Discursul Papei la Centrul Card. Leger

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la centrul Cardinal Paul Emile Leger
Yaounde, joi, 19 martie 2009

Domnilor Cardinali,
Doamnă ministru pentru afacerile sociale,
Domnule ministru al sănătății,
Iubiți frați întru episcopat și iubite Mons. Giuseppe Djida,
Domnule director al Centrului Cardinal Leger,
Stimat personal de asistență, iubiți bolnavi,

Am dorit cu ardoare să petrec aceste momente cu voi, și sunt fericit să pot să vă salut. Un salut particular adresez vouă, frați și surori care purtați greutatea bolii și a suferinței. Voi știți că nu sunteți singuri în suferința voastră, pentru că Hristos însuși este solidar cu cei care suferă. El revelează bolnavilor și infirmilor locul pe care ei îl au în inima lui Dumnezeu și în societate. Evanghelistul Marcu ne oferă ca și exemplu vindecarea soacrei lui Petru: „Și îndată i-au vorbit – stă scris – și apropiindu-se Isus a ridicat-o, apucând-o de mână” (Marcu 1,30-31). În acest punct al Evangheliei îl vedem pe Isus care trăiește o zi printre bolnavi pentru a-i vindeca. El ne revelează, cu gesturi concrete, și sensibilitatea Sa și atenția Sa binevoitoare către cei care au inima frântă și trupul rănit.

Din acest Centru, ce poartă numele Cardinalului Paul Emil Leger, fiu al Canadei, care a venit printre voi pentru a îngriji trupurile și sufletele, nu îi uit pe cei care, în casele lor, în spitale, în locații specializate sau în dispensare, sunt purtători de handicap, atât motor cât și mental, nici pe cei care în trupul lor poartă semnele violenței și ale războiului. Mă gândesc la toți bolnavii, și în mod special aici, în Africa, la cei care sunt victime ale bolilor precum SIDA, malaria și tuberculoza. Știu bine că Biserica Catolică este angajată cu putere pentru voi într-o luptă eficace împotriva acestor flageluri teribile, și o încurajez să continue cu hotărâre această operă urgentă. Vouă, care sunteți încercați de boală și de suferință, tuturor familiilor voastre, doresc să vă aduc din partea Domnului puțin alinare, să vă reînnoiesc sprijinul meu și să vă invit să vă îndreptați către Hristos și către Maria pe care El ne-a dat-o ca Mamă. Ea a cunoscut suferința, și l-a urmat pe Fiul său pe drumul Calvarului, păstrând în inima sa însăși iubirea pe care Isus a venit să o aducă tuturor oamenilor.

În fața suferinței, a bolii și a morții, omul este ispitit să strige sub efectul durerii, așa cum a făcut Iov, al cărui nume înseamnă „cel care suferă” (cf. Grigore cel Mare, Moralia in Job, I, 1,15). Isus însuși a strigat cu puțin înainte de a muri (cf. Marcu 15,37; Evrei 5,7). Când condiția noastră se degradează, crește angoasa; unii sunt ispitiți să se îndoiască de prezența lui Dumnezeu în existența lor. Iov, dimpotrivă, este conștient de prezența lui Dumnezeu în viața sa; strigătul său nu este o revoltă, ci, din străfundul necazului său, el lasă să iasă încrederea sa (cf. Iov 19; 42,2-6). Prietenii săi, precum fiecare dintre noi în fața suferinței unei persoane iubite, fac eforturi ca să-l consoleze, dar folosesc cuvinte goale. În prezența suferințelor atroce, ne simțim lipsiți de mijloace și nu găsim cuvintele potrivite. În fața unui frate sau a unei surori cufundate în misterul Crucii, tăcerea respectuoasă și plină de compasiune, prezența noastră susținută de rugăciune, un gest de tandrețe și de mângâiere, o privire, un surâs, pot să facă mai mult decât atâtea discursuri.

Această experiență a fost trăită de un mic grup de bărbați și femei între care Fecioara Maria și Apostolul Ioan, care l-au urmat pe Isus pe culmea suferinței Sale, în patimile Sale și moartea pe Cruce. Printre aceștia, ne amintește Evanghelia, se număra și un african, Simon din Cirene. El a fost însărcinat să-l ajute pe Isus să poarte Crucea Sa pe drumul către Golgota. Acest om, chiar dacă involuntar, a venit în ajutorul Omului durerilor, abandonat de toți ai Săi și lăsat pradă violenței oarbe. Istoria ne amintește deci că un african, un fiu al continentului vostru, a participat, cu însăși suferința sa, la pedeapsa infinită a Celui care i-a mântuit pe toți oamenii, inclusiv pe persecutorii Săi. Simon din Cirene nu putea să știe că îl avea în fața ochilor pe Salvatorul său. El a fost „rechiziționat” pentru a-l ajuta (cf. Marcu 15,21); a fost constrâns, forțat să o facă. Este dificil să acceptăm a purta crucea altuia. Numai după înviere a putut el să înțeleagă ceea ce a făcut. La fel este pentru fiecare dintre noi, frați și surori: în mijlocul disperării, al revoltei, Hristos ne propune prezența Sa amabilă chiar dacă noi cu greu înțelegem că El ne este alături. Numai victoria finală a Domnului ne va descoperi sensul definitiv al încercărilor noastre.

Nu se poate oare spune că fiecare african este într-un fel oarecare membru al familiei lui Simon din Cirene? Fiecare African și fiecare dintre cei care suferă îl ajută pe Hristos să-și poarte Crucea Sa și se urcă cu El pe Golgota pentru a învia într-o zi cu El. Văzând infamia al cărei obiect este Isus, contemplând fața Sa pe Cruce, și recunoscând atrocitatea durerii Sale, putem să întrevedem, cu credință, fața luminoasă a Celui Înviat care ne spune că suferința și boala nu vor avea ultimul cuvânt în viețile noastre omenești. Eu mă rog, iubiți frați și surori, pentru ca să știți să vă recunoașteți în acest „Simon din Cirene”. Mă rog, iubiți frați și surori bolnavi, pentru ca mulți „Simon din Cirene” să vină la căpătâiul patului vostru.

După înviere și până astăzi, mulți sunt mărturisitorii care s-au îndreptat, cu credință și speranță, către Mântuitorul oamenilor, recunoscând prezența Sa în mijlocul încercărilor lor. Tatăl tuturor milostivirilor primește întotdeauna cu bunăvoință rugăciunea celui care se adresează Lui. El răspunde la invocația noastră cum dorește și când dorește El, pentru binele nostru și nu după dorințele noastre. Nouă ne rămâne să discernem răspunsul Său și să primim darurile pe care El ni le oferă ca pe un har. Să fixăm privirea noastră asupra Celui Răstignit, cu credință și curaj, pentru că de la El vin Viața, mângâierea, vindecările. Să știm să privim pe Cel care vrea binele nostru și știe să șteargă lacrimile ochilor noștri; să știm să ne abandonăm în brațele Sale ca un prunc în brațele mamei sale.

Sfinții ne-au dat un frumos exemplu cu viața lor încredințată total lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Sfânta Tereza de Avila, care a pus mănăstirea sa sub patronajul sfântului Iosif, a fost vindecată de o suferință tocmai în ziua sărbătorii sale. Ea repeta că nu l-a rugat niciodată inutil și îl recomanda tuturor celor care se gândeau că nu știu să se roage: „Nu înțeleg, scria, cum ne putem gândi la Regina Îngerilor și la tot ceea ce a trebuit să înfrunte în timpul copilăriei Pruncului Isus, fără să mulțumim sfântului Iosif pentru dăruirea atât de perfectă cu care el a venit în ajutor atât unuia cât și celeilalte. Cel care nu găsește pe nimeni care să-l învețe să se roage să aleagă acest admirabil sfânt ca și maestru și nu va mai avea de ce să se teamă că se va rătăci sub conducerea lui” (Vita, 6). De la mijlocitor pentru sănătatea trupului, sfânta vedea în sfântul Iosif un mijlocitor pentru sănătatea sufletului, un maestru al rugăciunii. Să-l alegem și noi ca și maestru de rugăciune. Nu numai noi care suntem sănătoși, ci și voi, iubiți bolnavi și toate familiile.

Mă gândesc în mod special la voi, cei care faceți parte din personalul din spitale și la toți cei care lucrează în domeniul sănătății. Însoțind pe cei care suferă cu atenția voastră și cu tratamentul pe care îl dați lor, voi împliniți un act de caritate și de iubire pe care Dumnezeu îl recunoaște: „Am fost bolnav și m-ați vizitat” (Matei 25,36). Vouă, cercetătorilor și medicilor, vă revine să puneți în practică tot ceea ce este legitim pentru a ușura durerea; vă revine vouă în primul rând să protejați viața omenească, să fiți apărători ai vieții de la concepere până la sfârșitul său natural. Pentru fiecare om, respectul vieții este un drept și în același timp o obligație, pentru că fiecare viață este un dar al lui Dumnezeu. Doresc, împreună cu voi, să aduc mulțumire Domnului pentru toți cei care, într-un fel sau altul, lucrează în slujirea persoanelor care suferă. Încurajez preoții și vizitatorii bolnavilor să se angajeze cu prezența lor activă și prietenoasă în pastorala sanitară în spitale sau pentru a asigura o prezență eclezială la domiciliu, pentru alinarea și susținerea spirituală a bolnavilor. În conformitate cu promisiunea Sa, Dumnezeu vă va da plata cea dreaptă și vă va recompensa în cer.

Înainte de a vă saluta personal și a mă despărți de voi, aș dori să vă asigur pe fiecare dintre voi de apropierea mea afectuoasă și rugăciunea mea. Doresc și să exprim dorința mea ca fiecare dintre voi să nu se simtă niciodată singur. Revine într-adevăr fiecărui om, creat după chipul și asemănarea lui Hristos, să se facă aproapele vecinului. Vă încredințez pe toți și pe toate mijlocirii Fecioarei Maria, Mama noastră, și celei a sfântului Iosif. Dumnezeu să vă dea să fiți unii pentru alții purtători ai milostivirii, ai tandreței și ai iubirii Dumnezeului nostru și să vă binecuvânteze!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 19.03.2009
Publicarea pe acest sit: 19.03.2009
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns