Discursul Papei la deschiderea întrunirii ecleziale a Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la deschiderea întrunirii ecleziale
a Diecezei de Roma
joi, 16 iunie 2016

Bună seara!

Cele cinci navate pline. Bine! Se vede că există voință de a munci.

„Bucuria iubirii: drumul familiilor la Roma”: aceasta este tema întrunirii voastre diecezane. Nu voi începe să vorbesc despre Exortație, din moment ce va fi obiect al examinării în diferite grupuri de lucru. Aș vrea să recuperez împreună cu voi câteva idei/tensiuni – cheie reieșite în timpul drumului sinodal, care ne pot ajuta să înțelegem mai bine spiritul care se reflectă în Exortație. Un document care să poată orienta reflecțiile voastre și dialogurile voastre, și astfel „să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor” (AL, 4). Și această prezentare a câtorva idei/tensiuni – cheie, mi-ar plăcea s-o fac cu trei imagini biblice care ne permit să luăm contact cu trecerea Duhului în discernământul părinților sinodali. Trei imagini biblice.

1. „Scoate-ți sandalele din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt” (Ex 3,5). Aceasta a fost invitația lui Dumnezeu adresată lui Moise în fața tufișului arzând. Terenul care trebuia străbătut, temele de tratat în Sinod, avea nevoie de o atitudine determinată. Nu era vorba de a analiza o temă oarecare; nu eram în fața unei situații oarecare. Aveam în față chipurile concrete ale atâtor familii. Și am aflat că, în unele grupuri de lucru, în timpul Sinodului, părinții sinodali au împărtășit propria realitate familială. Acest a da chip temelor – ca să spunem așa – cerea, și cere, un climat de respect capabil să ne ajute să ascultăm ceea ce Dumnezeu ne spune în cadrul situațiilor noastre. Nu un respect diplomatic sau corect din punct de vedere politic, ci un respect încărcat de preocupări și întrebări oneste care aveau ca țintă îngrijirea vieților pe care suntem chemați să le păstorim. Cât de mult ajută a da chip temelor! Și cât de mult ajută să ne dăm seama că în spatele hârtiilor este un chip, cât de mult ajută! Ne eliberează să ne grăbim pentru a obține concluzii bine formulate dar de multe ori lipsite de viață; ne eliberează să vorbim în abstract, pentru a ne putea apropia și angaja cu persoane concrete. Ne ocrotește de a ideologiza credința prin sisteme bine proiectate dar care ignoră harul. De atâtea ori devenim pelagieni! Și asta, se poate face numai într-un climat de credință. Credința e cea care ne determină să nu încetăm să căutăm prezența lui Dumnezeu în schimbările istoriei.

Fiecare dintre noi a avut o experiență de familie. În unele cazuri apare aducerea de mulțumire cu mai mare ușurință decât în altele, dar toți am trăit această experiență. În acel context, Dumnezeu ne-a venit în întâmpinare. Cuvântul său a venit la noi nu ca o înșiruire de teze abstracte, ci ca un însoțitor de călătorie care ne-a susținut în mijlocul durerii, ne-a însuflețit în sărbătoare și ne-a indicat mereu ținta drumului (AL, 22). Asta ne amintește că familiile noastre, familiile în parohiile noastre cu chipurile lor, istoriile lor, cu toate complicațiile lor nu sunt o problemă, sunt o oportunitate pe care Dumnezeu o pune în fața noastră. Oportunitate care ne provoacă să trezim o creativitate misionară capabilă să îmbrățișeze toate situațiile concrete, în cazul nostru, ale familiilor romane. Nu numai ale celor care vin sau se află în parohii – asta ar fi ușor, mai mult sau mai puțin -, ci a putea ajunge la familiile din cartierele noastre, la cei care nu vin. Această întâlnire ne provoacă să nu considerăm nimic și pe nimeni pierdut, ci să căutăm, să reînnoim speranța de a ști că Dumnezeu continuă să acționeze în cadrul familiilor noastre. Ne provoacă să nu abandonăm pe nimeni pentru că nu este la înălțimea a ceea ce se cere de la el. Și asta ne impune să ieșim din declarațiile de principiu pentru a intra în inima palpitantă a cartierelor romane și, ca artizani, să începem să plăsmuim în această realitate visul lui Dumnezeu, lucru pe care-l pot face numai persoanele de credință, cele care nu închid trecerea în fața acțiunii Duhului și care-și murdăresc mâinile. A reflecta asupra vieții familiilor noastre, așa cum sunt ele și așa cum se află, ne cere să ne scoatem încălțămintea pentru a descoperi prezența lui Dumnezeu. Aceasta este o primă imagine biblică. A merge: este Dumnezeu, acolo. Dumnezeu care însuflețește, Dumnezeu care trăiește, Dumnezeu care este răstignit… dar este Dumnezeu.

2. Acum a doua imagine biblică. Aceea a fariseului, când rugându-se îi spunea Domnului: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta” (Lc 18,11). Una dintre ispite (cf. AL, 229) la care suntem expuși încontinuu este de a avea o logică separatistă. Este interesant. Pentru a ne apăra, credem că noi câștigăm în identitate și în siguranță de fiecare dată când ne diferențiem sau ne izolăm de ceilalți, în special de cei care trăiesc într-o situație diferită. Însă identitatea nu se face în separare: identitatea se face în apartenență. Apartenența mea la Domnul: asta îmi dă identitate. Să nu mă dezlipesc de ceilalți pentru ca să nu mă „contagieze”.

Consider necesar să se facă un pas important: nu putem analiza, reflecta și cu atât mai puțin a ne ruga cu privire la realitate ca și cum noi am fi pe maluri sau cărări diferite, ca și cum am fi în afara istoriei. Toți avem nevoie să ne convertim, toți avem nevoie să ne punem în fața Domnului și să reînnoim de fiecare dată alianța cu El și să spunem împreună cu vameșul: Dumnezeul meu, ai milă de mine căci sunt un păcătos! Cu acest punct de plecare, rămânem incluși în aceeași „parte” – nu dezlipiți, incluși în aceeași parte – și ne punem în fața Domnului cu o atitudine de umilință și de ascultare.

Pe bună dreptate, a privi familiile noastre cu delicatețe cu care le privește Dumnezeu ne ajută să punem conștiințele noastre în însăși direcția sa. Accentul pus pe milostivire ne pune în fața realității în mod realist, însă nu cu un realism oarecare, ci cu realismul lui Dumnezeu. Analizele noastre sunt importante, sunt necesare și ne vor ajuta să avem un realism sănătos. Dar nimic nu este comparabil cu realismul evanghelic, care nu se oprește la descrierea situațiilor, problematicilor – cu atât mai puțin a păcatului – ci care merge mereu dincolo și reușește să vadă în spatele fiecărui chip, al fiecărei istorii, al fiecărei situații, o oportunitate, o posibilitate. Realismul evanghelic se angajează față de celălalt, față de ceilalți și nu face din idealuri și din „a trebui să fie” o piedică pentru a ne întâlni cu ceilalți în situațiile în care se află. Nu e vorba de a nu propune idealul evanghelic, nu, nu e vorba de asta. Dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă. Și asta nu înseamnă să nu fim clari în doctrină, ci să evităm să cădem în judecăți și atitudini care nu asumă complexitatea vieții. Realismul evanghelic se murdărește pe mâini pentru că știe că „grâul și neghina” cresc împreună, și cel mai bun grâu – în această viață – va fi mereu amestecat cu un pic de neghină. „Îi înțeleg pe cei care preferă o pastorație mai rigidă, care să nu dea loc vreunei confuzii”, îi înțeleg. „Dar cred cu sinceritate că Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândește în mijlocul fragilității: o mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învățătura sa obiectivă, «nu renunță la binele posibil, deși riscă să se murdărească de noroiul de pe drum»”. O Biserică aptă „să-și asume logica unei compasiuni față de persoanele fragile și să evite persecuții sau judecăți prea dure și nerăbdătoare. Evanghelia însăși ne cere să nu judecăm și să nu condamnăm (cf. Mt 7,1; Lc 6,37)” (AL, 308). Și aici fac o paranteză. Mi-a ajuns în mâini – voi o cunoașteți cu siguranță – imaginea acelui capitel de la bazilica „Sfânta Maria Magdalena” la Vézelay, în sudul Franței, unde începe Drumul de Santiago: într-o parte este Iuda, spânzurat, cu limba scoasă și în partea cealaltă a capitelului este Isus Bunul Păstor care-l poartă pe umeri, îl poartă cu Sine. Este un mister, acesta. Dar acești medievali, care învățau cateheza cu figuri, au înțeles misterul lui Iuda. Și părintele Primo Mazzolari are un discurs frumos, într-o Joia Sfântă, despre asta, un discurs frumos. Este un preot nu din această dieceză, ci din Italia. Un preot din Italia care a înțeles bine această complexitate a logicii Evangheliei. Și cel care și-a murdărit mâinile mai mult este Isus. Isus s-a murdărit mai mult. Nu era un „curățat”, ci mergea la oameni, între oameni și îi lua pe oameni așa cum erau, nu cum trebuiau să fie. Să ne întoarcem la imaginea biblică: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că sunt din Acțiunea Catolică, sau din această asociație, sau de la Caritas, sau din asta sau din aia…, și nu ca aceștia care locuiesc în cartiere și sunt hoți și delincvenți și…”. Asta nu ajută pastorația!

3. A treia imagine biblică: „Bătrânii vor avea vise profetice” (cf. Il 3,1). Aceasta era una dintre profețiile lui Ioel pentru timpul Duhului. Bătrânii vor avea vise și tinerii vor avea viziuni. Cu această a treia imagine aș vrea să subliniez importanța pe care părinții sinodali au dat-o valorii mărturiei ca loc în care se poate găsi visul lui Dumnezeu și viața oamenilor. În această profeție contemplăm o realitate inderogabilă: în visele bătrânilor noștri de multe ori se află posibilitatea ca tinerii noștri să aibă noi viziuni, să aibă din nou un viitor – mă gândesc la tinerii din Roma, din periferiile Romei -, să aibă o zi de mâine, să aibă o speranță. Dar dacă 40% dintre tinerii de la 25 de ani în jos nu au loc de muncă, ce speranță pot să aibă? Aici la Roma. Cum să găsească drumul? Sunt două realități – bătrânii și tinerii – care merg împreună și care au nevoie una de alta și sunt legate. Este frumos să găsești soți, perechi, care bătrâni fiind continuă să se caute, să se privească; continuă să se iubească și să se aleagă. Este atât de frumos a găsi „bunici” care arată pe fețele lor zbârcite de timp bucuria care se naște din faptul de a fi făcut o alegere de iubire și din iubire. La „Sfânta Marta” vin multe perechi care împlinesc 50, 60 de ani de căsătorie, precum și la audiențele de miercuri, și eu mereu îi îmbrățișez și le mulțumesc pentru mărturie, și întreb: „Care dintre voi a avut mai multă răbdare?”. Și mereu spun: „Amândoi!”. Uneori, glumind, unul spune: „Eu!”, dar apoi spune: „Nu, nu, e o glumă!”. Și odată a fost un răspuns foarte frumos, cred că toți gândeam așa, dar a fost o pereche căsătorită de 60 de ani care a reușit să-l exprime: „Încă suntem îndrăgostiți!”. Ce frumos! Bunicii care dau mărturie. Și eu spun mereu: arătați-le tinerilor, care se satură repede, care după doi sau trei ani spun: „Mă întorc la mama”. Bunicii!

Ca societate, am privat de glasul lor pe bătrânii noștri – acesta este un păcat social actual! -, i-am privat de spațiul lor; i-am privat de oportunitatea de a ne povesti viața lor, istoriile lor, experiențele lor. I-am izolat și astfel am pierdut bogăția înțelepciunii lor. Rebutându-i, rebutăm posibilitatea de a lua contact cu secretul care le-a permis să meargă înainte. Ne-am privat de mărturia de soți care nu numai că au perseverat în timp, ci care păstrează în inima lor recunoștința pentru tot ceea ce au trăit (cf. AL, 38).

Această lipsă de modele, de mărturii, această lipsă de bunici, de părinți capabili să povestească vise nu le permite generațiilor tinere să „aibă viziuni”. Și rămân pe loc. Nu le permite să facă proiecte, din moment ce viitorul generează nesiguranță, neîncredere, frică. Numai mărturia părinților noștri, a vedea că a fost posibil să lupte pentru ceva ce merita, îi va ajuta să-și ridice privirea. Cum pretindem ca tinerii să trăiască provocarea familiei, a căsătoriei ca un dar, dacă încontinuu au de la noi spunând că este o povară? Dacă vrem „viziuni”, să lăsăm ca bunicii noștri să ne povestească, să împărtășească visele lor, pentru ca să putem avea profeții ale zilei de mâine. Și aici aș vrea să mă opresc un moment. Aceasta este ora de a-i încuraja pe bunici să viseze. Avem nevoie de visele bunicilor și să ascultăm aceste vise. Mântuirea vine de aici. Nu întâmplător când Isus prunc este dus la templu este primit de doi „bunici”, care au povestit visele lor: acel bătrân [Simeon] a „visat”, Duhul i-a promis că îl va vedea pe Domnul. Aceasta este ora – și nu este o metaforă – aceasta este ora în care bunicii trebuie să viseze. Trebuie determinați să viseze, să ne spună ceva. Ei se simt rebutați, dacă nu disprețuiți. Nouă ne place, în programele pastorale, să spunem: „Aceasta este ora curajului”, „aceasta este ora laicilor”, „aceasta este ora…”. Dar dacă eu ar trebui să spun, aceasta este ora bunicilor! „Dar, părinte, dumneavoastră mergeți în urmă, dumneavoastră sunteți pre-conciliar!”. Este ora bunicilor: bunicii să viseze și tinerii vor învăța să profetizeze și să realizeze cu forța lor, cu imaginația lor, cu munca lor, visele bunicilor. Aceasta este ora bunicilor. Și asupra acestui lucru mi-ar plăcea mult ca voi să vă opriți în reflecțiile voastre, mi-ar plăcea mult.

Trei imagini, pentru a citi Amoris laetitia.

1. Viața fiecărei persoane, viața fiecărei familii trebuie să fie tratată cu mult respect și multă grijă. În special când reflectăm asupra acestor lucruri.

2. Să ne ferim de a pune în teren o pastorație de ghetouri și pentru ghetouri.

3. Să dăm spațiu bătrânilor pentru ca să viseze din nou.

Trei imagini care ne amintesc cum „credința nu ne scoate din lume, ci ne inserează mai profund în ea” (AL, 181). Nu ca acei perfecți și neprihăniți care cred că știu totul, ci ca persoane care au cunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi (cf. 1In 4,16). Și în această încredere, cu această certitudine, cu multă umilință și respect, vrem să ne apropiem de toți frații noștri pentru a trăi bucuria iubirii în familie. Cu această încredere să renunțăm la „țarcurile” „care ne permit să ne menținem la distanță de inima dramei umane, ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existența concretă a celorlalți și să cunoaștem forța duioșiei” (AL, 308). Asta ne impune să dezvoltăm o pastorație familială capabilă să primească, să însoțească, să discearnă și să integreze. O pastorație care să permită și să facă posibilă schela potrivită pentru ca viața încredințată nouă să găsească sprijinul de care are nevoie pentru a se dezvolta conform visului – permiteți-mi reducționismul – conform visului „celui mai bătrân”: conform visului lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Întrebări și răspunsuri

Cardinalul Vallini:

Acum Sfântul Părinte va asculta trei întrebări reieșite din drumul pregătitor al întrunirii noastre. Primul este părintele Giampiero Palmieri, paroh de „Sfântul Frumențiu”.

Părintele Giampiero Palmieri:

Sanctitate, bună seara. În Exortația Evangelii gaudium dumneavoastră spuneți că marea problemă de astăzi este „individualismul comod și avar”; și în Amoris laetitia spuneți că trebuie create rețele de relații între familii. Folosiți o expresie care în italiană sună și un pic rău: „familia lărgită”. Familie lărgită, rețele de relații între familii, nu numai în Biserică ci și în societate, unde cei mai mici, cei mai săraci, femeile singure, bătrânii să poată fi primiți. Este necesară o revoluției a duioșiei, o fraternitate mistică. Iată, și noi simțim virusul individualismului în comunitățile noastre; suntem și noi fii ai acestui timp. Așadar avem nevoie de un ajutor pentru a crea această rețea de relații între familii, capabilă să rupă închiderea și să se întâlnească. Asta, probabil, poate să însemne schimbarea atâtor lucruri în parohiile noastre, atâtea lucruri care probabil cu timpul s-au sedimentat: ostilități, diviziuni, vechi resentimente. Aceasta este întrebarea.

Papa Francisc:

Este adevărat că individualismul este ca axa acestei culturi. Și acest individualism are atâtea nume, atâtea nume de rădăcină egoistă: se caută mereu pe ei înșiși, nu-l privesc pe celălalt, nu privesc celelalte familii… Se ajunge, uneori, la adevărate cruzimi pastorale. De exemplu, vorbesc despre o experiență pe care am cunoscut-o când eram la Buenos Aires: într-o dieceză vecină, unii parohi nu voiau să boteze copiii fetelor-mame. Dar privește! Ca și cum ar fi animale. Și acesta este individualism. „Nu, noi suntem cei perfecți, acesta este drumul…”. Este un individualism care caută și plăcerea, este hedonist. Mi-ar veni să spun un cuvânt un pic tare, dar îl spun între ghilimele: acea „blestemată bunăstare” care ne-a făcut atâta rău. Bunăstarea. Astăzi Italia are o scădere teribilă a numărului de nașteri: este cred, sub zero. Dar asta a început cu acea cultură a bunăstării, de câteva decenii… Am cunoscut atâtea familii care preferau – dar vă rog, nu mă acuzați, animaliștii, pentru că nu vreau să ofensez pe nimeni – preferau să aibă două sau trei pisici, un câine în loc de un copil. Pentru că a face un copil nu este ușor, și apoi, a-l duce înainte… Dar ceea ce devine mai mult o provocare cu un copil este că tu faci o persoană care va deveni liberă. Câinele, pisica, îți vor da un afect, dar un afect „programat”, până la un anumit punct, nu liber. Tu ai unul, doi, trei, patru copii, și vor fi liberi și vor trebui să meargă în viață cu riscurile vieții. Aceasta este provocarea ce inspiră frică: libertatea. Și să ne întoarcem la individualism: eu cred că nouă ne este frică de libertate. Și în pastorație: „Dar, ce se va spune dacă fac asta?… Și se poate?…”. Și îi este frică. „Dar ție îți este frică: riscă! În momentul în care ești acolo și trebuie să decizi, riscă! Dacă greșești, există duhovnicul, există episcopul, dar riscă! Este ca acel fariseu: pastorația mâinilor curate, totul curat, totul în ordine, totul frumos. Dar în afara acestui mediu, câtă mizerie, câtă durere, câtă sărăcie, câtă lipsă de oportunitate de dezvoltare! Este un individualism hedonist, este un individualism căruia îi este frică de libertate. Este un individualism – nu știu dacă gramatica italiană permite asta – aș spune „care închide în colivie”: te închide în colivie, nu te lasă să zbori liber.

Și apoi, da, familia lărgită. Este adevărat, este un cuvânt care nu întotdeauna sună bine, dar în funcție de culturi; eu am scris Exortația în spaniolă… Am cunoscut, de exemplu, familii… Chiar zilele trecute, în urmă cu o săptămână sau două, a venit să prezinte scrisorile de acreditare ambasadorul unei țări. Era ambasadorul, familia și doamna care făcea curățenie în casa lor de mulți ani: aceasta este o familie lărgită. Și această femeie era din familie: o femeie singură, și nu numai că o plăteau bine, o plăteau cum trebuie, dar când au trebuit să meargă la Papa pentru a da scrisorile de acreditare: „tu vii cu noi, pentru că tu ești din familie”. Este un exemplu. Asta înseamnă a da loc oamenilor. Și printre oamenii simpli, cu simplitatea Evangheliei, acea simplitate bună, există astfel de exemple, de a lărgi familia…

Și apoi, celălalt cuvânt-cheie pe care tu l-ai spus, în afară de individualism, de frica de libertate și de alipirea de plăcere, tu ai spus un alt cuvânt: duioșie. Este mângâierea lui Dumnezeu, duioșia. Odată, la un Sinod, a ieșit asta: „Trebuie să facem revoluția duioșiei”. Și unii părinți – în urmă cu niște ani – au spus: „Dar nu se poate spune asta, nu sună bine”. Dar astăzi putem s-o spunem: lipsește duioșia, lipsește duioșia. A mângâie nu numai pe copii, pe bolnavi, a mângâia totul, pe păcătoși… Și există exemple bune de duioșie… Duioșia este un limbaj care este valabil pentru cei mai mici, pentru cei care nu au nimic: un copil îl cunoaște pe tata și pe mama datorită mângâierilor, apoi a glasului, dar este mereu duioșia. Și mie-mi place să aud când tata sau mama vorbesc copilului care începe să vorbească, și tata și mama se fac copii, vorbesc așa… Toți am văzut asta, este adevărat. Aceasta este duioșia. Înseamnă a coborî la nivelul celuilalt. Este drumul pe care l-a parcurs Isus. Isus n-a considerat un privilegiu a fi Dumnezeu: s-a înjosit (cf. Fil 2,6-7). Și a vorbit limba noastră, a vorbit cu gesturile noastre. Și drumul lui Isus este drumul duioșiei. Iată: hedonismul, frica de libertate, acesta este tocmai individualism contemporan. Trebuie ieșit pe drumul duioșiei, al ascultării, al însoțirii, fără a cere… Da, cu acest limbaj, cu această atitudine familiile cresc: există familia mică, apoi familia mare a prietenilor sau a celor care vin… Nu știu dacă am răspuns, dar mi se pare, mi-a venit așa.

(A doua întrebare)

Sanctitate, bună seara, revin asupra unei teme pe care dumneavoastră deja ați amintit-o. Noi știm că noi ca și comunități creștine nu vrem să renunțăm la exigențele radicale ale Evangheliei familiei: căsătoria ca sacrament, indisolubilitatea, fidelitatea căsătoriei; și, pe de altă parte, la primirea plină de milostivire față de toate situațiile, chiar și cele mai dificile. Cum să evităm ca în comunitățile noastre să se nască o morală dublă, una exigentă și una permisivă, una rigoristă și una laxistă?

Papa Francisc:

Ambele nu sunt adevăruri: nici rigorismul nici laxismul nu sunt adevăruri. Evanghelia alege un alt drum. Pentru aceasta, acele patru cuvinte – a primi, a însoți, a integra, a discerne – fără a-și băga nasul în viața morală a oamenilor. Pentru liniștea voastră, trebuie să vă spun că tot ceea ce este scris în Exortație – și preiau cuvintele unui mare teolog care a fost secretar al Congregației pentru Doctrina Credinței, cardinalul Schönborn, care a prezentat-o – totul este tomist, de la început până la sfârșit. Este învățătura sigură. Dar noi vrem, de atâtea ori, ca învățătura sigură să aibă acea siguranță matematică ce nu există, nici cu laxismul, de mânecă largă, nici cu rigiditatea. Să ne gândim la Isus: istoria este aceeași, se repetă. Isus, când vorbea oamenilor, oamenii spuneau: „Acesta nu ne vorbește ca învățătorii legii, vorbește ca unul care are autoritate” (cf. Mc 1,22). Acei învățători cunoșteau legea, și pentru fiecare caz aveau o lege specifică, pentru a ajunge până la urmă la circa 600 de precepte. Totul reglementat, totul. Și Domnul – mânia lui Dumnezeu eu o văd în acel capitol 23 din Matei, este teribil acel capitol – mai ales pe mine mă impresionează atunci când vorbește despre porunca a patra și spune: „Voi, care în loc să dați de mâncare părinților voștri bătrâni, le spuneți: «Nu, am promis, este mai bine altarul decât voi», sunteți în contradicție (cf. Mc 7,10-13). Isus era așa, și a fost condamnat din ură, îi puneau mereu capcane în față: „Se poate face asta sau nu se poate?”. Să ne gândim la scena cu adultera (cf. In 8,1-11). Este scris: trebuie omorâtă cu pietre. Este morala. Este clară. Și nu rigidă, aceasta nu este rigidă, este o morală clară. Trebuie omorâtă cu pietre. De ce? Datorită sacralității căsătoriei, fidelității. Isus este clar în această privință. Cuvântul este adulter. Este clar. Și Isus se preface un pic ignorant, lasă să treacă timpul, scrie pe pământ… Și apoi spune: „Începeți: primul dintre voi care nu a păcătuit să arunce primul cu piatra”. A greșit față de Lege, Isus, în acel caz. Au plecat, începând de la cei mai bătrâni. „Femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu”. Morala care este? Era de a fi omorâtă cu pietre. Dar Isus greșește, a greșit față de morală. Asta ne face să ne gândim că nu se poate vorbi despre „rigiditate”, despre „siguranță”, de a fi matematician în morală, ca morala Evangheliei.

Apoi, să continuăm cu femeile: când doamna sau domnișoara aceea [samariteana, cf. In 4,1-27], nu știu ce era, a început să o facă un pic pe „cateheta” și să spună: „Dar trebuie adorat Dumnezeu pe muntele acesta sau pe acela?…”. Isus îi spusese: „Și soțul tău?…” – „Nu am” – „Ai spus adevărul”. Și de fapt ea avea atâtea medalii de adulter, atâtea „decorații”… Și totuși, ea, înainte de a fi iertată, a fost „apostolul” Samariei. Și atunci cum trebuie făcut? Să mergem la Evanghelie, să mergem la Isus! Asta nu înseamnă a arunca apa murdară cu copil cu tot, nu, nu. Asta înseamnă a căuta adevărul; și că morala este un act de iubire, mereu: iubire față de Dumnezeu, iubire față de aproapele. Este și un act care lasă spațiu convertirii celuilalt, nu condamnă imediat, lasă spațiu.

Odată – sunt atâția preoți aici, dar scuzați-mă – predecesorul meu, nu, celălalt, cardinalul Aramburu, care a murit după predecesorul meu, când eu am fost numit arhiepiscop, mi-a dat un sfat: „Când tu vezi că un preot șovăie un pic, alunecă, tu cheamă-l și spune-i: «Hai să vorbim un pic, mi-au spus că tu ești în această situație, aproape de viață dublă, nu știu…»; și tu vei vedea că acel preot începe să spună: «Nu, nu e adevărat, nu…»; tu întrerupe-l și spune-i: «Ascultă: du-te acasă, gândește-te și întoarce-te peste cincisprezece zile și mai vorbim»; și în acele cincisprezece zile acel preot – așa îmi spunea el – avea timp să se gândească, să se gândească iarăși în fața lui Isus și să se întoarcă: «Da, e adevărat. Ajută-mă!»”. Mereu este nevoie de timp. „Dar, părinte, preotul acela a trăit și a celebrat Liturghia cu păcat de moarte în acele cincisprezece zile, așa spune morala, dumneavoastră ce spuneți?”. Ce este mai bine? Ce a fost mai bine? Că episcopul a avut acea generozitate de a-i da cincisprezece zile pentru a se gândi, cu riscul de a celebra Liturghia cu păcat de moarte, este mai bine asta sau cealaltă, morala rigidă? Și cu privire la morala rigidă, vă voi spune un fapt la care am asistat eu însumi. Când noi eram la teologie, examenul pentru a asculta spovezile – „ad audiendas” se numea – se făcea în anul al treilea, dar noi, cei din anul al doilea, aveam permisiunea de a merge ca să asistăm pentru a ne pregăti; și odată, unui coleg de-al nostru, i-a fost propus un caz, al unei persoane care merge să se spovedească, dar un caz așa de încâlcit, cu privire la porunca a șaptea, „de justitia et jure”; dar chiar era un caz așa de ireal…; și acest coleg, care era o persoană normală, a spus profesorului: „Dar, părinte, asta nu se găsește în viață” – „Da, dar este în cărți!”. Asta am văzut eu.

(A treia întrebare)

Sanctitate, bună seara. Oriunde mergem, astăzi auzim vorbindu-se despre criza căsătoriei. Și atunci voiam să vă întreb: pe ce ne putem baza astăzi pentru a-i educa pe tineri la iubire, în mod deosebit la căsătoria sacramentală, depășind rezistențele lor, scepticismul, dezamăgirile, frica de definitiv? Mulțumesc.

Papa Francisc

Îți iau ultimul cuvânt: noi trăim și o cultură a provizoriului. Un episcop, am auzit spunându-se, în urmă cu câteva luni, că s-a prezentat la el un tânăr care a terminat studiile universitare, un tânăr bun, și i-a spus: „Eu vreau să devin preot, dar pentru zece ani”. Este cultura provizoriului. Și asta se întâmplă peste tot, și în viața sacerdotală, în viața călugărească. Provizoriul. Și pentru aceasta o parte dintre căsătoriile noastre sacramentale sunt nule, pentru că ei [soții] spun: „Da, pentru toată viața”, dar nu știu ceea ce spun, pentru că au o altă cultură. O spun și au bunăvoința, dar nu au conștiința. O doamnă, odată, la Buenos Aires, mi-a reproșat: „Voi preoții sunteți șmecheri, deoarece pentru a deveni preoți studiați opt ani și apoi, dacă lucrurile nu merg și preotul găsește o fată care-i place… până la urmă îi dați permisiunea de a se căsători și de a face o familie. Și nouă laicilor, care trebuie să facem sacramentul pentru toată viața și indisolubil, ne obligă la participăm la patru conferințe, și asta pentru toată viața!”. Pentru mine, una dintre probleme este aceasta: pregătirea la căsătorie.

Și apoi chestiunea este foarte legată de faptul social. Eu îmi amintesc, am sunat – aici în Italia, anul trecut – am sunat un tânăr pe care-l cunoscusem în urmă cu ceva timp la Ciampino, și se căsătorea. L-am sunat și i-am spus: „Mi-a spus mama ta că te vei căsători luna viitoare… Unde vei face?…” – „Dar nu știm, pentru că noi căutăm biserica potrivită cu rochia logodnicei mele… Și apoi trebuie să facem atâtea lucruri: bombonierele, apoi să căutăm un restaurant care să nu fie departe…”. Acestea sunt preocupările! Un fapt social. Cum să schimbăm asta? Nu știu. Un fapt social la Buenos Aires: eu am interzis să se facă, la Buenos Aires, căsătorii religioase în cazurile pe care noi le numim „matrimonios de apuro”, căsătorii „în grabă” [reparatoare], când trebuie să vină copilul. Acum se schimbă lucrurile, dar este asta: din punct de vedere social totul trebuie să fie în ordine, vine copilul, să facem căsătoria. Eu am interzis să se facă asta, pentru că nu sunt liberi, nu sunt liberi! Poate că se iubesc. Și am văzut cazuri frumoase, în care după aceea, după doi-trei ani, s-au căsători și i-am văzut intrând în biserică pe tata, pe mama și copilul ținut de mână. Dar știau bine ceea ce făceau. Criza căsătoriei este pentru că nu se știe ce este sacramentul, frumusețea sacramentului: nu se știe că este indisolubil, nu se știe că este pentru toată viața. Este dificil. O altă experiență a mea la Buenos Aires: parohii, când făceau cursurile de pregătire, erau mereu 12-13 perechi, nu mai mult, să nu se ajungă la 30 de persoane. Prima întrebare pe care o puneau: „Câți dintre voi conviețuiți?”. Majoritatea ridicau mâna. Preferă să conviețuiască, și aceasta este o provocare, cere muncă. A nu spune imediat: „De ce nu te căsătorești la biserică?”. Nu. A-i însoți: a aștepta și a maturiza. Și a maturiza fidelitatea. În câmpia argentiniană, în zona de nord-est, există o superstiție: logodnicii care au copil, conviețuiesc. La țară se întâmplă asta. Apoi, când copilul trebuie să meargă la școală, fac căsătoria civilă. Și apoi, când sunt bunici, fac căsătoria religioasă. Este o superstiție, pentru că spun ei că a face imediat căsătoria religioasă îl înspăimântă pe soț! Trebuie să luptăm împotriva acestor superstiții. Și totuși spun cu adevărat că am văzut atâta fidelitate în aceste conviețuiri, atâta fidelitate; și sunt sigur că aceasta este o căsătorie adevărat, au harul căsătoriei, tocmai datorită fidelității pe care o au. Dar există superstiții locale. Este pastorația cea mai dificilă, aceea a căsătoriei.

Și apoi, pacea în familie. Nu numai când discută între ei, și sfatul este mereu de a nu termina ziua fără a face pace, pentru că războiul rece din ziua următoare este mai rău. Este mai rău, da, este mai rău. Dar când se amestecă rudele, socrii, pentru că nu este ușor a deveni socru sau soacră! Nu este ușor. Am auzit un lucru frumos, care le va plăcea femeilor: când o femeie află de la ecografie că este însărcinată cu un băiat, din acel moment începe să studieze pentru a deveni soacră!

Mă întorc la lucruri serioase: pregătirea la căsătorie trebuie făcută cu apropiere, fără înspăimântare, lent. Este un drum de convertire, de atâtea ori. Există, există tineri și tinere care au o curăție, o iubire mare și știu ceea ce fac. Dar sunt puțini. Cultura de astăzi ne prezintă acești tineri, sunt buni, și trebuie să ne apropiem de ei și să-i însoțim, să-i însoțim, până în momentul maturității. Și acolo, să facă sacramentul, dar bucuroși, bucuroși! Este nevoie de atâta răbdare, atâta răbdare. Este aceeași răbdare de care este nevoie pentru pastorația vocațiilor. A asculta aceleași lucruri, a asculta: apostolatul urechii, a asculta, a însoți… A nu vă înspăimânta, vă rog, a nu vă înspăimânta. Nu știu dacă am răspuns, dar îți vorbesc din experiența mea, din ceea ce am trăit ca paroh.

[La sfârșit]

Multe mulțumiri și rugați-vă pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.06.2016
Publicarea pe acest sit: 17.06.2016
Etichete: ,

Comments are closed