Discursul Papei la Convenţia Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Convenția Diecezei de Roma cu tema
„Un popor care naște fiii săi, comunități și familii
în marile etape ale inițierii creștine”
luni, 16 iunie 2014

Înainte de toate, bună seara tuturor!

Sunt bucuros să fiu printre voi.

Îi mulțumesc cardinalului vicar pentru cuvintele de afect și de încredere pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor. Mulțumiri și părintelui Giampiero Palmieri și celor doi cateheți Ada și Pierpaolo, care au ilustrat situația. Eu le-am spus: „Ați spus voi totul! Eu dau binecuvântarea și plec”. Sunt pricepuți.

Aș vrea să spun un lucru, fără îndoială: mi-a plăcut mult că tu, părinte Giampiero, ai menționat Evangelii nuntiandi. Și astăzi este documentul pastoral cel mai important de după Conciliu, care n-a fost depășit. Trebuie să mergem mereu acolo. Este un șantier de inspirație acea exortație apostolică. Și a făcut-o marele Paul al VI-lea, cu mâna sa. Pentru că după acel Sinod nu se puneau de acord dacă să facă o exortație, dacă să n-o facă…; și la sfârșit raportorul – era sfântul Ioan Paul al II-lea – a luat toate foile și le-a încredințat Papei, ca și cum ar fi spus: „Descurcă-te tu, frate!”. Paul al VI-lea a citit totul și, cu acea răbdare pe care o avea, a început să scrie. Pentru mine, este tocmai testamentul pastoral al marelui Paul al VI-lea. Și n-a fost depășită. Este un șantier de lucruri pentru pastorație. Mulțumesc pentru că ați menționat-o și să fie mereu o referință!

În acest an, vizitând câteva parohii, am avut ocazia de a întâlni atâtea persoane, care adesea în mod fugitiv dar cu mare încredere mi-au exprimat speranțele lor, așteptările lor, împreună cu necazurile lor și cu problemele lor. Și în multele scrisori pe care le primesc în fiecare zi citesc despre bărbați și femei care se simt dezorientați, pentru că viața este adesea obositoare și nu se reușește să i se găsească sensul și valoarea. Este prea accelerată! Îmi imaginez cât este de agitată ziua unui tată sau a unei mame, care se scoală devreme, îi însoțesc pe copii la școală, apoi merg să muncească, adesea în locuri în care sunt prezente tensiuni și conflicte, chiar în locuri îndepărtate. Înainte de a veni aici, am fost în bucătărie ca să iau o cafea, era bucătarul și i-am spus: „Tu pentru a merge acasă la tine, de cât timp ai nevoie?”; „De o oră și jumătate…”. O oră și jumătate! Și se întoarce acasă, sunt copiii, soția… Și trebuie să traverseze Roma în trafic. Adesea ni se întâmplă nouă tuturor să ne simțim singuri așa. Să simțim asupra noastră o povară care ne strivește și ne întrebăm: dar asta e viață? Apare în inima noastră întrebarea: cum să facem pentru că fiii noștri, tinerii noștri, să poată da un sens vieții lor? Pentru că și ei simt că acest mod al nostru de a trăi uneori este inuman și nu știu în ce direcție s-o ia pentru ca viața să fie frumoasă și dimineața să fie bucuroși să se trezească.

Când eu spovedesc soți tineri și îmi vorbesc despre copii, pun mereu o întrebare: „Și tu ai timp pentru a te juca împreună cu copiii tăi?”. Și de atâtea ori aud de la tata: „Dar, părinte, eu când merg la muncă dimineața, ei dorm, iar când mă întorc, seara, sunt culcați, dorm”. Asta nu e viață! Este o cruce dificilă. Nu este uman. Când eram arhiepiscop în cealaltă dieceză aveam ocazia să vorbesc mai frecvent decât astăzi cu copiii și tinerii și mi-am dat seama că sufereau de orfandad, adică de orfanitate. Copiii noștri, tinerii noștri suferă de orfanitate! Cred că același lucru se întâmplă la Roma. Tinerii sunt orfani de un drum sigur pe care să-l parcurgă, de un învățător în care să aibă încredere, de idealuri care să încălzească inima, de speranțe care să susțină truda vieții zilnice. Sunt orfani, dar păstrează vie în inima lor dorința după toate acestea! Aceasta este societatea orfanilor. Să ne gândim la asta, este important. Orfani, fără amintire de familie: pentru că, de exemplu, bunicii sunt îndepărtați, în casa de odihnă, nu au acea prezență, acea amintire de familie; orfani, fără afect de astăzi, sau un afect prea în grabă: tata e obosit, mama e obosită, merg la culcare… Și el rămân orfani. Orfani de gratuitate: ceea ce spuneam înainte, acea gratuitate a tatălui și a mamei care știu să piardă timpul pentru a se juca împreună cu copiii. Am nevoie de simțul gratuității: în familii, în parohii, în întreaga societate. Și atunci când ne gândim că Domnul ni s-a revelat nouă în gratuitate, adică drept Har, lucrul este mult mai important. Acea nevoie de gratuitate umană, care este ca și cum am deschide inima la harul lui Dumnezeu. Totul este gratis: El vine și ne dă harul său. Dar dacă noi nu avem simțul gratuității în familie, la școală, în parohie, ne va fi foarte greu să înțelegem ce este harul lui Dumnezeu, acel har care nu se vinde, care nu se cumpără, care este un cadou, un dar al lui Dumnezeu: este însuși Dumnezeu. Și pentru aceasta sunt orfani de gratuitate.

Isus ne-a făcut o mare promisiune: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18), pentru că El este calea care trebuie parcursă, învățătorul care trebui ascultat, speranța care nu dezamăgește. Cum să nu simțim cum ne arde inima și să spunem tuturor, îndeosebi tinerilor: „Nu ești orfan! Isus Cristos ne-a revelat că Dumnezeu este Tată și vrea să te ajute, pentru că te iubește”. Iată sensul profund al inițierii creștine: a naște la credință înseamnă a vesti că nu suntem orfani. Pentru că și societatea îi renegă pe fiii săi! De exemplu, aproape 40% dintre tinerii italieni nu au loc de muncă. Ce înseamnă? „Tu nu contezi pentru mine! Tu ești material de aruncat. Îmi pare rău, dar viața este așa”. Și societatea îi face orfani pe tineri. Gândiți-vă ce înseamnă că 75 de milioane de tineri în această civilizație europeană, tineri de la 25 de ani în jos, nu au loc de muncă… Această civilizație îi lasă orfani. Noi suntem un popor care vrea să-i crească pe copiii săi cu această certitudine că au un tată, că au o familie, că au o mamă. Societatea noastră tehnologică – spunea deja Paul al VI-lea – înmulțește la infinit ocaziile de plăcere, de distracție, de curiozitate, dar nu este capabilă să-l ducă pe om la adevărata bucurie. Atâtea comodități, atâtea lucruri frumoase, dar bucuria unde este? Pentru a iubi viața nu avem nevoie de a o umple cu lucruri, care după aceea devin idoli; avem nevoie ca Isus să ne privească. Privirea sa este cea care ne spune: este frumos ca tu să trăiești, viața ta nu este inutilă, pentru că ție își este încredințată o mare misiune. Aceasta este adevărata înțelepciune: o privire nouă asupra vieții care se naște din întâlnirea lui Isus.

Cardinalul Vallini a vorbit despre acest drum de convertire personală misionară. Este un drum care se parcurge și trebuie parcurs și noi avem harul încă de a-l parcurge. Convertirea nu este ușoară, pentru că înseamnă a schimba viața, a schimba metoda, a schimba atâtea lucruri, chiar a schimba sufletul. Însă acest drum de convertire ne va da identitatea unui popor care știe să dea naștere la copii, nu un popor steril! Dacă noi ca Biserică nu știm să dăm naștere la copii, ceva nu funcționează! Nu o ONG bine organizată, cu atâtea planuri pastorale… Avem nevoie de asta, desigur… Dar acela nu este esențialul, acela este un ajutor. La ce anume? La maternitatea Bisericii. Dacă Biserica nu este mamă, este urât a spune că devine o fată bătrână, dar devine o fată bătrână! Așa este: nu este rodnică. Nu numai că face copii Biserica, identitatea sa este să facă copii, adică să evanghelizeze, așa cum spune Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi. Aceasta este identitatea Bisericii: să evanghelizeze, adică să facă copii. Mă gândesc la mama noastră Sara, care îmbătrânise fără copii; mă gândesc la Noemi, o altă femeie îmbătrânită fără descendență… Și aceste femei sterile au avut copii, au avut descendență: Domnul este capabil să facă asta! Însă pentru aceasta Biserica trebuie să facă ceva, trebuie să se schimbe, trebuie să se convertească pentru a deveni mamă. Trebuie să fie rodnică! Rodnicia este harul pe care noi astăzi trebuie să-l cerem Duhului Sfânt, pentru ca să putem merge înainte în convertirea noastră pastorală și misionară. Nu este vorba, nu este chestiune de a merge pentru a căuta prozeliți, nu, nu! A merge pentru a suna la interfon: „Dumneavoastră vreți să veniți la această asociație care se numește Biserica catolică?…”. Trebuie făcută schița, un adept în plus… Biserica – ne-a spus Benedict al XVI-lea – nu crește prin prozelitism, crește prin atracție, prin atracție maternă, prin această oferire de maternitate; crește prin duioșie, prin maternitate, prin mărturia care dă naștere la tot mai mulți copii. Este un pic îmbătrânită mama noastră Biserica… Nu trebuie să vorbim despre „bunica” Biserica, dar este un pic îmbătrânită… Trebuie s-o reîntinerim! Trebuie s-o reîntinerim, dar nu ducând la medicul care face cosmetică, nu! Aceasta nu este adevărata reîntinerire a Bisericii, asta nu merge. Biserica devine tot mai tânără atunci când este capabilă să dea naștere la mai mulți copii; devine mai tânără cu cât devine mai mult mamă. Aceasta este mama noastră, Biserica; și iubirea noastră de fii. A fi în Biserică înseamnă a fi acasă, cu mama; la casa mamei. Aceasta este măreția revelației.

Este o îmbătrânire care… cred… – nu știu dacă părintele Giampiero sau cardinalul – a vorbit despre fugă de viața comunitară, acest lucru este adevărat: individualismul ne duce la fuga de viața comunitară și acest lucru face să îmbătrânească Biserica. Să mergem să vizităm o instituție care nu mai este mamă, ne dă o anumită identitate, ca echipa de fotbal: „Sunt din această echipă, sunt suporter al catolicii!”. Și asta se întâmplă atunci când există fuga de viața comunitară, fuga de familie. Trebuie să recuperăm amintirea, amintirea Bisericii care este popor al lui Dumnezeu. Nouă astăzi ne lipsește simțul istoriei. Ne este frică de timp: fără timp, fără parcursuri, nimic, nimic! Totul acum! Suntem sub domnia prezentului, a situației. Numai acest spațiu, acest spațiu, acest spațiu, și fără timp. Chiar și în comunicare: lumini, momentul, telefonul mobil, mesajul… Limbajul mai prescurtat, mai redus. Totul se face în grabă, pentru că suntem sclavi ai situației. A recupera amintirea în răbdarea lui Dumnezeu, care nu s-a grăbit în istoria sa de mântuire, care ne-a însoțit de-a lungul istoriei, care a preferat istoria lungă pentru noi, de atâția ani, mergând cu noi.

În prezent – voi vorbi după aceea despre asta, dacă am timp – un singur cuvânt voi spune: primire. Iată, primirea. Și un altul pe care l-ați spus voi: duioșie. O mamă este duioasă, știe să mângâie. Dar când noi vedem oamenii săraci care merg la parohie cu acesta, cu acela și nu știu cum să se miște în acest loc, pentru că nu merg des la parohie, și găsesc o secretară care strigă, care închide ușa: „Nu, dumneavoastră ca să faceți asta trebuie să plătiți asta, asta și asta! Și trebuie să faceți asta și asta… Luați această hârtie și trebuie să faceți…”. Acești oameni nu se simt la casa mamei! Probabil se simt în administrație, dar nu la casa mamei. Și secretarele, noile „ostiare” ale Bisericii! Dar secretară parohială înseamnă a deschide ușa casei mamei, nu a o închide! Și se poate închide ușa în atâtea maniere. La Buenos Aires era vestită o secretară parohială: toți o numeau „tarantulă”… nu spun mai mult! A ști să deschidem ușa în prezent: primire și duioșie.

Și preoții, parohii și vicarii au mult de muncă și eu înțeleg că uneori sunt un pic obosiți; dar un paroh care este prea nerăbdător nu face bine! Uneori eu înțeleg, înțeleg… Odată a trebuit să ascultă o doamnă, umilă, foarte umilă, care a părăsit Biserica de tânără; acum era mamă de familie, s-a întors la Biserică și spune: „Părinte, eu am părăsit Biserica pentru că în parohie, când eram mică – nu știu dacă mergea la Mir, nu sunt sigur… – a venit o femeie cu un copil și a cerut parohului să facă Botezul… – asta cu mult timp în urmă și nu aici la Roma, pe de altă parte – și parohul a spus da, dar că trebuia să plătească… «Dar nu am bani!». «Mergi acasă, ia ceea ce ai, adă-mi și eu îți voi boteza copilul»”. Și acea femeie îmi vorbea în prezența lui Dumnezeu! Asta se întâmplă… Asta nu înseamnă a primi, asta înseamnă a închide ușa! În prezent: duioșie și primire.

Și pentru viitor, speranță și răbdare. A da mărturie de speranță, să mergem înainte. Și familia? Este răbdare. Ceea ce sfântul Paul ne spune: a ne suporta reciproc, unul pe altul. A ne suporta. Așa este.

Dar să ne întoarcem la text. Oamenii care vin știu, prin ungerea Duhului Sfânt, că Biserica păstrează comoara privirii lui Isus. Și noi trebuie s-o oferim tuturor. Când ajung la parohie – poate că mă repet, pentru că am parcurs un drum diferit și m-am îndepărtat de text – ce atitudine trebuie să avem? Trebuie să-i primim mereu pe toți cu inimă mare, ca în familie, cerând Domnului să ne facă capabili să participăm la dificultățile și la problemele pe care adesea copiii și tinerii le întâlnesc în viața lor.

Trebuie să avem inima lui Isus, care „văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor” (Mt 9,36). Văzând mulțimile, i s-a făcut milă. Îmi place să visez o Biserică, una care să trăiască compătimirea lui Isus. Compătimire înseamnă „a pătimi cu”, a simți ceea ce simt ceilalți, a însoți în sentimente. Este Biserica mamă, ca o mamă care-i mângâie pe copiii săi cu compătimirea. O Biserică, una care să aibă o inimă fără margini, dar nu numai inima: și privirea, dulceața privirii lui Isus, care adesea este mult mai elocventă decât atâtea cuvinte. Persoanele așteaptă să găsească în noi privirea lui Isus, uneori chiar fără să știe asta, acea privire senină, fericită care intră în inimă. Însă – așa cum au spus reprezentanții voștri – toată parohia trebuie să fie o comunitate primitoare, nu numai preoții și cateheții. Toată parohia! A primi…

Trebuie să ne gândim din nou cât sunt de primitoare parohiile noastre, dacă orarele activităților favorizează participarea tinerilor, dacă suntem capabili să vorbim limbajele lor, să percepem și în celelalte locuri (ca de exemplu în sport, în noile tehnologii) posibilitățile pentru a vesti Evanghelia. Să devenim îndrăzneți în explorarea noilor modalități cu care comunitățile noastre să fie case unde ușa este mereu deschisă. Ușa deschisă! Dar este important ca după primire să urmeze o clară propunere de credință; o propunere de credință de atâtea ori non-explicită, ci cu atitudinea, cu mărturia: în această instituție care se numește Biserică, în această instituție care se numește parohie se respiră un aer de credință, pentru că se crede în Domnul Isus.

Eu vă voi cere să studiați bine aceste lucruri pe care le-am spus: această orfanitate și a studia cum recuperăm amintirea de familie; cum să facem pentru ca în parohii să fie afectul, să fie gratuitatea, ca parohia să nu fie o instituție legată numai de situațiile momentului. Nu, ca să fie istorică, să fie un drum de convertire pastorală. Ca în prezent să știe să primească cu duioșie și să știe să-i trimită înainte pe fiii săi cu speranță și răbdare.

Eu îi iubesc pe preoți, pentru că a fi paroh nu este ușor. Este mai ușor a fi episcop decât paroh! Pentru că noi episcopii avem mereu posibilitatea de a ne distanța, sau de a ne ascunde în spatele acelui „Excelența Sa”, și acela ne apără! Dar a fi paroh, când îți bat la ușă: „Părinte, asta, părinte aici și părinte acolo…”. Nu este ușor! Când vine unul ca să spună problemele din familie, sau acel răposat, sau când vin ca să discute așa-numitele „fete de la caritas” împotriva așa-numitelor „fete de la cateheză”… Nu este ușor, a fi paroh!

Dar vreau să spun un lucru, l-am spus altă dată: Biserica italiană este atât de puternică grație parohilor! Acești parohi care – acum vor avea un alt sistem – dormeau cu telefonul deasupra patului și se trezeau la orice oră pentru a merge să viziteze un bolnav… Nimeni nu murea fără sacramente… Apropiați! Parohi apropiați! Și apoi? Au lăsat această amintire de evanghelizare…

Să ne gândim la Biserica mamă și să spunem mamei noastre Biserica ceea ce Elisabeta a spus Mariei când a devenit mamă, așteptând copilul: „Tu ești fericită, pentru că ai crezut!”.

Vrem o Biserică de credință, care să creadă că Domnul este capabil s-o facă mamă, să dea mulți copii. Sfânta noastră Maică Biserică. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.06.2014
Publicarea pe acest sit: 18.06.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns