Discursul Papei la audienţa acordată membrilor Familiei Vincenţiene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la audiența acordată membrilor Familiei Vincențiene
sâmbătă, 14 octombrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Mulțumesc pentru primirea voastră călduroasă și îi mulțumesc superiorului generale pentru că a făcut introducerea la această întâlnire a noastră.

Vă salut și împreună cu voi îi mulțumesc Domnului pentru cei patru sute de ani ai carismei voastre. Sfântul Vincențiu a generat un elan de caritate care durează peste secole: un elan care a ieșit din inima sa. Pentru aceasta astăzi avem aici relicva: inima sfântului Vincențiu. Astăzi aș vrea să vă încurajez să continuați acest drum, propunându-vă trei verbe simple pe care le cred foarte importante pentru spiritul vincențian, dar și pentru viața creștină în general: a adora, a primi, a merge.

A adora. Sunt nenumărate invitațiile sfântului Vincențiu de a cultiva viața interioară și de a se dedica rugăciunii care purifică și deschide inima. Pentru el rugăciunea este esențială. Este busola de fiecare zi, este ca un manual de viață, este – scria el – „marea carte a predicatorului”: numai rugându-ne luăm de la Dumnezeu iubirea de revărsat asupra lumii; numai rugându-ne se ating inimile oamenilor atunci când se vestește Evanghelia (cf. Scrisoare către A. Durand, 1658). Dar pentru sfântul Vincențiu rugăciunea nu este numai o îndatorire și cu atât mai puțin un ansamblu de formule. Rugăciunea înseamnă să ne oprim în fața lui Dumnezeu pentru a sta cu El, pentru a ne dedica pur și simplu Lui. Aceasta este rugăciunea cea mai pură, aceea care face spațiu Domnului și laudei sale, și la nimic altceva: adorația.

Odată descoperită, adorația devine ceva la care nu se poate renunța, pentru că este pură intimitate cu Domnul, care dă pace și bucurie și rezolvă suferințele vieții. De aceea, pe vreunul care era sub presiune deosebită sfântul Vincențiu îl sfătuia și să stea în rugăciune „fără tensiune, îndreptându-se spre Dumnezeu cu priviri simple, fără a căuta să aibă prezența sa cu eforturi sensibile, ci abandonându-se Lui” (Scrisoare către G. Pesnelle, 1659).

Iată adorația: a ne pune în fața Domnului, cu respect, cu calm și în tăcere, dând Lui primul loc, abandonându-ne încrezători. Pentru a-i cere după aceea ca Duhul său să vină la noi și să lase ca lucrurile noastre să meargă la El. Astfel și persoanele nevoiașe, problemele urgente, situațiile grele și dificile intră în adorație, așa încât sfântul Vincențiu cerea „să se adore în Dumnezeu” chiar și motivațiile care se înțelege și se acceptă cu greutate (cf. Scrisoare către Get, 1659). Cel care adoră, cel care frecventează izvorul viu al iubirii nu poate decât să rămână, ca să spunem așa, „contaminat”. Și începe să se comporte cu ceilalți așa cum face Domnul cu el: devine mai milostiv, mai înțelegător, mai disponibil, depășește propriile rigidități și se deschide celorlalți.

Și ajungem astfel la al doilea verb: a primi. Când auzim acest cuvânt, imediat ne gândim la ceva de făcut. Dar în realitate a primi este o dispoziție mai profundă: nu cere numai să facem loc cuiva, ci să fim persoane primitoare, disponibile, obișnuite să se dăruiască altora. Așa ca Dumnezeu pentru noi, tot așa noi pentru alții. A primi înseamnă a redimensiona propriul eu, a îndrepta modul de a gândi, a înțelege că viața nu este proprietatea mea privată și că timpul nu-mi aparține. Este o dezlipire lentă de tot ceea ce este al meu: timpul meu, odihna mea, drepturile mele, programele mele, agenda mea. Cine primește renunță la eu și face să intre în viață tu-ul și noi-ul.

Creștinul primitor este un adevărat bărbat și femeie a Bisericii, pentru că Biserica este Mamă și o mamă primește viața și o însoțește. Și cum un copil îi seamănă mamei, purtându-i trăsăturile, tot așa creștinul poartă aceste trăsături ale Bisericii. Așadar este un fiu cu adevărat fidel al Bisericii cel care este primitor, cel care fără să se plângă creează înțelegere și comuniune și cu generozitate seamănă pace, chiar dacă nu este răsplătit. Sfântul Vincențiu să ne ajute să valorizăm acest „ADN” eclezial al primirii, al disponibilității, al comuniunii, pentru ca în viața noastră „să fie îndepărtată orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie și orice răutate” (Ef4,31).

Ultimul verb este a merge. Iubirea este dinamică, iese din sine. Cine iubește nu stă în fotoliu ca să privească, așteptând venirea unei lumi mai bune, ci se ridică și merge cu entuziasm și simplitate. Sfântul Vincențiu a spus bine: „Așadar vocația noastră este de a merge, nu într-o parohie și nici numai într-o dieceză, ci pe tot pământul. Și ce să facem? Să înflăcărăm inima oamenilor, făcând ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu, El care a venit să aducă focul în lume pentru a o înflăcăra cu iubirea sa” (Conferință din 30 mai 1659). Această vocație este mereu valabilă pentru toți. Îi pune fiecăruia întrebări: „eu merg în întâmpinarea celorlalți, așa cum vrea Domnul? Duc acolo unde merg acest foc al carității sau rămân închis ca să mă încălzesc în fața sobei mele?”.

Iubiți frați și surori, vă mulțumesc pentru că sunteți în mișcare pe străzile lumii, așa cum v-ar cere sfântul Vincențiu și astăzi. Vă urez să nu vă opriți, ci să continuați să luați în fiecare zi din adorație iubirea lui Dumnezeu și s-o răspândiți în lume prin contagierea bună a carității, a disponibilității, a înțelegerii. Vă binecuvântez pe voi toți și pe săracii pe care-i întâlniți. Și vă cer, cu rugăminte, caritatea de a nu uita să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.10.2017
Publicarea pe acest sit: 15.10.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns