Discursul Papei la audiența cu capitulul Părinţilor de Schönstatt

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la audiența cu capitulul
Părinților de Schönstatt
joi, 3 septembrie 2015

Iubiți frați preoți,

Sunt fericit să fiu cu voi la această întâlnire. Îi mulțumesc lui Juan Pablo pentru cuvintele sale, precum și pentru mărturia de afect în numele membrilor Mișcării. Încă păstrez o amintire vie a întâlnirii de anul trecut.

Al V-lea Capitul General pe care tocmai l-ați celebrat a avut loc la a 50-a aniversare a întemeierii institutului de către părintele Josef Kentenich. Și după acești ani de drum, vă preocupă să mențineți vie carisma de la întemeiere și capacitatea de a ști s-o transmiteți celor mai tineri. Mă preocupă și pe mine ca s-o mențină și s-o transmită, în așa fel încât să continue să inspire și să susțină viața lor și misiunea lor. Voi știți că o carismă nu este o piesă de muzeu, care rămâne intactă într-o vitrină, pentru a fi contemplată și nimic mai mult. Fidelitatea, menținerea pură a carismei, nu înseamnă în niciun fel a o închide într-o sticlă sigilată, ca și cum ar fi apă distilată, pentru ca să nu fie contaminată de exterior. Nu, carisma nu se păstrează ținând-o deoparte; trebuie deschisă și lăsată să iasă, pentru ca să intre în contact cu realitatea, cu persoanele, cu neliniștile lor și problemele lor. Și astfel, în această rodnică întâlnire cu realitatea, carisma crește, se reînnoiește și se transformă și realitatea, se transfigurează prin forța spirituală pe care această carismă o poartă cu sine.

Părintele Kentenich exprima foarte bine asta atunci când spunea că trebuie să stăm „cu urechea în inima lui Dumnezeu și cu mâna la pulsul timpului”. Aceștia sunt cei doi pilaștri ai unei vieți spirituale autentice. Pe de o parte, contactul cu Dumnezeu. El are prioritatea, ne-a iubit cel dintâi; mai înainte ca să ne vină ceva în minte, El ne-a precedat deja cu iubirea sa imensă. Și sfântul Paul ne avertizează să nu ne atribuim vreun lucru, ca și cum ar fi al nostru, deoarece capacitatea ne vine de la Dumnezeu (cf. 2Cor 3,4-6). Astăzi, în Oficiul divin, lectura din sfântul Grigore cel Mare ne vorbea despre preotul care este pus ca străjer în mijlocul poporului, pentru a vedea de departe tot ceea ce se apropie (cf. Omilie despre Ezechiel, cartea 1,11,4). Așa este preotul. Mă refer la preotul treaz, pentru că cel adormit, oricât de sus ar sta, nu vede nimic. Așa este preotul. Ca restul fraților săi, și el stă în câmpia slăbiciunii sale, a puținelor sale forțe. Însă Domnul îl cheamă pentru ca să se ridice, pentru ca să urce în turnul de strajă al rugăciunii, la înălțimea lui Dumnezeu; îl cheamă să intre în dialog cu El: dialog de iubire, de la tată la fiu, de la frate la frate, dialog în care se simte bătaia inimii lui Dumnezeu și se învață să se privească departe, mai în profunzime. M-a uimit mereu figura lui Moise, care stătea în mijlocul poporului, în mijlocul necazurilor, al luptelor cu faraonul, al problemelor grave de rezolvat. Ca atunci când stătea pe malurile mării și a văzut venind armata faraonului: „Ce fac acum?”. Un om pe care Dumnezeu l-a chemat să fie străjer. L-a făcut să urce sus și i-a vorbit față în față. Ce tip!, am fi spus noi. Și ce spune Biblia? Că era cel mai umil om care a existat pe fața pământului. Nu a existat alt om așa de umil ca Moise. Când ne lăsăm ridicați până la turnul de strajă al rugăciunii, la intimitatea cu Dumnezeu pentru a-i sluji pe frați, semnul este umilința. Nu știu, confruntați-vă cu asta. În schimb, când sunteți un pic „cocoși”, un pic suficienți, este pentru că suntem la jumătatea drumului sau credem că suntem suficienți nouă înșine.

Domnul ne așteaptă în rugăciune – vă rog, n-o lăsați -, în contemplarea Cuvântului său, în recitarea Liturgiei Orelor. Nu este un drum bun a neglija rugăciunea sau, mai rău încă, a o abandona cu scuza unei slujiri epuizante, pentru că „dacă Domnul nu construiește casa, în zadar se străduiesc constructorii” (Ps 127,1). Ar fi o gravă eroare a crede că se menține vie carisma concentrându-ne pe structurile externe, pe scheme, pe metode sau pe formă. Dumnezeu ne eliberează de spiritul funcționalismului. Vitalitatea carismei se înrădăcinează în „prima iubire” (cf. Ap 2,4). Din capitolul al doilea al cărții lui Ieremia: „Îmi amintesc de tine, de afectul tinereții tale… când mă urmai în deșert”. Prima iubire, întoarcerea la prima iubire. Prima iubire, reînnoită în fiecare zi, în dispoziția de a asculta și de a răspunde cu generozitate îndrăgostită. În contemplație, deschizându-ne la noutatea Duhului, la surprize, cum ai spus tu, să lăsăm ca Domnul să ne surprindă și să deschidă drumuri de har în viața noastră. Se realizează în noi această descentralizare sănătoasă și necesară, în care ne dăm deoparte pentru ca Cristos să ocupe centrul vieții noastre. Vă rog, fiți descentrați. Niciodată în centru.

Al doilea pilastru este constituit de expresia: „a tasta pulsul timpului”, al realității, al persoanelor. Nu trebuie să ne fie frică de realitate. Și realitatea trebuie luată așa cum vine, ca portarul atunci când trag mingea și de acolo, de unde vine, încearcă s-o pareze. Acolo ne așteaptă Domnul, acolo ni se comunică și ni se revelează. Dialogul cu Dumnezeu în rugăciune ne face să ascultăm glasul său și în persoanele și în situațiile care ne înconjoară. Nu sunt două urechi diferite, una pentru Dumnezeu și cealaltă pentru realitate. Când suntem cu frații noștri, în special cu aceia care în ochii noștri sau ai celor ai lumii sunt mai puțin plăcuți, ce anume vedem? Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește, că au aceeași carne pe care Cristos a asumat-o sau rămân indiferent în fața problemelor lor? Ce anume îmi cere Domnul în situația aceea? A tasta pulsul realității cere contemplația, raportul familial cu Dumnezeu, rugăciunea constantă și de atâtea ori plictisitoare, care însă ajunge în slujire. În rugăciune învățăm să nu trecem departe în fața lui Cristos care suferă în frații săi. În rugăciune învățăm să slujim.

Slujirea, notă dominantă în viața unui preot! Nu degeaba, preoția noastră este una ministerială, în slujba preoției baptismale. Voi sunteți, practic, ultima realitate a Mișcării întemeiate de părintele Kentenich; și asta cuprinde o mare lecție, este ceva frumos. Acest a fi „ultimii” reflectă în mod clar locul pe care-l ocupă preoții în raport cu frații lor. Preotul nu stă mai sus și nici mai în față decât ceilalți, ci merge cu ei, iubindu-i cu aceeași iubire a lui Cristos, care n-a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți (cf. Mt 20,28). Cred că asta e ceea ce în substanță a voit fondatorul vostru pentru preoți: a sluji în mod dezinteresat Biserica, toate comunitățile, Mișcarea, pentru a-i păstra unitatea și misiunea. Preotul, pe de o parte trebuie să urce în turnul de strajă al contemplației pentru a intra în inima lui Dumnezeu, pe de altă parte trebuie să se înjosească – a înainte înseamnă a se înjosi în viața creștină – trebuie să se înjosească în slujire și să spele, să îngrijească și să panseze rănile fraților săi. Atâtea răni mortale și spirituale, care îi țin întinși în afara drumului vieții. Să-i cerem Domnului să ne dea o spinare ca a sa, puternică pentru a lua asupra noastră pe cei care nu au speranță, pe cei care par că s-au rătăcit, pe cei cărora nu li se dedică nici măcar o privire… Și, vă rog, ca să ne elibereze de escaladism [cățărare] în viața noastră sacerdotală.

Fără îndoială, este o misiune exigentă, care devine tolerabilă și chiar frumoasă cu fraternitatea sacerdotală. Vă rog, niciodată singuri. Slujirea prezbiterală nu se poate concepe în mod individual, sau, mai rău încă, individualist. Fraternitatea este o mare școală de ucenicie. Presupune o mare dăruire de sine lui Dumnezeu și fraților, ne ajută să creștem în caritate și în unitate și face în așa fel încât mărturia noastră de viață să fie mai rodnică.

Nu noi suntem cei care-i alegem pe frații noștri, dar e adevărat, noi suntem cei care putem face opțiunea conștientă și rodnică de a-i iubi așa cum sunt, cu defecte și virtuți, cu limite și potențialități. Vă rog, în comunitățile voastre să nu există niciodată indiferență. Comportați-vă ca niște bărbați. Dacă apar discuții sau diversități de opinii, nu vă îngrijorați, mai bună este căldura discuției decât răceala indiferenței, adevărat mormânt al carității fraterne. La sfârșit, cu iubirea, înțelegerea, dialogul, afectul sincer, rugăciunea și pocăințe, totul se depășește și fraternitatea capătă nouă forță și nou elan, umplând de bucurie preoția voastră. Învățați să vă suportați, să vă certați și să iertați. Mai ales, învățați să vă iubiți.

Contemplație, slujire, fraternitate. Aș vrea să împărtășesc cu voi aceste trei atitudini care pot fi de ajutor în viața sacerdotală.

La sfârșitul întâlnirii noastre, permiteți-mi să vă încredințez cu umilință trei lucruri. În primul rând, însoțiți familiile și îngrijiți-vă de ele, ele au nevoie să fie însoțite, pentru ca să trăiască în sfințenie alianța lor de iubire și de viață, mai ales cele care trec prin momente de criză sau dificultate. În al doilea rând, și gândindu-mă la apropiatul jubileu, dedicați mult timp sacramentului reconcilierii. Fiți mari iertători, vă rog. Mie îmi face bine să amintesc de un frate din Buenos Aires, care este un mare iertător. Are aproape vârsta mea și uneori îi vine îndoială că a iertat prea mult. Într-o zi l-am întrebat: „Și ce faci atunci când îți vine îndoiala?”. „Merg în capelă, privesc tabernacolul și îi spun: «Doamne, iartă-mă, astăzi am iertat prea mult, dar să fie clar că exemplul rău mi l-ai dat tu!»”. Comunitățile voastre să fie martore ale milostivirii și duioșiei lui Dumnezeu. Și în al treilea rând, vă cer să vă rugați pentru mine pentru că am nevoie de asta. Vă încredințez cu afect grijilor Mamei noastre de trei ori vrednice de laudă. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.09.2015
Publicarea pe acest sit: 04.09.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns