Discursul Papei la încheierea Sinodului extraordinar dedicat familiei

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
La încheierea celei de-a III-a
Adunări Generale Extraordinare
a Sinodului Episcopilor
sâmbătă, 18 octombrie 2014

Eminențe, Preafericiri, Excelențe, frați și surori,

Cu o inimă plină de recunoștință și de gratitudine aș vrea să mulțumesc, împreună cu voi, Domnului care ne-a însoțit și ne-a condus în zilele trecute, cu lumina Duhului Sfânt! Mulțumesc din inimă Cardinalului Lorenzo Baldisseri, secretar general al Sinodului, E.S. Mons. Fabio Fabene, subsecretar, și cu ei le mulțumesc relatorului, Cardinalul Péter Erdö, care a lucrat mult și în zilele de doliu familial, și secretarului special, E.S. Mons. Bruno Forte, celor trei președinți delegați, scriitorilor, consultanților, traducătorilor și celor anonimi, tuturor celor care au lucrat cu adevărată fidelitate în spatele cortinei și dăruire totală Bisericii și fără încetare: multe mulțumiri! Vă mulțumesc la fel vouă tuturor, dragi Părinți sinodali, delegați fraterni, auditori, auditoare și asesori pentru participarea voastră activă și rodnică. Vă voi purta în rugăciune, cerând Domnului să vă recompenseze cu belșugul darurilor sale de har!

Aș putea spune cu seninătate că – printr-un spirit de colegialitate și de sinodalitate – am trăit cu adevărat o experiență de „Sinod”, un parcurs solidar, un „drum împreună”. Și pentru că a fost „un drum” – și ca orice drum au fost și momente de cursă rapidă, ca și cum s-ar fi voit să se învingă timpul și să se ajungă cât mai repede la țintă; alte momente de oboseală, ca și cum s-ar fi voit să se spună gata; alte momente de entuziasm și de ardoare. Au existat momente de profundă consolare ascultând mărturia păstorilor adevărați (cf. In 10 și can. 375, 386, 387) care poartă în inimă cu înțelepciune bucuriile și lacrimile credincioșilor lor. Momente de consolare și har și de întărire ascultând și mărturii ale familiilor care au participat la Sinod și au împărtășit cu noi frumusețea și bucuria vieții lor matrimoniale. Un drum în care cel mai puternic a simțit datoria de a-l ajuta pe cel mai puțin puternic, în care cel mai expert a simțit datoria de a-i sluji pe ceilalți, chiar și prin confruntări. Și pentru că este un drum al oamenilor, cu consolările au existat și alte momente de dezolare, de tensiune și de ispite, dintre care s-ar putea menționa câteva posibilități:

– Prima: ispita înțepenirii ostile, adică a voi să se închidă în ceea ce este scris (litera) și a nu se lăsa surprinși de Dumnezeu, de Dumnezeul surprizelor (spiritul); în lege, în certitudinea a ceea ce cunoaștem și nu a ceea ce trebuie încă să învățăm și să dobândim. Din timpul lui Isus, este ispita celor zeloși, a scrupuloșilor, a grijuliilor și a așa-numiților – astăzi – „tradiționaliști” și chiar a intelectualiștilor.

– Ispita cumsecădeniei distructive, care în numele unei milostiviri înșelătoare pansează rănile fără a le îngriji înainte și a le trata cu medicamente; care tratează simptomele și nu cauzele și rădăcinile. Este ispita celor „cumsecade”, a temătorilor și chiar a așa-numiților „progresiști și liberaliști”.

– Ispita de a transforma piatra în pâine pentru a înceta un post lung, apăsător și dureros (cf. Lc4,1-4) și aceea de a transforma pâinea în piatră și a o arunca împotriva păcătoșilor, a celor slabi și a celor bolnavi (cf. In 8,7), adică de a o transforma în „poveri insuportabile” (Lc 10,27).

– Ispita de a coborî de pe cruce, pentru a-i mulțumi pe oameni, și a nu rămâne pe ea, pentru a împlini voința Tatălui; de a se apleca în fața duhului lumesc în loc de a-l purifica și a-l apleca în fața Duhului lui Dumnezeu.

– Ispita de a neglija „depositum fidei”, considerându-se nu păzitori ci proprietari și stăpâni sau, pe de altă parte, ispita de a neglija realitatea folosind o limbă minuțioasă și o limbă de lemn pentru a spune multe lucruri și a nu spune nimic! Le numeau „bizantinisme”, cred, aceste lucruri…

Iubiți frați și surori, ispitele nu trebuie nici să ne înspăimânte nici să ne descumpănească și nici măcar să ne descurajeze, pentru că niciun discipol nu este mai mare decât învățătorul său; deci dacă Isus a fost ispitit – și chiar a fost numit Belzebul (cf. Mt 12,24) – discipolii Săi nu trebuie să se aștepte la un tratament mai bun.

Personal m-aș fi îngrijorat mult și m-aș fi întristat dacă nu ar fi existat aceste ispite și aceste discuții aprinse; această mișcare a spiritelor, cum o numea Sfântul Ignațiu (EE, 6) dacă toți ar fi fost de acord sau taciturni într-o pace falsă și cvietistă. În schimb am văzut și am ascultat – cu bucurie și recunoștință – discursuri și intervenții pline de credință, de zel pastoral și doctrinal, de înțelepciune, de franchețe, de curaj și de parresia. Și am simțit că a fost pus în fața ochilor binele Bisericii, al familiilor și „suprema lex”, „salus animarum” (cf. can. 1752). Și aceasta întotdeauna – am spus asta aici, în Aulă – fără a pune niciodată în discuție adevărurile fundamentale ale Sacramentului Căsătoriei: indisolubilitatea, unitatea, fidelitatea și procreativitatea, adică deschiderea la viață (cf. can. 1055, 1056 și Gaudium et spes, 48).

Aceasta este Biserica, via Domnului, Mama fertilă și Învățătoarea grijulie, căreia nu îi este frică să își suflece mânecile pentru a vărsa untdelemnul și vinul pe rănile oamenilor (cf. Lc 10,25-37); care nu privește omenirea dintr-un castel de sticlă pentru a judeca sau a clasifica persoanele. Aceasta este Biserica una, sfântă, catolică, apostolică și compusă din păcătoși, care au nevoie de milostivirea sa. Aceasta este Biserica, adevărata mireasă a lui Cristos, care încearcă să fie fidelă față de Mirele său și față de doctrina sa. Este Biserica, ea căreia nu îi este frică să mănânce și să bea cu desfrânatele și vameșii (cf. Lc 15). Biserica ce are porțile deschise larg pentru a-i primi pe cei nevoiași, pe cei căiți și nu numai pe cei drepți sau pe cei care cred că sunt desăvârșiți! Biserica ce nu se rușinează de fratele căzut și nu se preface că nu îl vede, dimpotrivă se simte implicată și aproape obligată să îl ridice și să îl încurajeze să reia drumul și îl însoțește spre întâlnirea definitivă cu Mirele său, în Ierusalimul ceresc.

Aceasta este Biserica, mama noastră! Și atunci când Biserica, în varietatea carismelor sale, se exprimă în comuniune, nu poate să greșească: este frumusețea și forța lui sensus fidei, a acelui simț supranatural al credinței, care este dăruit de Duhul Sfânt pentru ca, împreună, să putem cu toții intra în inima Evangheliei și să învățăm să îl urmăm pe Isus în viața noastră, și acest lucru nu trebuie să fie văzut ca motiv de confuzie și de deranj.

Atâția comentatori, sau oameni care vorbesc, și-au imaginat să vadă o Biserică în ceartă unde o parte lupta împotriva celeilalte, îndoindu-se chiar de Duhul Sfânt, adevăratul promotor și garant al unității și armoniei în Biserică. Duhul Sfânt care de-a lungul istoriei a condus mereu barca, prin slujitorii Săi, chiar și atunci când marea era potrivnică și agitată, iar slujitorii erau infideli și păcătoși. Și, așa cum am îndrăznit să vă spun la început, era necesar să trăim toate acestea cu liniște, cu pace interioară și pentru că Sinodul se desfășoară cum Petro și sub Petro, iar prezența Papei este garanție pentru toți.

Să vorbim un pic despre Papa, acum, în raport cu Episcopii… Așadar, misiunea Papei este aceea de a garanta unitatea Bisericii; este aceea de a aminti păstorilor că prima lor datorie este să hrănească turma – să hrănească turma – pe care Domnul le-a încredințat-o și să încerce să primească – cu paternitate și milostivire și fără temeri false – oițele rătăcite. Am greșit, aici. Am spus să primească: să meargă ca să le găsească.

Misiunea sa este să amintească tuturor că autoritatea în Biserică este slujire (cf. Mc 9,33-35) așa cum a explicat cu claritate Papa Benedict al XVI-lea, prin cuvinte pe care le citez textual: „Biserica este chemată și se angajează să exercite acest tip de autoritate care este slujire, și o exercită nu ca titlu propriu, ci în numele lui Isus Cristos… De fapt, prin intermediul Păstorilor Bisericii Cristos paște turma Sa: El o conduce, o ocrotește, o corectează, pentru că o iubește profund. Însă Domnul Isus, Păstor suprem al sufletelor noastre, a voit ca tot Colegiul Apostolic, astăzi Episcopii, în comuniune cu Succesorul lui Petru… să participe la această misiune de a se îngriji de Poporul lui Dumnezeu, să fie educatori în credință, orientând, însuflețind și susținând comunitatea creștină, sau, așa cum spune Conciliul, «îngrijindu-se personal sau prin alții ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform Evangheliei, spre o iubire sinceră și activă și spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos» (Presbyterorum Ordinis, 6)… Prin intermediul nostru – continuă Papa Benedict – Domnul ajunge la suflete, le instruiește, le păzește, le conduce. Sfântul Augustin, în Comentariul la Evanghelia după sfântul Ioan, spune: «Așadar să fie angajare de iubire păstorirea turmei Domnului» (123,5); aceasta este suprema normă de conduită a slujitorilor lui Dumnezeu, o iubire necondiționată, ca aceea a Bunului Păstor, plin de bucurie, deschis față de toți, atent față de cei de aproape și grijuliu față de cei de departe (cf. Sfântul Augustin, Discurs 340, 1; Discurs 46, 15), delicat față de cei slabi, față de cei mici, față de cei simpli, față de păcătoși, pentru a manifesta infinita milostivire a lui Dumnezeu cu cuvintele asiguratoare ale speranței (cf. Idem, Scrisoarea 95, 1)” (Papa Benedict al XVI-lea, Audiența generală, miercuri, 26 mai 2010).

Deci, Biserica este a lui Cristos – este Mireasa Sa – și toți Episcopii, în comuniune cu Succesorul lui Petru, au misiunea și datoria de a o păzi și de a o sluji, nu ca stăpâni, ci ca slujitori. Papa, în acest context, nu este stăpânul suprem, ci mai degrabă servitorul suprem„servus servorum Dei”; garantul ascultării și al conformității Bisericii față de voința lui Dumnezeu, față de Evanghelia lui Cristos și față de Tradiția Bisericii, punând deoparte orice acțiune arbitrară personală, deși este – prin voința lui Cristos însuși – „Păstorul și Învățătorul suprem al tuturor credincioșilor” (can. 749) și deși se bucură „de puterea ordinară care este supremă, deplină, nemijlocită și universală în Biserică” (cf. can. 331-334).

Iubiți frați și surori, acum avem încă un an pentru ca să medităm îndelung, cu adevărat discernământ spiritual, asupra ideilor propuse și să găsim soluții concrete la atâtea dificultăți și nenumărate provocări pe care familiile trebuie să le înfrunte; să dăm răspunsuri la multele descurajări care înconjoară și sufocă familiile. Un an pentru a lucra asupra „Relatio synodi” care este rezumatul fidel și clar a tot ceea ce a fost spus și discutat în această aulă și în grupurile mici. Și este prezentat Conferințelor Episcopale ca„Lineamenta”. Domnul să ne însoțească, să ne conducă în acest parcurs spre gloria numelui Său, cu mijlocirea Sfintei Fecioare Maria și a Sfântul Iosif! Și vă rog nu uitați să vă rugați pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.10.2014
Publicarea pe acest sit: 19.10.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns