trimitea 40 de novici. A trimis 41. Bine. După o concelebrare – pentru că acolo este ca în orice sanctuar mare, o Liturghie după alta, spovezi… – eu vorbeam cu un preot care mă însoțea, care a venit cu mine, și se apropie o doamnă, de acum la ieșire, cu câteva iconițe, o doamnă foarte simplă, nu știu dacă era din Salta sau a venit de cine știe unde, care uneori fac multe zile ca să vină în capitală pentru sărbătoarea Miracolului: „Părinte, mi le binecuvântați?”, îi spune preotului care mă însoțea. „Doamnă, dumneavoastră ați fost la Liturghie?” – „Da, părinte” – „Bine, este binecuvântarea lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu binecuvântează totul, totul…” – „Da, părinte” – „Și apoi binecuvântare finală binecuvântează totul…” – „Da, părinte, da, părinte” – În acel moment vine un alt preot prieten al acestuia, dar care nu se văzuseră… „Ah! Ești aici!” Se întorc și doamna, care nu știu cum se numea, să spunem doamna „da, părinte”, mă privește și îmi spune: „Părinte, mi le binecuvântați dumneavoastră?…”. Cei care pun mereu bariere poporului lui Dumnezeu, îl despart. Ascultă, dar nu aud. Îi fac o predică. Văd, dar nu privesc. Necesitatea de a se diferenția a blocat inima lor. Nevoia – conștientă sau nu – de a-și spune: „Eu nu sunt ca el, nu sunt ca ei”, i-a îndepărtat, nu numai de strigătul oamenilor lor, sau de plânsul lor, dar mai ales de motivele lor de bucurie. A râde cu cel care râde, a plânge cu cel care plânge, iată o parte din misterul inimii sacerdotale și al inimii consacrate.

3. Al treilea cuvânt: Curaj, ridică-te! Și acesta este al treilea ecou. Un ecou care nu se naște direct din strigătul lui Bartimeu, ci din reacția oamenilor care privesc cum s-a comportat Isus în fața gălăgiei orbului cerșetor. Adică, aceia care nu dădeau dreptate chemării sale, nu-i dădeau spațiu, sau cineva care-l făcea să tacă, este clar că, atunci când văd că Isus reacționează în acel mod, se schimbă: „Ridică-te! Te cheamă”.

Este un strigăt care se transformă în Cuvânt, în invitație, în schimbare, în propuneri de noutate în fața modurilor noastre de a reacționa în fața sfântului popor credincios al lui Dumnezeu.

Spre deosebire de ceilalți, care treceau, Evanghelia afirmă că Isus s-a oprit și a întrebat: „Ce se întâmplă?”. Se oprește în fața strigătului unei persoane. Iese din anonimatul mulțimii pentru a-l identifica și în acest mod se angajează cu el. Pune rădăcini în viața sa. Și în loc să-l facă să tacă, îl întreabă: „Spune-mi, ce anume pot să fac pentru tine?”. Nu folosește să se diferențieze, nu folosește să se despartă, nu-i face o predică, nu-l clasifică și nici nu-l întreabă dacă este sau nu autorizat să vorbească. E suficientă numai întrebarea, îl recunoaște voind să facă parte din viața acestui om, luând asupra sa însuși destinul său. Astfel, puțin câte puțin, îi redă demnitatea pe care o pierduse, la marginea drumului și orb. Îl include. Și în loc să-l vadă din exterior, are curajul să se identifice cu problemele și astfel să manifeste forța transformatoare a milostivirii. Nu există o compătimire – o compătimire, nu un pietism – nu există o com-pătimire care să nu se oprească. Dacă nu te oprești, dacă nu com-pătimești, nu ai compătimirea divină. Nu există o compătimire care să nu asculte. Nu există o compătimire care să nu solidarizeze cu celălalt. Compătimirea nu este zapping, nu este o reducere a tăcere a durerii, dimpotrivă, este logica proprie a iubirii, a com-pătimirii. Este logica ce nu s-a centrat pe frică, ci pe libertatea care se naște din iubire și pune binele celuilalt mai presus de orice lucru. Este logica ce se naște din faptul de a nu avea teama de a ne apropia de durerea oamenilor noștri. Chiar dacă de atâtea ori nu va fi decât pentru a sta alături de ei și a face din acel moment o ocazie de rugăciune.

Și aceasta este logica uceniciei, asta e ceea ce realizează Duhul Sfânt cu noi și în noi. Suntem martori ai acestui lucru. Într-o zi Isus ne-a văzut la marginea drumului, așezați peste durerile noastre, peste mizeriile noastre, peste indiferențele noastre. Fiecare cunoaște istoria sa veche. Nu a redus la tăcere strigătul nostru, ci s-a oprit, s-a apropiat și ne-a întrebat ce anume putea să facă pentru noi. Și grație atâtor martori care ne-au spus: „Curaj, ridică-te!”, puțin câte puțin am fost atinși de această iubire milostivă, acea iubire transformatoare, care ne-a permis să vedem lumina. Nu suntem martori ai unei ideologii, nu suntem martori ai unei rețete, sau ai unui mod de a face teologie. Nu suntem martori ai acestor lucruri. Suntem martori ai iubirii însănătoșitoare și milostive a lui Isus. Suntem martori ai acțiunii sale în viața comunităților noastre.

Și aceasta este pedagogia Învățătorului, aceasta este pedagogia lui Dumnezeu cu poporul său. A trece de la indiferența lui zapping la „Curaj! Ridică-te, [Învățătorul] te cheamă!” (Mc 10,49). Nu pentru că suntem speciali, nu pentru că suntem mai buni, nu pentru că suntem funcționarii lui Dumnezeu, ci numai pentru că suntem martori recunoscători ai milostivirii care ne transformă. Și când se trăiește așa este bucurie și veselie și putem să permitem mărturia sorei, care în viața sa și-a însușit sfatul sfântului Augustin: „Cântă și mergi!”. Acea bucurie care vine din mărturia bucuriei care transformă.

Nu suntem singuri pe acest drum. Ne ajutăm cu exemplul și rugăciunea unii pe alții. Avem în jurul nostru o ceată de martori (cf. Evr 12,1). O amintim pe fericita Nazaria Ignazia a Sfintei Tereza a lui Isus, care și-a dedicat viața vestirii Împărăției lui Dumnezeu în îngrijirea bătrânilor, cu „farfuria săracului” pentru cei care nu aveau de mâncare, deschizând azile pentru copii orfani, spitale pentru răniții de război și creând și un patronat feminin pentru promovarea femeii. O amintim și pe venerabila Virginia Blanco Tardío, total dedicată evanghelizării și îngrijirii persoanelor sărace și bolnave. Ele și atâția alți anonimi, din mulțime, dintre cei care-l urmăm pe Isus, sunt stimulent pentru drumul nostru. Această ceată de martori! Să mergem înainte cu ajutorul lui Dumnezeu și colaborarea tuturor. Domnul se folosește de noi pentru ca lumina sa să ajungă la toate colțurile pământului. Și înainte, „cântă și mergi!”. Și în timp ce cântați și mergeți, vă rog, rugați-vă pentru mine, pentru că am nevoie de asta. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.07.2015
Publicarea pe acest sit: 10.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns