Discursul Papei la întâlnirea cu catolicii activi în Biserică şi în societate

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu catolicii activi în Biserică și în societate
Freiburg im Breisgau, 25 septembrie 2011

Stimate Domnule Președinte federal,
Domnule președinte al Miniștrilor, Domnule Primar,
Stimați domni și doamne,
Iubiți confrați în slujirea episcopală și sacerdotală!

Sunt foarte mulțumit de această întâlnire cu voi care sunteți angajați în multiple moduri pentru Biserică și societate. Acest lucru îmi oferă ocazia plăcută de a vă mulțumi aici personal cu toată inima pentru slujirea voastră și mărturia voastră ca „mesageri eficienți ai credinței în lucrurile sperate” (Lumen gentium, 35), așa cum definește Conciliul al II-lea din Vatican persoanele care, pe baza credinței, se preocupă asemenea vouă de prezent și de viitor. În ambientul vostru de lucru apărați cu plăcere cauza credinței voastre și a Bisericii, lucru care – așa cum știm – cu adevărat nu este mereu ușor în timpul actual.

De multe decenii asistăm la o scădere a practicii religioase, constatăm o crescândă distanțare a unei părți însemnate de botezați de viața Bisericii. Apare întrebarea: Biserica oare nu trebuie să se schimbe? Oare, în oficiile sale și în structurile sale, nu trebuie să se adapteze la timpul prezent, pentru a ajunge la persoanele de astăzi care sunt în căutare și în îndoială?

Fericita Maica Tereza a fost întrebată odată care era, după părerea ei, primul lucru care trebuia schimbat în Biserică. Răspunsul ei a fost: Dumneavoastră și eu!

Acest mic episod vă face clare două lucruri: pe de o parte, călugărița vrea să-i spună interlocutorului că Biserica nu sunt numai ceilalți, nu numai ierarhia, papa și episcopii: Biserica suntem noi toți, cei botezați. Pe de altă parte, ea pornește efectiv de la ideea de bază: da, există motiv pentru o schimbare. Există o nevoie de schimbare. Fiecare creștin și comunitatea în ansamblul ei sunt chemați la o convertire continuă.

Cum trebuie să se configureze concret această schimbare? Oare este vorba de o reînnoire așa cum o realizează de exemplu un proprietar al casei printr-o restructurare sau vopsirea imobilului său? Sau e vorba aici de o corectare, pentru a relua ruta și a parcurge în mod mai susținut și direct un drum? Desigur, acestea și alte aspecte au importanță și aici nu le putem trata pe toate. Însă cât privește motivul fundamental al schimbării: el este misiunea apostolică a discipolilor și a Bisericii însăși.

De fapt, Biserica trebuie mereu din nou să verifice fidelitatea sa față de această misiune. Cele trei Evanghelii sinoptice scot în evidență diferite aspecte ale mandatului acestei misiuni: misiunea se bazează înainte de toate pe experiența personală: „Voi sunteți martori” (Lc 24,48); se exprimă în relații: „Faceți discipoli toate popoarele” (Mt 28,19); transmite un mesaj universal: „Vestiți Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Însă din cauza pretențiilor și a condiționările din lume această mărturie este în mod repetat întunecată, sunt înstrăinate relațiile și este relativizat mesajul. Dacă după aceea Biserica, așa cum spune papa Paul al VI-lea, „caută să se modeleze pe ea însăși după tipul care i-l propune Cristos, se întâmplă ca Biserica să se distingă profund de ambientul uman, în care ea totuși trăiește, sau de care ea se apropie” (Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, 60). Pentru a-și îndeplini misiunea, ea va trebui să se depărteze încontinuu și de ambientul său, va trebui, ca să spunem așa, să fie dezlipită de lume.

De fapt, misiunea Bisericii derivă din misterul lui Dumnezeu unul și întreit, din misterul iubirii sale creatoare. Și iubirea nu este numai prezentă în vreun mod în Dumnezeu: El însuși este iubire, este prin natura sa iubire. Și iubirea lui Dumnezeu nu vrea să fie izolată în sine, ci după natura sa vrea să se răspândească. În întruparea și în jertfa Fiului lui Dumnezeu ea a ajuns la umanitate – adică la noi – în mod deosebit și asta prin faptul că Cristos, Fiul lui Dumnezeu a ieșit, ca să spunem așa, din sfera dumnezeirii sale, s-a făcut trup și a devenit om; nu numai pentru a întării lumea în existența ei pământească și ca să fie însoțitorul ei care o lasă așa cum este, ci pentru a o transforma. Din evenimentul cristologic face parte realitatea incomprehensibilă că – așa cum spun Părinții Bisericii – există un sacrum commercium, un schimb între Dumnezeu și oameni. Sfinții Părinți explică așa: noi nu avem nimic ce i-am putea da lui Dumnezeu, putem doar să punem în fața Lui păcatul nostru. Și el îl primește, îl asumă ca al său, și în schimb ni se dă pe sine însuși și gloria sa. E vorba de un schimb într-adevăr inegal care se împlinește în viața și în pătimirea lui Cristos. El se face păcătos, ia păcatul asupra sa, asumă ceea ce este al nostru și ne dă ceea ce este al său. Însă în dezvoltarea gândirii și a vieții în lumina credinței, după aceea a devenit clar că nu-i dăm numai păcatul, ci El ne-a dat facultatea: din interior ne dă forța de a-i da și ceva pozitiv, iubirea noastră, de a-i da umanitatea în sens pozitiv. Desigur, este clar că numai grație generozității lui Dumnezeu, omul, cerșetorul care primește bogăția divină, poate totuși să-i dea ceva lui Dumnezeu; Dumnezeu ne face suportabil darul, făcându-ne capabili să devenim donatori față de el.

Biserica se datorează pe ea însăși total acestui schimb inegal. Nu are nimic de la ea însăși în fața Celui care a întemeiat-o, în așa fel încât să poată spune: a făcut-o foarte bine! Sensul ei constă în a fi instrument al răscumpărării, în a se lăsa pătrunsă de cuvântul lui Dumnezeu și în a introduce lumea în unirea de iubire cu Dumnezeu. Biserica se cufundă în atenția condescendentă a Răscumpărătorului față de oameni. Atunci când este cu adevărat ea însăși, ea este mereu în mișcare, trebuie încontinuu să fie în slujba misiunii pe care a primit-o de la Domnul. Și pentru aceasta trebuie mereu din nou să se deschidă la preocupările lumii, din care, întocmai, ea însăși face parte, să se dedice fără rezerve acestor preocupări pentru a continua și a face prezent schimbul sacru care a început cu Întruparea.

În dezvoltarea istorică a Bisericii se manifestă însă și o tendință contrară: adică aceea a unei Biserici satisfăcute de ea însăși, care se acomodează în această lume, este autosuficientă și se adaptează la criteriile lumii. Nu rareori dă astfel organizării și instituționalizării o importanță mai mare decât chemării sale de a fi deschisă spre Dumnezeu și de a deschide lumea spre aproapele.

Pentru a corespunde adevăratei sale misiuni Biserica trebuie mereu din nou să facă efortul de a dezlipi de această secularizare a ei și să devină din nou deschisă spre Dumnezeu. Cu asta ea urmează cuvintele lui Isus: „Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,16), și tocmai așa El se dăruiește lumii. Într-un anumit sens, istoria vine în ajutor Bisericii prin diferitele epoci de secularizare care au contribuit în mod esențial la purificarea ei și la reforma interioară.

De fapt, secularizările – fie ele exproprierea de bunuri a Bisericii sau ștergerea privilegiilor sau altele asemănătoare – au însemnat de fiecare dată o profundă eliberare a Bisericii de forme de mondernitate: ea se despoaie, ca să spunem așa, de bogăția sa pământească și îmbrățișează din nou pe deplin sărăcia sa pământească. Cu asta ea împărtășește destinul tribului lui Levi care, conform afirmației din Vechiul Testament, era singurul trib în Israel care nu avea un patrimoniu pământesc, ci, ca parte de moștenire, îl avea exclusiv pe însuși Dumnezeu, cuvântul său și semnele sale. Cu acest trib Biserica împărtășea în acele momente istorice exigența unei sărăcii care se deschidea spre lume, pentru a se dezlipi de legăturile sale materiale și astfel și acțiunea sa misionară redevenea credibilă.

Exemplele istorice arată că mărturia misionară a unei Biserici dezlipite de lume se evidențiază în mod mai clar. Eliberată de poverile și de privilegiile materiale și politice, Biserica poate să se dedice mai bine și în mod într-adevăr creștin întregii lumi, poate să fie într-adevăr deschisă la lume. Poate din nou să trăiască mai dezinvolt chemarea sa la slujirea adorației lui Dumnezeu și la slujirea aproapelui. Datoria misionară, care este legată de adorația creștină și ar trebui să determine structura Bisericii, devine vizibilă în mod mai clar. Biserica se deschide la lume, nu pentru a obține adeziunea oamenilor pentru o instituție cu propriile pretenții de putere, ci pentru a-i face să intre din nou în ei înșiși și astfel să-i conducă la Cel despre care orice persoană poate spune cu Augustin: El este mai intim mie decât eu însumi (cf. Confesiuni 3,6,11). El, care este infinit mai presus de mine, este totuși așa de mult în mine însumi încât este adevărata mea interioritate. Prin acest stil de deschidere a Bisericii la lume este, în același timp, trasată și forma în care deschiderea la lume din partea fiecărui creștin se poate realiza în mod eficace și adecvat.

Aici nu e vorba de a găsi o nouă tactică pentru a relansa Biserica. E vorba mai degrabă de a depune tot ceea ce este numai tactică și de a căuta sinceritatea deplină, care nu neglijează nici nu reprimă nici un adevăr al zilei noastre de astăzi, ci realizează credința pe deplin în ziua de astăzi trăindu-l, întocmai, total în sobrietatea de astăzi, ducând-o la identitatea sa deplină, eliminând din ea ceea ce este numai aparent credință, dar într-adevăr este convenție și obișnuință.

Să mai spunem asta cu alte cuvinte: credința creștină este pentru om un scandal mereu și nu numai în timpul nostru. Că Dumnezeul cel veșnic se preocupă de noi ființele umane, ne cunoaște; că Cel care nu poate fi cuprins a devenit într-un moment determinat, într-un loc determinat unul care poate fi cuprins; că Nemuritorul a pătimit și a murit pe cruce; că nouă ființelor muritoare ne sunt promise învierea și viața veșnică – a crede acestea este pentru oameni desigur o adevărată pretenție.

Acest scandal care nu poate fi abolit dacă nu se vrea abolirea creștinismului din păcate a fost pus în umbră chiar recent de alte scandaluri dureroase ale vestitorilor credinței. Se creează o situație periculoasă atunci când aceste scandaluri iau locul acelui skandalon primar al Crucii și astfel îl fac inaccesibil, adică atunci când ascund adevărata exigență creștină în spatele necorespunderii mesagerilor săi.

Există un motiv în plus pentru a considera că este din nou ora de a găsi adevărata dezlipire de lume, de a elimina curajos ceea ce este lumesc în Biserică. Asta, desigur, nu înseamnă retragerea din lume, dimpotrivă, contrariul. O biserică ușurată de elementele lumești este capabilă să comunice oamenilor – celor suferinzi precum și celor care îi ajută – chiar în cadrul social-caritativ, deosebita forță vitală a credinței creștine. „Caritatea nu este pentru Biserică un fel de activitate de asistență socială care ar putea fi lăsată și altora, ci aparține naturii sale, este expresie la care nu se poate renunța a însăși esenței sale” (Deus caritas est, 25). Desigur, și operele caritative ale Bisericii trebuie încontinuu să dea atenție exigenței unei dezlipiri adecvate de lume pentru a evita ca, în fața unei crescânde îndepărtări de Biserică, rădăcinile lor să se usuce. Numai raportul profund cu Dumnezeu face posibilă o atenție deplină față de om, așa cum fără atenția față de aproapele se sărăcește raportul cu Dumnezeu.

A fi deschiși la evenimentele din lume înseamnă deci pentru Biserica dezlipită de lume să mărturisească, după Evanghelie, cu cuvinte și fapte aici și astăzi domnia iubirii lui Dumnezeu. În afară de asta, această misiune trimite dincolo de lumea prezentă: de fapt viața prezentă include legătura cu viața veșnică. Trăim ca indivizi și comunitate a Bisericii simplitatea unei mari iubiri care, în lume, este în același timp lucrul cel mai ușor și cel mai dificil, pentru că cere nici mai mult nici mai puțin decât dăruirea de noi înșine.

Dragi prieteni, îmi rămâne să implor pentru noi toți binecuvântarea lui Dumnezeu și forța Duhului Sfânt pentru ca să putem, fiecare în domeniul său de acțiune, mereu din nou să recunoaștem și să mărturisim iubirea lui Dumnezeu și milostivirea sa. Vă mulțumesc pentru atenția voastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.09.2011
Publicarea pe acest sit: 25.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns