Discursul Papei la Consiliul Europei

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Consiliul Europei
marți, 25 noiembrie 2014

Domnule secretar general, doamnă președinte,

Excelențe, doamnelor și domnilor,

Sunt bucuros că pot să iau cuvânt în acest congres care are adunată o reprezentare semnificativă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pre reprezentanții țărilor membre, pe judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și diferitele instituții care compun Consiliul Europei. De fapt, aproape toată Europa este prezentă în această aulă, cu popoarele sale, limbile sale, exprimările sale culturale și religioase, care constituie bogăția acestui continent. Sunt deosebit de recunoscător secretarului general al Consiliului Europei, dl. Thorbjorn Jagland, pentru invitația respectuoasă și pentru cuvintele gentile de bun venit pe care mi le-a adresat. Apoi o salut pe doamna Anne Brasseur, președinte al Adunării Parlamentare. Tuturor le mulțumesc din inimă pentru angajarea pe care o desfășurați și contribuția pe care o oferiți păcii în Europa, prin promovarea democrației, a drepturilor umane și a statului de drept.

În intenția Părinților săi fondatori, Consiliul Europei, care în acest an celebrează a 65-a aniversare a sa, răspundea unei tensiuni ideale spre unitate care, în mai multe rânduri, a însuflețit viața continentului încă din antichitate. Totuși, în decursul secolelor au prevalat de mai multe ori stimulentele particulariste, caracterizate de desfășurarea multor voințe hegemonice. E suficient să ne gândim că zece ani înainte de acea zi de 5 mai 1949, în care a fost semnat la Londra tratatul care instituia Consiliul Europei, începea cel mai crud și sfâșietor conflict pe care și-l amintesc aceste ținuturi, diviziunile au continuat ani lungi după aceea, atunci când așa-numita cortină de fier tăia în două continentul de la Marea Baltică la Golful Trieste. Proiectul Părinților fondatori era acela de a reconstrui Europa într-un spirit de slujire reciprocă, ce și astăzi, într-o lume înclinată mai mult să revendice decât să slujească, trebuie să constituie cheia de boltă a misiunii Consiliului Europei, în favoarea păcii, libertății și demnității umane.

Pe de altă parte, calea privilegiată pentru pace – pentru a evita ca tot ceea ce s-a întâmplat în cele două războaie mondiale din secolul trecut să se repete – înseamnă a recunoaște în celălalt nu un dușman care trebuie combătut, ci un frate care trebuie primit. Este vorba despre un proces continuu, care nu poate să fie niciodată considerat obținut pe deplin. Este tocmai ceea ce au intuit Părinții fondatori, care au înțeles că pacea era un bun de cucerit încontinuu și care cerea vigilență absolută. Erau conștienți că războaiele se alimentează în intenția de a lua în posesie spații, de a cristaliza procesele care merg înainte și de a căuta să fie oprite; viceversa, căutau pacea care se poate realiza numai în atitudinea constantă de a începe procese și de a le duce înainte.

În acest mod afirmau voința de a merge formându-se în timp, pentru că tocmai timpul e cel care guvernează spațiile, le luminează, le transformă într-un lanț de creștere continuă, fără căi de întoarcere. De aceea a construi pacea cere să se privilegieze acțiunile care generează dinamisme noi în societate și implică alte persoane și alte grupuri care le vor dezvolta, până când aduc rod în evenimente istorice importante1.

Pentru acest motiv au dat viață acestui organism stabil. Fericitul Paul al VI-lea, după câțiva ani, avea să amintească faptul că „instituțiile înseși, care în ordinea juridică și în concertul internațional au funcția și meritul de a proclama și a conserva pacea, obținu scopul lor nobil dacă ele sunt încontinuu active, dacă știu în fiecare moment să genereze pacea, să facă pacea”2. Este nevoie de un drum constant de umanizare, așa încât „nu e suficient a opri războaiele, a suspenda luptele, (…) nu e suficientă o pace impusă, o pace utilitară și provizorie; trebuie să se tindă spre o pace iubită, liberă, fraternă, adică întemeiată pe reconcilierea sufletelor”3. Adică a duce înainte procesele fără anxietate dar sigur cu convingeri clare și cu tenacitate.

Pentru a cuceri binele păcii este nevoie înainte de toate de a educa la pace, îndepărtând o cultură a conflictului care tinde spre frica altuia, spre marginalizarea celui care gândește sau trăiește în manieră diferită. Este adevărat că nu poate să fie ignorat sau disimulat conflictul, trebuie să fie asumat. Dar dacă rămânem blocați în el pierdem perspectiva, orizonturile se limitează și realitatea însăși rămâne fragmentată. Când ne oprim în situația conflictuală pierdem simțul unității profunde a realității4, oprim istoria și cădem în epuizările interne de contradicții sterile.

Din păcate pacea este încă prea des rănită. Este rănită în atâtea părți ale lumii, unde se dezlănțuie conflicte de diferite tipuri. Este rănită și aici în Europa, unde nu încetează tensiunile. Câtă durere și câți morți încă în acest continent, care tânjește la pace, și totuși recade cu ușurință în ispitele de odinioară! De aceea este importantă și încurajatoare opera Consiliului Europei în căutarea unei soluții politice la crizele aflate în desfășurare.

Însă pacea este încercată și de alte forme de conflict, cum sunt terorismul religios și internațional, care nutrește dispreț profund față de viața umană și seceră în mod nediscriminat victime nevinovate. Acest fenomen este din păcate susținut de un trafic de arme foarte adesea netulburat. Biserica consideră că „această cursă a înarmărilor este una dintre cele mai grave plăgi ale omenirii și dăunează în mod intolerabil săracilor”5. Pacea este încălcată și de traficul de ființe umane, care este noua sclavie din timpul nostru și care transformă persoanele în marfă de schimb, privând victimele de orice demnitate. Adesea observăm apoi că aceste fenomene sunt legate între ele. Consiliul Europei, prin comitetele sale și grupurile de experți, desfășoară un rol important și semnificativ în combaterea acestor forme de inumanitate.

Totuși, pacea nu este simpla lipsă de războaie, de conflicte, de tensiuni. În viziunea creștină ea este, în același timp, dar al lui Dumnezeu și rod al acțiunii libere și raționale a omului care vrea să urmărească binele comun în adevăr și în iubire. „Această ordine rațională și morală se sprijină exact pe decizia conștiinței ființelor umane a unei armonii în raporturile lor reciproce, în respectarea dreptății pentru toți”6.

Așadar, cum se urmărește obiectivul ambițios al păcii?

Drumul ales de Consiliul Europei este înainte de toate acela al promovării drepturilor umane, de care se leagă dezvoltarea democrației și a statului de drept. Este o muncă deosebit de prețioasă, cu însemnate implicații etice și sociale, pentru că dintr-o corectă înțelegere a acestor termeni și dintr-o reflecție constantă asupra lor depinde dezvoltarea societăților noastre, conviețuirea lor pașnică și viitorul lor. Acest studiu este una dintre marile contribuții pe care Europa le-a oferit și încă le oferă întregii lumi.

De aceea, aici simt datoria de a aminti de importanța aportului și a responsabilității europene pentru dezvoltarea culturală a omenirii. Aș vrea să fac asta pornind de la o imagine pe care o iau dintr-un poet italian din secolul al XX-lea, Clemente Rebora, care într-una din poeziile sale descrie un plop, cu ramurile sale îndreptate spre cer și mișcate de vânt, trunchiul său solid și stabil și rădăcinile sale adânci care se înfig în pământ7. Într-un anumit sens ne putem gândi la Europa în lumina acestei imagini.

În decursul istoriei sale, ea s-a îndreptat mereu spre sus, spre ținte noi și ambițioase, însuflețită de o nepotolită dorință de cunoaștere, de dezvoltare, de progres, de pace și de unitate. Însă înălțarea gândirii, a culturii, a descoperirilor științifice este posibilă numai datorită solidității trunchiului și a profunzimii rădăcinilor care-l alimentează. Dacă se pierd rădăcinile, trunchiul lent se golește și moare, iar ramurile – un timp bogate și drepte – se apleacă spre pământ și cad. Aici se află probabil unul din paradoxurile cele mai incomprehensibile pentru o mentalitate științifică izolată: pentru a merge spre viitor este nevoie de trecut, este nevoie de rădăcini adânci și este nevoie și de curajul de a nu ne ascunde în fața prezentului și a provocărilor sale. Este nevoie de amintire, curaj, utopie sănătoasă și umană.

Pe de altă parte – observă Rebora – „trunchiul se înfige unde este mai adevărat”8. Rădăcinile se alimentează din adevăr, care constituie hrana, limfa vitală a oricărei societăți care vrea să fie cu adevărat liberă, umană și solidară. Pe de altă parte, adevărul face apel la conștiință, care nu poate fi redusă la condiționări, și de aceea este capabilă să cunoască propria demnitate și de a se deschide la absolut, devenind izvor al alegerilor fundamentale conduse de căutarea binelui pentru alții și pentru sine și loc al unei libertăți responsabile9.

Apoi trebuie ținut cont de faptul că fără această căutare a adevărului, fiecare devine măsură pentru sine însuși și pentru propria acțiune, deschizând drumul afirmării subiectiviste a drepturilor, așa că este înlocuit conceptul de drept uman, care are în sine valență universală, cu ideea de drept individualist. Acest lucru duce la faptul de a fi în mod substanțial neatenți față de alții și de a favoriza acea globalizare a indiferenței care se naște din egoism, rod al unei concepții despre om incapabil să primească adevărul și să trăiască o dimensiune socială autentică.

Un astfel de individualism ne face săraci din punct de vedere uman și sterili din punct de vedere cultural, pentru că taie de fapt acele rădăcini profunde pe care se altoiește copacul. Din individualismul indiferent se naște cultul opulenței, căruia îi corespunde cultura rebutului în care suntem cufundați. De fapt avem prea multe lucruri, care adesea nu folosesc, dar nu mai suntem în stare să construim raporturi umane autentice, marcate de adevăr și de respect reciproc. Și astfel astăzi avem în fața ochilor imaginea unei Europe rănite, datorită multelor încercări din trecut, dar și datorită crizelor din prezent, care nu mai pare capabilă să facă față cu vitalitatea și energia de odinioară. O Europă un pic obosită, pesimistă, care se simte asediată de noutățile care provin din alte continente.

Putem întreba Europa: unde este vigoarea ta? Unde este acea tensiune ideală care a însuflețit și a făcut mare istoria ta? Unde este spiritul tău întreprinzător curios? Unde este setea ta de adevăr, pe care până acum ai comunicat-o lumii cu pasiune?

De răspunsul la aceste întrebări va depinde viitorul continentului. Pe de altă parte – ca să ne întoarcem la imaginea lui Rebora – un trunchi fără rădăcini poate continua să aibă o aparență vitală, dar în interiorul său se golește și moare. Europa trebuie să reflecteze dacă imensul său patrimoniu uman, artistic, tehnic, social, politic, economic și religios este o simplă vechitură de muzeu din trecut, sau dacă încă este capabilă să inspire cultura și să deschidă comorile sale pentru întreaga omenire. În răspunsul la această întrebare, Consiliul Europei cu instituțiile sale are un rol de importanță primară.

Mă gândesc îndeosebi la rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, care constituie într-un fel „conștiința” Europei în respectarea drepturilor umane. Dorința mea este ca această conștiință să se maturizeze tot mai mult, nu printr-un simplu consens între părți, ci ca rod al tensiunii spre acele rădăcini adânci, care constituie temeliile pe care au ales să edifice Părinții fondatori ai Europei contemporane.

Împreună cu rădăcinile – care trebuie căutate, găsite și menținute vii cu exercitarea zilnică a amintirii, deoarece constituie patrimoniul genetic al Europei – există provocările actuale ale continentului care ne obligă la o creativitate continuă, pentru că aceste rădăcini să fie rodnice astăzi și să se proiecteze spre utopii din viitor. Îmi permit să menționez numai două: provocarea multipolarității și provocarea transversalității.

Istoria Europei poate să ne ducă la conceperea ei în mod naiv ca o bipolaritate, sau cel mult o tripolaritate (să ne gândim la concepția antică: Roma – Bizanț – Moscova), și în această schemă, rod al reducționismelor geopolitice hegemonice, să ne mișcăm în interpretarea prezentului și în proiecția spre utopia viitorului.

Astăzi lucrurile nu sunt așa și putem vorbi în mod legitim despre o Europă multipolară. Tensiunile – atât cele care construiesc cât și cele care dezagregă – au loc între multipli poli culturali, religioși și politici. Europa înfruntă astăzi provocarea de „a globaliza” această multipolaritate, dar în mod original. Nu în mod necesar culturile se identifică cu țările: unele dintre acestea au diferite culturi și unele culturi se exprimă în diferite țări. Același lucru se întâmplă cu exprimările politice, religioase și asociative.

A globaliza în mod original – subliniez asta: în mod original – multipolaritatea comportă provocarea unei armonii constructive, liberă de hegemonii care, deși pragmatic ar părea să ușureze drumul, ajung să distrugă originalitatea culturală și religioasă a popoarelor.

A vorbi despre multipolaritate europeană înseamnă a vorbi despre popoare care se nasc, cresc și se proiectează spre viitor. Misiunea de a globaliza multipolaritatea Europei nu-l putem imagina cu figura sferei – în care totul este egal și ordonat, dar care este reductivă pentru că fiecare punct este echidistant de centru – ci mai degrabă cu aceea a poliedrului, unde unitatea armonioasă a întregului păstrează particularitatea fiecăreia dintre părți. Astăzi Europa este multipolară în relațiile și tensiunile sale; nu se poate nici gândi nici construi Europa fără a asuma profund această realitate multipolară.

Cealaltă provocare pe care aș vrea s-o menționez este transversalitatea. Pornesc de la o experiență personală: în întâlnirile cu politicienii din diferite țări din Europa am putut să observ că politicienii tineri înfruntă realitatea dintr-o perspectivă diferită față de colegii lor mai adulți. Probabil că spun lucruri aparent asemănătoare, însă abordarea este diferită. Cuvintele sunt asemănătoare, dar muzica este diferită. Acest lucru se vede în politicienii tineri din diferitele partide. Această realitate empirică indică o realitate a Europei de astăzi de care nu se poate face abstracție în drumul consolidării continentale și al proiecției sale viitoare: a ține cont de această transversalitate care se întâlnește în toate domeniile. Acest lucru nu se poate face fără a recurge la dialog, chiar inter-generațional. Dacă am vrea să definim astăzi continentul, ar trebui să vorbim despre o Europă dialogantă care face în așa fel încât transversalitatea de opinii și de reflecții să fie în slujba popoarelor unite în mod armonios.

A asuma acest drum de comunicare transversală comportă nu numai empatie generațională ci metodologie istorică de creștere. În lumea politică actuală a Europei este steril dialogul numai în interiorul organismelor (politice, religioase, culturale) propriei apartenențe. Istoria cere astăzi capacitatea de a ieși pentru întâlnire din structurile care „conțin” propria identitate cu scopul de a o face mai puternică și mai rodnică în confruntarea fraternă a transversalității. O Europă care dialoghează numai în grupurile închise de apartenență rămâne la jumătatea drumului; este nevoie de spiritul tineresc care să accepte provocarea transversalității.

În această perspectivă primesc cu favoare voința Consiliului Europei de a investi în dialogul intercultural, inclusiv dimensiunea sa religioasă, prin Întâlnirile despre dimensiunea religioasă a dialogului intercultural. Este vorba despre o ocazie rodnică pentru un schimb deschis, respectuos și îmbogățitoare între persoane și grupuri de diferită origine, tradiție etnică, lingvistică și religioasă, într-un spirit de înțelegere și respect reciproc.

Aceste întâlniri par deosebit de importante în actualul ambient multicultural, multipolar, în căutarea unei fețe proprii pentru a conjuga cu înțelepciunea identitatea europeană formată de-a lungul secolelor cu instanțele care vin de la celelalte popoare care acum se arată pe continent.

În această logică trebuie înțeles aportul pe care creștinismul îl poate furniza astăzi dezvoltării culturale și sociale europene în cadrul unei relații corecte între religie și societate. În viziunea creștină rațiunea și credința, religia și societatea, sunt chemate să se lumineze reciproc, susținându-se reciproc și, dacă este necesar, purificându-se reciproc de extremismele ideologice în care pot să cadă. Întreaga societate europeană nu poate decât să scoată profit dintr-o legătură reînsuflețită între cele două domenii, fie pentru a face față unui fundamentalism religios care este mai ales dușman al lui Dumnezeu, fie pentru a împiedica o rațiune „redusă”, care nu aduce onoare omului.

Sunt destul de numeroase și actuale temele în care sunt convins că poate să fie îmbogățire reciprocă, în care Biserica catolică – îndeosebi prin Consiliul Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE) – poate să colaboreze cu Consiliul Europei și să dea o contribuție fundamentală. Înainte de toate există, în lumina a ceea ce am spus puțin mai înainte, domeniul unei reflecții etice despre drepturile umane, despre care Organizația voastră este chemată adesea să reflecteze. Mă gândesc, în mod deosebit, la temele legate de tutelarea vieții umane, chestiuni delicate care au nevoie să fie supuse unui examen atent, care să țină cont de adevărul întregii ființe umane, fără a se limita la specifice domenii medicale, științifice sau juridice.

La fel sunt numeroase provocările din lumea contemporană care au nevoie de studiu și de o angajare comună, pornind de la primire migranților, care au nevoie înainte de toate de esențialul pentru a trăi, dar îndeosebi să fie recunoscută demnitatea lor de persoane. Este apoi toată problema gravă a muncii, mai ales pentru nivelele ridicate de șomaj în rândul tinerilor care se întâlnesc în multe țări – o adevărată ipotecă pentru viitor – dar și pentru chestiunea demnității muncii.

Doresc cu putere ca să se instaureze o nouă colaborare socială și economică, liberă de condiționări ideologice, care să știe să facă față lumii globalizate, menținând viu acel simț de solidaritate și caritate reciprocă ce a marcat atât de mult fața Europei grație lucrării generoase a sute de bărbați, femei – dintre care pe unii Biserica catolică îi consideră sfinți – care, în decursul secolelor, s-au străduit pentru a dezvolta continentul, atât prin activitatea întreprinzătoare cât și cu opere educative, de asistență și de promovare umană. Mai ales acestea din urmă reprezintă un important punct de referință pentru numeroșii săraci care trăiesc în Europa. Câți există în străzile noastre! Ei cer nu numai pâinea pentru a se susține, care este cel mai elementar dintre drepturi, dar și de a redescoperi valoarea propriei vieți, pe care sărăcia tinde să o facă uitată, și să regăsească demnitatea conferită de muncă.

În sfârșit, printre temele care cer reflecția noastră și colaborarea noastră este apărarea ambientului, a acestui pământ iubit al nostru care este marea resursă pe care Dumnezeu ne-a dat-o și care este la dispoziția noastră nu pentru a fi desfigurat, exploatat și pârjolit, ci pentru ca, bucurându-ne de imensa sa frumusețe, să putem trăi cu demnitate.

Domnule secretar, doamnă președinte, excelențe, doamnelor și domnilor, fericitul Paul al VI-lea a definit Biserica „expertă în umanitate”10. În lume, după imitația lui Cristos, ea, în pofida păcatelor fiilor săi, nu caută altceva decât să slujească și să dea mărturie despre adevăr11. Nimic altceva în afară de acest spirit ne conduce în susținerea drumului omenirii.

Cu această dispoziție sufletească Sfântul Scaun vrea să continue propria colaborare cu Consiliul Europei, care are astăzi un rol fundamental în forjarea mentalității viitoarelor generații de europeni. Este vorba de a face împreună o reflecție completă, pentru ca să se instaureze un soi de „noua agora”, în care orice instanță civilă și religioasă să se poată confrunta liber cu altele, chiar și în separarea domeniilor și în diversitatea pozițiilor, însuflețită exclusiv de dorința de adevăr și de a edifica binele comun. De fapt, cultura se naște mereu din întâlnirea reciprocă, menită să stimuleze bogăția intelectuală și creativitatea celor care iau parte la ea; și asta, în afară de a fi realizarea binelui, asta este frumusețe. Urarea mea este ca Europa, redescoperind patrimoniul său istoric și profunzimea rădăcinilor sale, asumând multipolaritatea sa vie și fenomenul transversalității dialogante, să regăsească acea tinerețe a spiritului care a făcut-o rodnică și mare.

Mulțumesc!

Note

1 Cf. Evangelii gaudium, 223.

2 Paul al VI-lea, Mesaj pentru a VIII-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 1974.

3 Ibid.

4 Cf. Evangelii gaudium, 226.

5 Catehismul Bisericii Catolice, 2239 și Gaudium et spes, 81.

6 Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XV-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 1981, 4.

7 „Vibrează în vânt cu toate frunzele sale / plopul sever; / suportă aerul în toate durerile sale / în neliniștea gândirii: / din trunchi în ramuri prin frunze se exprimă / toate spre cer întinse cu vârfuri reculese: / stabil rămâne trunchiul misterului, / și trunchiul se înfige unde este mai adevărat”: Plopul, în: Canti dell’Infermita, ed. Vanni Scheiwiller, Milano 1957, 32.

8 Ibid.

9 Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Strasbourg, 8 octombrie 1988, 4.

10 Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13.

11 Cf. ibid.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.11.2014
Publicarea pe acest sit: 29.11.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns