Discursul Papei la audiența cu participanții la Întâlnirea Internaţională pentru Tinerii Consacraţi

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la audiența cu participanții la
Întâlnirea Internațională pentru Tinerii Consacrați
joi, 17 septembrie 2015

Bună ziua!

Vă mulțumesc. Cardinalul prefect mi-a supus că voi sunteți cinci mii de tineri consacrați. Eu aș începe cu întrebările pe care voi le-ați pregătit și pe care ați avut politețea să mi le trimiteți.

Dar înainte de toate știu că printre voi sunt consacrați și consacrate din Irak și din Siria. Aș vrea să încep cu un gând adresat martirilor noștri din Irak și din Siria, martirii noștri de astăzi. Probabil că voi cunoașteți mulți sau pe unii… În urmă cu câteva zile, în Piață, un preot irakian s-a apropiat și mi-a dat o cruce mică: era o cruce pe care o avea în mână preotul care a fost decapitat pentru a nu-l renega pe Isus Cristos. Această cruce o port aici… În lumina acestor mărturii ale martirilor noștri de astăzi – care sunt mai mulți decât martirii din primele secole – și ale martirilor din ținutul vostru irakian și sirian, aș vrea să începem dialogul nostru mulțumindu-i Domnului: ca Biserica sa să împlinească în Trupul său ceea ce lipsește Pătimirii lui Cristos, și astăzi, și cerând harul martiriului zilnic foarte mic, al acelui martiriu de toate zilele, în slujirea lui Isus și a vieții noastre consacrate.

Și acum adresați-mi întrebările voastre și apoi vom vedea…

PRIMA ÎNTREBARE. – Sfinte Părinte, Evanghelia, pe care noi toți, consacrate și consacrați, am îmbrățișat-o ca forma noastră de viață, ne spune că Domnul Isus, celor doi discipoli care-l urmau și îl întrebau: „Unde locuiești?”, le-a răspuns: „Veniți și veți vedea”. În aceste zile ne-am amintit de chemarea noastră și de multe alte chemări pe care Domnul ni le-a adresat de când am răspuns pentru prima dată la invitația sa de a-l urma mai îndeaproape și în manieră profetică. Sfinte Părinte, și dumneavoastră ați simțit chemarea la viața consacrată și l-ați urmat pe Isus; și dumneavoastră vă amintiți de acea „ora a zecea” a chemării. Este prea temerar să vă cer să împărtășiți cu noi cum a fost acea primă chemare, în acea primăvară de septembrie 1953… Ce v-a fascinat din Isus și din Evanghelie? De ce v-ați făcut călugăr, de ce v-ați făcut preot?

PAPA: De unde ești tu? (aplauze)

R. – Sunt din Aleppo, Siria… (aplauze)

A DOUA ÎNTREBARE (în engleză)

Dragă Sfinte Părinte, în Evangelii gaudium, „Bucuria Evangheliei”, ne amintiți că toți botezații, oricare ar fi poziția lor în Biserică sau nivelul lor de instruire în credință, sunt lucrători de evanghelizare și ca această evanghelizare, datorie misionară, ar trebui să fie dusă înainte cu spirit: o evanghelizare care arde înlăuntrul propriei inimi și care este foarte diferită de o serie de îndatoriri trăite ca o obligație apăsătoare pe care unul pur și simplu o tolerează sau o suportă ca pe ceva care contrazice inclinațiile și dorințele personale. Dragă Sfinte Părinte, care este misiunea tinerilor consacrați în Biserică astăzi? Unde ar trebui să mergem? Cui să ne adresăm pentru un ajutor și cum? Unde ne trimite Bisericii?

PAPA: Cum te numești? De unde ești și din ce institut?

R. – (în engleză) Sfinte Părinte, numele meu este sister Mary Iacinta, vin din India și aparțin Surorilor Carității ale Mariei Bambina.

A TREIA ÎNTREBARE: (în spaniolă)

Sfinte Părinte, această întrebare a scris-o o soră de clauzură, care n-a putut să fie aici cu noi astăzi… Pentru că eu cred că se poate referă la noi toți consacrații. Noi tinerii consacrați de astăzi aparținem unei generații pe care unii au definit-o „lichidă și instabilă”, cu puține rădăcini, care are dificultăți de a se angaja complet. Familiile noastre, uneori, nu sunt structurate; aparținem unei generații care adesea preferă comoditatea și relativismul, tot ceea ce este imediat, light, de folosit și de aruncat… După ce am încheiat prima etapă a formării la viața consacrată și am depus voturile solemne, și noi experimentăm adesea o anumită instabilitate în itinerarul nostru al urmării lui Cristos. Cum putem evita să cădem în mediocrități?

Răspunsul Papei Francisc

Vă mulțumesc. Mulțumesc Sara, Mary Giacinta și Pierre. Mulțumesc la toți trei.

Să începem de la Sara, pentru că tu atingi o problemă foarte serioasă, care este comoditatea în viața consacrată: „trebuie să facem asta…, să fim liniștiți…, eu respect toate poruncile pe care trebuie să le fac aici, regulile…, eu respect toate…”. Dar ceea ce sfânta Tereza a lui Isus spunea despre respectarea rigidă și structurată, aceea elimină libertatea. Și aceea era o femeie liberă! Atât de liberă încât a trebuit să meargă la Inchiziție. Există o libertate care vine de la Duhul Sfânt și există o libertate care vine de la mondenitate. Domnul vă cheamă – și ne cheamă pe toți – la ceea ce Pierre a numit „mod profetic” al libertății, adică libertatea care trebuie unită cu mărturia și cu fidelitatea. O mamă care educă pe copii în rigiditate – „trebuie făcut, trebuie, trebuie, trebuie…” – și nu-i lasă pe copii să viseze, să aibă vise și care nu-i lasă pe copii să crească, anulează viitorul creativ al copiilor. Copiii vor fi sterili. Și viața consacrată poate să fie sterilă, când nu este chiar profetică; atunci când nu-și permite să viseze. Dar să ne gândim la sfânta Tereza a Pruncului Isus: închisă într-un convent, și cu o prioră nu atât de ușoară; unii credeau că priora făcea lucrurile pentru a o deranja… Dar acea mică soră de 16, 17, 18, 20, 21 de ani visa! Niciodată nu și-a pierdut capacitatea de a visa, niciodată nu a pierdut orizonturile! Până acolo încât astăzi este patroana misiunilor; este patroana orizonturilor Bisericii. Și ceea ce sfânta Tereza numea „almas concertadas” este un pericol. Este un mare pericol. Ea era o călugăriță de clauzură, dar a mers pe străzile din toată Spania, făcând fundațiile, conventurile. Și niciodată n-a pierdut capacitatea de contemplație. Profeție, capacitate de a visa este contrariul rigidității. Cei rigizi nu pot visa. Să ne gândim la acele lucruri frumoase pe care Isus le spune celor rigizi din timpurile sale, consacraților rigizi din timpurile sale, în capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Citiți-l. „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca sora aceea, ca fratele acela, a acela de acolo… Îți mulțumesc, Doamne, pentru că Congregația mea chiar este catolică, respectă regulile, și nu ca acea Congregație care merge pe acolo, și aceea de acolo și de acolo…”. Acesta este discursul celor rigizi. Dar toate aceste lucruri le veți găsi în capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Tereza le numește „almas concertadas”. Și cum să nu ne convertim în asta? Inimă deschisă mereu la ceea ce ne spune Domnul; și ceea ce ne spune Domnul, a-l duce în dialogul cu superiorul, cu maestrul sau maestra spirituală, cu Biserica, cu episcopul. Deschidere, inimă deschisă, dialog, și chiar dialog comunitar. „Dar, părinte, noi nu putem dialoga, pentru că atunci când dialogăm ne certăm mereu…”. „Dar, bine! Și Petru, Paul, Iacob în primele timpuri – citiți Faptele Apostolilor – se certau puternic. Dar apoi erau atât de deschiși la Duhul Sfânt încât aveau această capacitate de a se ierta. Urmează să spun un cuvânt un pic dificil. Eu vă vorbesc sincer: unul dintre păcatele pe care adesea le găsesc în viața comunitară este incapacitatea iertării între frați, între surori. „Ah, aia mi-o va plăti! Îi voi arăta eu!…”. Și asta înseamnă a-l murdări pe celălalt! Bârfele într-o comunitate împiedică iertarea și duc și la îndepărtarea unora de alții, la îndepărtarea unuia de altul. Mie îmi place să spun că bârfele nu sunt numai un păcat – pentru că a bârfi este păcat, spovediți-vă dacă faceți asta… Este păcat! – dar a bârfi este și terorism! Pentru că acela care bârfește „pune o bombă” pe faima celuilalt și-l distruge pe celălalt, care nu se poate apăra. Pentru că întotdeauna se bârfește în întuneric, nu în lumină. Și întunericul este împărăția diavolului. Lumina este Împărăția lui Isus. Dacă tu ai ceva împotriva fratelui tău, împotriva surorii tale, mergi… Mai întâi roagă-te, înseninează sufletul și apoi mergi și spune-i lui, ei: „Eu nu sunt de acord despre asta… tu ai făcut un lucru urât…”. Dar niciodată, niciodată să nu arunci bomba bârfei. Niciodată, niciodată! Este ciuma vieții comunitare! Și astfel călugărul, călugărița, care și-a consacrat viața lui Dumnezeu, devine un terorist și o teroristă, pentru că aruncă în comunitatea sa o bombă care distruge.

Tu, Sara, ai vorbit și despre instabilitatea urmării noastre. Mereu, de la începutul vieții consacrate până acum, există momente de instabilitate: sunt ispitele. Primii călugări din deșert scriu despre asta și ne învață cum să găsim stabilitatea interioară, pacea. Dar mereu vor exista ispitele, mereu, mereu… Lupta va fi până la sfârșit. Și întorcându-ne la sfânta Tereza a Pruncului Isus, ea spune că trebuie să ne rugăm pentru cei care urmează să moară, pentru că acolo este chiar momentul de instabilitate mai mare, în care ispitele vin cu forță. Culturalmente este adevărat, noi trăim un timp foarte, foarte instabil, și un timp care pare să fie și „o bucată de timp”: noi trăim cultura provizoriului. Îmi spunea un episcop – în urmă cu un an sau doi, mai mult sau mai puțin – că a mers la el un tânăr bun, un băiat bun, un profesionist, care voia să se facă preot, dar numai pentru zece ani: „apoi vom vedea…”. Dar asta se întâmplă, se întâmplă: cultura noastră este a provizoriului. Și în căsătorii: „Da, da, noi ne căsătorim! Până când durează iubirea… când iubirea pleacă, pa, pa: tu la casa ta, eu la casa mea!”. Și această cultură a provizoriului a intrat în Biserică, a intrat în comunitățile călugărești, a intrat în familii, în căsătorie… Cultura definitivului: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru totdeauna! Nu provizoriu, unei generații sau unei țări: tuturor. Tuturor și pentru totdeauna. Și acesta este un criteriu de discernământ spiritual. Eu sunt în cultura provizoriului? De exemplu, pentru a nu ne dezagrega, a lua și angajamente definitive.

Tu, Mary Iacinta, ai vorbit despre evanghelizare. O evanghelizare – ai citat – care arde în inimă: voința de a evangheliza, unde inima arde, cu inima care arde. Acesta este zelul apostolic. A evangheliza nu este același lucru cu a face prozelitism. Nu suntem o asociație de fotbal care caută membri, aderenți… A evangheliza nu înseamnă numai a convinge, înseamnă a mărturisi că Isus Cristos este viu. Și cum îți dau această mărturie? Cu trupul tău, cu viața ta. Tu vei putea studia, vei putea face cursuri de evanghelizare, și acest lucru este bun, însă capacitatea de a încălzi inimile nu vine din cărți, vine din inima ta! Dacă inima ta arde de iubire față de Isus Cristos, tu ești un bun evanghelizator sau o bună evanghelizatoare. Dar dacă inima ta nu arde și privește lucrurile de organizație, care sunt necesare, dar secundare… Și aici eu aș vrea – iertați-mă dacă sunt un pic feminist – să mulțumesc mărturia femeilor consacrate – însă nu toate, sunt unele un pic isterice! -: voi aveți această voință de a merge mereu în linia întâi. De ce? Pentru că voi sunteți mame, aveți această maternitate a Bisericii, care vă face să fiți apropiate. Eu îmi amintesc la Buenos Aires, un spital rămăsese fără surori, pentru că erau puține, bătrâne, și acea Congregație era aproape la sfârșit… – pentru că institutele călugărești sunt toate provizorii: Domnul alege unul pentru un timp, apoi îl lasă și face un altul; niciunul nu are posibilitatea de a rămâne pentru totdeauna; este un far al lui Dumnezeu și unele sunt pentru acel timp; acest lucru să fie clar – … aceste surioare, sărmane, erau bătrâne… Și mi-au vorbit despre o Congregație din Coreea: Surorile Sfintei Familii din Seoul. Prin intermediul unui preot coreean, au venit până la urmă trei surori coreene în acel spital, la Buenos Aires, unde se vorbește spaniola. Și ele știau spaniola în același mod în care eu știu chineza: nimic. În a doua zi, au mers în saloane, în secții. Au mers în secții și cu gesturile, cu o mângâiere, cu zâmbetul… Bolnavii spuneau: „Dar ce surori frumoase! Cum lucrează! Ce bune sunt!”. „Dar ți-au spus ceva?” „Nu, nimic!”. Era mărturia unei inimi care ardea. Este maternitatea surorilor. Nu pierdeți asta, vă rog! Pentru că sora este icoana Maicii Biserici și a Mamei Maria. Voi cu adevărat aveți această funcție în Biserică: a fi icoană a Bisericii; icoană a Mariei; icoană a duioșiei Bisericii, a iubirii Bisericii, a maternității Bisericii și a maternității Sfintei Fecioare Maria. Să nu uitați asta. Mereu în linia întâi, dar așa. Și, în afară de asta, Biserica este mireasa lui Isus Cristos – termin cu surorile – și surorile sunt mirese ale lui Isus Cristos și toată forța o iau de acolo, în fața tabernacolului, în fața Domnului, în rugăciune cu Mirele lor, pentru a duce mesajul său.

Trebuie să mă grăbesc un pic pentru că este mult de lucru astăzi!

Și tu, Pierre, ai spus cuvinte-cheie: a-l urma pe Isus mai îndeaproape; aproape, apropiere; în manieră profetică. Despre aceasta am vorbit, despre profeție, când i-am răspuns Sarei. Și un alt cuvânt, care este cheie, în viața consacrată: amintire. Adică, profeție, apropiere, amintire. Despre profeție am vorbit. Apropiere. Apropiere între voi și cu ceilalți. Apropiere cu poporul lui Dumnezeu. Un coleg de muncă al tatălui meu – diferiți colegi au intrat în Argentina după războiul civil spaniol și erau devoratori de preoți – odată, unul dintre ei s-a îmbolnăvit de o infecție urâtă, urâtă, cu răni, o boală urâtă, și lucra și soția și aveau trei copii. Acesta a aflat despre o Congregație, Les Petites Soeurs de l’Assomption, acele surori pe care le-a întemeiat părintele Pernet. Munca lor… În acele timpuri, după ce făceau rugăciunile, mergeau în casele unde erau dificultăți. Toate erau infirmiere și îi îngrijeau pe cei bolnavi, îi duceau pe copii la școală, erau îngrijitoare în case și apoi la ora patru după-amiază se întorceau acasă. A mers una dintre ele, a mers superioara, pentru că era un caz dificil. A spus: „Merg eu!”. Imaginați-vă voi ce a spus acel om acestei surori: cuvinte foarte urâte. Dar ea, liniștită, își făcea munca sa, îngrijea rănile, îi ducea pe copii, făcea de mâncare. Și apoi, după mai mult de o lună, acel om este vindecat. Este vindecat. S-a întors la lucru. Câteva zile după aceea ieșeau de la muncă el și trei sau patru colegi devoratori de preoți. Treceau pe stradă două surori și unul dintre ei a spus cuvinte urâte surorilor. Și acesta cu un pumn l-a pus la pământ și a spus așa: „Despre preoți și despre Dumnezeu spune toate lucrurile pe care le vrei, dar împotriva Sfintei Fecioare Maria și împotriva surorilor nimic!”. Gândiți-vă, un ateu, un devorator de preoți, de ce? Pentru că a văzut maternitatea Bisericii, a văzut zâmbetul Sfintei Fecioare Maria în acea soră răbdătoare care îl îngrijea, era îngrijitoare în casă și îi ducea pe copii la școală și mergea să-i aducă. Să nu uitați asta, surorilor: voi sunteți icoana Sfintei Maici Biserici și a Sfintei Mame Maria. Nu uitați asta. Și Biserica vă mulțumește pentru asta, este o mărturie frumoasă. Și asta este apropiere, fiți aproape, apropiere de probleme, de adevăratele probleme.

Și celălalt cuvânt-cheie este amintire. Eu cred că Iacob și Ioan n-au uitat niciodată acea întâlnire cu Isus. Ceilalți apostoli la fel. Petru: „Tu ești Petru”; Nicodim; Natanael… Prima întâlnire cu Isus. Amintirea, amintirea propriei vocații. În momentele întunecate, în momentele de ispită, în momentele dificile din viața noastră consacrată, să ne întoarcem la izvoare, să comemorăm și să ne amintim de uimirea pe care noi am simțit-o atunci când Domnul ne-a privit. Domnul m-a privit… Amintire.

Și tu mi-ai cerut să împărtășesc amintirea mea, așa cum a fost, acea primă chemare din 21 septembrie 1953. Dar nu știu cum a fost. Știu că din întâmplare am intrat în biserică, am văzut un confesional și am ieșit altfel, am ieșit într-o altă manieră. Viața s-a schimbat acolo. Și ce m-a fascinat din Isus și din Evanghelie? Nu știu… apropierea sa de mine: Domnul nu m-a lăsat niciodată singur, chiar și în momentele urâte și întunecate, chiar și în momentele de păcate… Pentru că trebuie să spunem și asta: toți suntem păcătoși. Și spune asta în teorie, dar nu în practică! Eu îmi amintesc de ale mele și mă rușinez. Chiar și în acele momente, Domnul nu m-a lăsat niciodată singur. Și nu numai pe mine, pe toți. Domnul nu lasă niciodată pe nimeni.

Și eu am simțit această chemare de a mă face preot și călugăr. Preotul care m-a spovedit în ziua aceea, pe care eu nu-l cunoșteam, era acolo din întâmplare, pentru că avea leucemie, era în îngrijire, a murit după un an. Și apoi m-a călăuzit un salezian, ca tine, un salezian care mă botezase. Am mers la el și el m-a călăuzit la iezuiți… Ecumenism călugăresc! Dar în momentele cele mai urâte, m-a ajutat mult amintirea acelei prime întâlniri, pentru că Domnul ne întâlnește mereu definitiv, Domnul nu intră în cultura provizoriului: El ne iubește pentru totdeauna, ne însoțește pentru totdeauna.

Așadar: apropiere de oameni, apropiere între noi; profeție cu mărturia noastră, cu inima care arde, cu zelul apostolic care încălzește inimile celorlalți, chiar fără cuvinte, ca acele surioare coreene; și amintire, a ne întoarce mereu.

Și vă dau un sfat, luați Cartea Deuteronomului, unde Moise face amintirea poporului, și faceți voi amintirea vieții voastre: „Când eu eram sclav acolo, cum Domnul m-a eliberat, și cum…”. Este frumos. La sfârșit, aproape la sfârșitul cărții învață cum trebuie mers ca să se dea ofranda la templu, spune: „Tatăl meu era un arameu rătăcitor…”. A învăța să povestim propria viață în fața Domnului: „Eu am fost sclav, sclavă, Domnul m-a eliberat, și pentru această vin și fac sărbătoare!”. A face sărbătoare: când tu amintești minunățiile pe care Domnul le-a făcut în viața ta, îți vine să faci sărbătoare, îți vine un zâmbet de la o ureche la cealaltă, acele zâmbete frumoase, pentru că Domnul este fidel! Profeție, amintire, apropiere, inimă care arde, zel apostolic, cultură a definitivului, nu spus acelui folosește și aruncă.

Și vreau să termin cu două cuvinte. Unul care este simbol al celei mai rele, nu știu dacă cea mai rea dar una dintre cele mai rele atitudini ale unui călugăr: a se oglindi pe sine însuși, narcisismul. Păziți-vă de asta. Și noi trăim într-o cultură narcisistă și avem mereu această tendință de a ne oglindi. Nu narcisismului, să nu ne privim pe noi înșine. Și da contrariului, da la ceea ce despoaie de tot narcisismul, da adorației. Și eu cred că acesta este unul dintre punctele pe care trebuie să mergem înainte. Noi toți să ne rugăm, să-i aducem mulțumire Domnului, să-i cerem haruri, să-l lăudăm pe Domnul… Dar eu pun întrebarea: Noi îl adorăm pe Domnul? Tu, călugăr sau călugăriță, ai capacitatea de a-l adora pe Domnul? Rugăciunea de adorație tăcută: „Tu ești Domnul”, este contrariul al acelei oglindiri de sine proprie narcisismului. Adorație, vreau să termin cu acest cuvânt: fiți femei și bărbați ai adorației. Și rugați-vă pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.09.2015
Publicarea pe acest sit: 18.09.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns