Discursul Papei în faţa parlamentului german

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Bundestag (parlamentul german)
Berlin, 22 septembrie 2011

Distinse Domn Președinte Federal,
Domnule Președinte al Bundestag,
Doamnă Cancelar Federal,
Doamnelor și domnilor Deputați,

Este pentru mine o mare onoare și un motiv de mare bucurie să vorbesc în fața acestei înalte Camere – în fața Parlamentului țării mele Germania – care se reunește aici pentru a reprezenta poporul, care l-a ales în mod democratic, pentru a munci pentru binele Republicii Federale Germania. Aș dori să-i mulțumesc Domnului Președinte al Bundestag-ului pentru invitația de a ține acest discurs, ca și pentru cuvintele pline de prietenie și de prețuire cu care m-a întâmpinat. În acest moment mă adresez vouă, stimați Domni și Doamne, desigur și ca un conațional care se simte legat pentru întreaga viață de rădăcinile sale și participă urmărind ceea ce se întâmplă în țara sa natală. Însă invitația de a ține acest discurs îmi este adresată în calitate de Papă, de Episcop al Romei, care poartă responsabilitatea supremă pentru toți creștinii catolici. Prin aceasta voi recunoașteți rolul care-i revine Sfântului Scaun în calitate de partener în interiorul Comunității Popoarelor și a Statelor. Plecând de la această responsabilitate aș dori să vă propun câteva considerații asupra fundamentelor Statului de drept liberal.

Permiteți-mi să încep reflecțiile mele asupra fundamentelor dreptului cu o scurtă istorie luată din Sfânta Scriptură. În prima carte a Regilor se relatează că tânărului rege Solomon, cu ocazia încoronării sale, Dumnezeu i-a permis să-i ceară o favoare. Ce va cere tânărul rege într-un moment așa de important? Succes bogăție, viață lungă, nimicirea dușmanilor? El nu a cerut nimic di acestea. A cerut în schimb „Dă-i slujitorului tău o inimă supusă, pentru ca să știe să facă dreptate poporului tău și să știe să distingă binele de rău” (1Re 3,9).

Cu această istorie Biblia vrea să ne arate ce trebuie să fie cu adevărat important pentru un om politic. Criteriul său ultim și motivația pentru munca sa de politician nu trebuie să fie succesul, și cu atât mai puțin profitul material. Politica trebuie să fie o angajare pentru dreptate, care reprezintă condiția de bază a păcii. Desigur omul politic va căuta și succesul fără de care nu va putea intra în activitatea politică. Însă succesul trebuie să fie subordonat criteriului justiției, al voinței de a face ceea ce este drept și al înțelegerii a ceea ce este drept. Însă succesul poate să devină seducător și astfel se deschide calea către falsificarea a ceea ce este drept și către distrugerea justiției. „Renunța la dreptate și atunci cu ce se mai deosebește statul de o bandă de tâlhari?” a spus Sfântul Augustin1. Noi germanii știm din proprie experiență că aceste cuvinte nu sunt o simplă sperietoare. Noi am experimentat separarea puterii de dreptate, folosirea puterii împotriva dreptății pentru a o zdrobi, astfel că Statul a devenit instrumentul care a distrus dreptul, a devenit o bandă de tâlhari foarte bine organizată, care putea să amenințe lumea întreagă și să o conducă pe marginea prăpastiei. A sluji dreptății și a combate nedreptatea este și rămâne misiunea fundamentală a omului politic. Într-un moment al istoriei în care omul a dobândit o putere până acum de neimaginat, această misiune devine și mai urgentă. Omul este în stare să distrugă lumea. El poate să se manipuleze pe sine. El poate, ca să spunem așa, să-l facă pe om dar și să nege omului umanitatea lui.

Cum recunoaștem acum ce este drept? Cum putem distinge între bine și rău, între adevăratul drept și dreptul aparent? Cererea lui Solomon rămâne problema decisivă în fața căreia se află și astăzi politica și oamenii politici.

Pentru cea mai mare parte a problemelor de drept criteriul majorității poate să fie un criteriu suficient. Însă este evident că în ceea ce privește chestiunile fundamentale ale dreptului, în care sunt în joc demnitatea omului și a umanității, principiul majorității nu este suficient: în procesul de formare a dreptului fiecare persoană care are o responsabilitate trebuie să caute ea însăși propriile criterii de orientare. În secolul al III-lea, marele teolog Origene a justificat astfel rezistența creștinilor în fața unor reglementări juridice în vigoare: „Dacă cineva s-ar afla printre Sciți, care se conduc după legi păgâne, și ar fi constrâns să trăiască în mijlocul lor… acesta, fără îndoială, ar acționa foarte înțelept dacă în numele legii adevărului, care pentru sciți este ilegalitate, împreună cu alții care au aceeași opinie ca și el, ar forma asociații chiar și împotriva legilor în vigoare…”2. Pe baza acestei convingeri, partizanii din rezistență au luptat împotriva regimului nazist și împotriva oricărui regim totalitar, aducând astfel un serviciu dreptului și întregii umanități. Pentru aceste persoane era de o evidență incontestabilă faptul că dreptul în vigoare era de fapt o nedreptate.

Însă în deciziile unui om politic democrat, întrebarea dacă acestea corespund cu adevărat legii adevărului, dacă pot deveni cu adevărat legii drepte, nu este așa de evidentă. Astăzi nu este evident de la sine, ce anume este cu adevărat drept, raportat la chestiunile antropologice fundamentale, și poate deveni o lege dreaptă. La întrebarea cum poate recunoaște cineva ceea ce este cu adevărat drept și cum poate să slujească astfel dreptului în legislație, nu a fost niciodată ușor de răspuns iar astăzi, datorită abundenței de cunoștințe și de capacități, o astfel de întrebare devine și mai dificilă.

Cum se recunoaște ce este drept? De-a lungul istoriei, organizările juridice au fost aproape întotdeauna motivate religios: în baza referinței la divinitate se decide ceea ce este drept între oameni. În contrast cu celelalte religii, creștinismul nu a impus niciodată statului sau societății un drept revelat, o organizare juridică care să derive din revelație. În schimb creștinismul a indicat mereu, ca adevărate izvoare ale dreptului, natura și rațiunea, armonia între rațiunea obiectivă și cea subiectivă, o armonie care presupune că ambele sunt fundamentate în Rațiunea Creatoare a lui Dumnezeu. Astfel teologii creștini s-au asociat unei mișcări filosofice și juridice care se formase deja din secolul al II-lea î.C. În prima jumătate a celui de-al doilea secol precreștin, a avut loc întâlnirea între dreptul natural social, teoretizat de către filosofii stoici, și marii maeștri ai dreptului roman3. În acest context s-a născut cultura juridică occidentală, care a avut și are și astăzi o importanță determinantă pentru cultura juridică a omenirii. Această legătură precreștină între drept și filozofie a deschis calea care a purtat, trecând prin Evul Mediu creștin, la dezvoltarea juridică a Iluminismului până la Declarația Drepturilor Omului și până la legea fundamentală germană, prin care poporul nostru a recunoscut în 1949, că „drepturile inviolabile și inalienabile ale omului sunt fundamentul oricărei comunități umane, al păcii și al dreptății în lume”.

Pentru evoluția dreptului și pentru progresul omenirii a fost decisiv faptul că teologii creștini s-au opus dreptului religios politeist, cerut de credința în divinități, și s-au dat de partea filozofiei, recunoscând ca izvor juridic valid pentru toți corelația dintre rațiune și natură. Această alegerea o făcuse deja sfântul Paul atunci când afirma în Scrisoarea către Romani: „Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înșiși. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor și despre aceasta dau mărturie atât conștiința lor, cât și gândurile lor …” (Rom 2, 14-16). Aici apar cele două concepte fundamentale de natură și de conștiință, în care „conștiința” nu este altceva decât „inima supusă” a lui Solomon, rațiunea deschisă limbajului ființei.

Dacă până în epoca iluminismului, a Declarației Drepturilor Omului după cel de-al doilea război mondial și până la formarea legii fundamentale a poporului nostru, problema fundamentelor legislative a fost astfel clarificată, în ultimii cincizeci de ani s-a produs o schimbare dramatică de situație.

Ideea dreptului natural este considerată astăzi mai degrabă o doctrină catolică, care nu merită luată în considerație în afara ambientului catolic, astfel că este rușinos parcă să-i menționezi doar și numele. Aș vrea să arăt pe scurt cum s-a ajuns la această situație.

În primul rând este fundamentală teza potrivit căreia între „a fi” și „a trebui să fie” ar exista un abis insurmontabil. De la ființă nu s-ar putea trece la datorie, pentru că ar fi vorba despre două orizonturi cu totul diferite. La baza acestei teorii este concepția pozitivistă despre natură și rațiune, care este astăzi în mod general acceptată. Dacă natura este considerată – folosind cuvintele lui Hans Kelsen – „o asociere de date obiective, legate unele de altele în relație de cauză și efect”, atunci cu adevărat de la ea nu se poate obține nici o indicație care să aibă vreun caracter etic4. O concepție pozitivistă a naturii, care înțelege natura în mod pur funcțional, așa cum o prezintă științele naturii, nu poate oferi nici o trecere către etos și către drept, ci oferă doar răspunsuri la fel de funcționale. Același lucru este valabil și pentru rațiune în perspectiva pozitivistă, care este considerată de mulți ca singura viziune științifică. În această perspectivă ceea ce nu este verificabil sau falsificabil nu intră în sfera rațiunii propriu-zise. De aceea etica și religia trebuie considerate preocupări subiective care nu intră în sfera rațiunii, în sensul strict al cuvântului. Acolo unde domnește exclusiv spiritul rațiunii pozitiviste – adică în marte parte din conștiința noastră publică – izvoarele clasice ale cunoașterii etosului și a dreptului sunt lăsate în afara jocului. Aceasta este o problemă dramatică care interesează pe toți și despre care este necesară o dezbatere publică; invitația urgentă către acest moment este intenția esențială a acestui discurs.

Conceptele pozitiviste de natură și de rațiune, viziunea pozitivistă în general asupra lumii, reprezintă în ansamblu un moment grandios al cunoașterii și al capacităților umane, la care nu trebuie în nici un fel să renunțăm. Însă ea nu poate să fie o cultură care să fie suficientă și care să corespundă ființei omului în toată amploarea sa. Acolo unde rațiunea pozitivistă se consideră singura cultură suficientă, reducând toate celelalte realități culturale la stadiul de subcultură, ea reduce omul, ba mai mult, amenință umanitatea sa. Spun lucrul acesta tocmai pentru Europa, în care ambiente tot mai vaste caută să recunoască doar pozitivismului statutul de cultură dominantă, și de fundament pentru formarea dreptului, în timp ce toate celelalte convingeri și valori ale culturii noastre sunt reduse la stadiul de subcultură. Astfel Europa se pune pe sine însăși, în fața celorlalte culturi ale lumii, într-o condiție de lipsă de cultură și sunt provocate în acest fel curente extremiste radicale. Rațiunea pozitivistă, care se prezintă în manieră exclusivistă și nu este în stare să perceapă ceva dincolo de ceea ce este funcțional, se aseamănă clădirilor în întregime din ciment armat dar fără ferestre, în care ne producem singuri clima și lumina și nu mai vrem să le primim din lumea mare a lui Dumnezeu. Și totuși nu putem să ne mințim că într-o astfel de lume auto-construită noi ne folosim „în secret” tot de elementele creației lui Dumnezeu, pe care le transformăm în produsele noastre. Trebuie să deschidem din nou ferestrele, trebuie să privim din nou vastitatea lumii, cerul și pământul, și să învățăm să ne folosim de toate aceste în mod just.

Însă cum vom facem noi acest lucru? Cum putem găsi intrarea în vastitate, în totalitate? Cum poate rațiune să găsească măreția sa fără să cadă în irațional? Cum poate să apară din nou natura în toată profunzimea sa, cu exigențele și indicațiile sale?

Aș vrea să amintesc un proces al istoriei politice recente, cu speranța că noi voi fi greșit înțeles și nici nu voi suscita polemici unilaterale. Aș spune că apariția mișcării ecologiste în politica germană, începând cu anii șaptezeci, chiar dacă nu a deschis largi ferestre, a fost și rămâne totuși un apel pentru un aer mai curat, un strigăt care nu poate fi ignorat și nici dat la o parte, doar pentru că poate părea irațional. Persoane tinere au înțeles că în raportul nostru cu natura este ceva care nu funcționează, că materia nu este doar un material pentru dorința noastră de a face; au înțeles că pământul însuși are propria lui demnitate iar noi trebuie să urmăm indicațiile sale. Este clar acum faptul că eu aici nu fac propagandă nici unui partid politic, departe de mine acest lucru.

Atunci când în raportul nostru cu realitatea există ceva care nu funcționează, atunci cu toții trebuie să reflectăm în mod serios asupra întregului și cu toții trebuie să ne întoarcem la problema fundamentelor culturii noastre. Vă rog să-mi permiteți să insist mai mult asupra acestui punct. Importanța ecologiei este de acum de netăgăduit. Trebuie să ascultăm limbajul naturii și să-i răspundem în mod corespunzător. Aș dori însă să accentuez mai intens o problemă care și astăzi ca și ieri este prea ușor ignorată: există și o ecologie a omului. Și omul are o natură pe care trebuie să o respecte și pe care nu poate să o manipuleze după propria plăcere. Omul nu este o libertate care se creează pe sine. Omul nu se creează singur. El este rațiune și voință, dar este și natură, iar voința sa este dreaptă atunci când ascultă natura și o respectă acceptându-se pe sine așa cum este, ca unul care nu s-a făcut pe sine însuși. Așa și numai așa se realizează adevărata libertate umană.

Să ne întoarcem la conceptele fundamentale de natură și de rațiune de la care am plecat. Marele teoretician al pozitivismului juridic, Kelsen, care la vârsta de 84 de ani – în 1965 – a abandonat dualismul între „a fi” și „a trebuie să fie”, (papa a adăugat liber: „Mă alină faptul că la 84 de ani încă se mai poate spune ceva bun”), a spus că normele pot deriva doar din voință. În consecință natura ar putea conține în sine norme doar dacă o voință le-a pus în ea. Acest lucru însă presupune existența unui Dumnezeu creator a cărui voință este exprimată în natură. „A discuta însă asupra adevărului acestei credințe este un lucru în zadar”, spunea Kelsen5.

Aș îndrăzni să întreb: Este oare așa? Este oare în zadar să ne gândim că rațiunea obiectivă care se manifestă în natură nu presupune o Rațiune creatoare, un Cerator Spiritus? În acest moment ar trebui să ne vină în ajutor patrimoniul cultural al Europei. Pe fundamentul convingerii în existența lui Dumnezeu s-a născut ideea drepturilor omului, ideea egalității tuturor oamenilor în fața legii, cunoașterea inviolabilității demnității umane în fiecare persoană și a conștiinței responsabilității omului pentru faptele sale. Aceste cunoștințe ale rațiunii constituie memoria noastră culturală. A o ignora sau a o considera ca simplă istorie ar însemna să amputăm cultura noastră în integralitatea sa și o privăm de integritatea sa.

Cultura europeană s-a născut la întâlnirea dintre Ierusalim, Atena și Roma, întâlnirea intre credința în Dumnezeul lui Israel, rațiunea filosofică a grecilor și gândirea juridică a romanilor. Această triplă întâlnire formează identitatea intimă a Europei. În conștiința responsabilității omului în fața lui Dumnezeu și în recunoașterea demnității inviolabile a omului, a fiecărui om, această întâlnire a fixat criterii de drept, a căror apărarea este misiunea noastră istorică în aceste momente.

Tânărului rege Solomon, în momentul în care a preluat puterea, i-a fost ascultată cererea. Ce ar fi dacă și nouă legislatorilor de astăzi ne-ar fi permis să cerem ceva? Ce ne-am dori? Cred că și astăzi, în cele din urmă, nu ne-am putea dori altceva decât o „inimă ascultătoare”, adică capacitatea de a distinge între bine și rău și de a stabili astfel un drept autentic, pentru a sluji astfel justiției și păcii. Vă mulțumesc pentru atenție!

Note

1 De civitate Dei IV, 4, 1.
2 Contra Celsum GCS Orig. 428 (Koetschau); cf. A. Fürst, Monotheismus und Monarchie. Zum Zusammenhang von Heil und Herrschaft in der Antike, în: Theol.Phil. 81 (2006) 321-338; citatul p. 336; cf. și J. Ratzinger, Die Einheit der Nationen. Eine Vision der Kirchenväter (Salzburg – München 1971) 60.
3 Cf. W. Waldstein, Ins Herz geschrieben. Das Naturrecht als Fundament einer menschlichen Gesellschaft (Augsburg 2010) 11 ș.u.; 31-61.
4 Waldstein, op. cit., 15- 21.
5 Citat conform Waldstein, op. cit. 19.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Bogdan Herciu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.09.2011
Publicarea pe acest sit: 23.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns