Discursul Papei în fața adunării generale a ONU

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
în fața adunării generale a ONU
sediul din New York
vineri, 25 septembrie 2015

Domnule președinte, doamnelor și domnilor, bună ziua!

Încă o dată, urmând o tradiție de care mă simt onorat, secretarul general al Națiunilor Unite l-a invitat pe Papa să se adreseze acestei stimate adunări a națiunilor. În numele meu și în numele întregii comunități catolice, domnule Ban Ki-moon, doresc să vă exprima cea mai sinceră și cordială recunoștință; vă mulțumesc pentru cuvintele dumneavoastră gentile. În afară de asta, salut conducătorii de stat și de guvern prezenți aici, ambasadorii, diplomații și funcționarii politici și tehnici care-i însoțesc, personalul de la Națiunile Unite angajat în această a 70-a sesiune a Adunării Generale, personalul tuturor programelor și agențiilor familiei ONU și pe toți cei care într-un mod sau în altul participă la această reuniune. Prin intermediul vostru salut și cetățenii din toate națiunile reprezentate la această întâlnire. Mulțumesc pentru eforturile tuturor și ale fiecăruia pentru binele omenirii.

Aceasta este a cincea oară când un Papă vizitează Națiunile Unite. A făcut asta predecesorii mei Paul al VI-lea în 1965, Ioan Paul al II-lea în 1979 și în 1995 și predecesorul meu imediat, astăzi Papa emerit Benedict al XVI-lea, în 2008. Toți aceștia n-au precupețit expresii de recunoștință pentru Organizație, considerând-o răspunsul juridic și politic adecvat momentului istoric, caracterizat de depășirea distanțelor și frontierelor realizată de tehnologie și, aparent, de orice limită naturală pentru afirmarea puterii. Un răspuns de care nu se poate face abstracție din moment ce puterea tehnologică, în mâinile ideologiilor naționaliste sau în mod fals universaliste, este capabilă să producă atrocități teribile. Nu pot decât să mă asociez la aprecierea predecesorilor mei, reafirmând importanța pe care Biserica catolică o recunoaște aceste instituții și speranțele pe care le pune în activitățile sale.

Istoria comunității organizate a statelor, reprezentată de Națiunile Unite, care sărbătorește în aceste zile a 70-a aniversare a sa, este o istorie de importante succese comune, într-o perioadă de neobișnuită accelerare a evenimentelor. Fără a pretinde să fiu exhaustiv, se poate menționa codificarea și dezvoltarea dreptului internațional, construirea normativei internaționale a drepturilor umane, perfecționarea dreptului umanitar, soluționarea multor conflicte și operațiuni de pace și de reconciliere și atâtea alte cuceriri în toate sectoarele proiecției internaționale a activităților umane. Toate aceste realizări sunt lumini care contrastează întunericul dezordinii cauzate de ambițiile necontrolate și de egoismele colective. Este sigur că sunt încă multe problemele grave nerezolvate, dar este evident și că dacă ar fi lipsit toată această activitate internațională, omenirea ar fi putut să nu supraviețuiască folosirii necontrolate a însăși potențialităților sale. Fiecare dintre aceste progrese politice, juridice și tehnice reprezintă un parcurs de concretizare a idealului fraternității umane și un mijloc pentru realizarea sa cea mai mare.

De aceea aduc omagiu tuturor bărbaților și femeilor care au slujit cu lealitate și jertfă întreaga omenire în acești 70 de ani. Îndeosebi, doresc să amintesc astăzi pe cei care și-au dat viața pentru pacea și reconcilierea popoarelor, începând de la Dag Hammarskjöld până la foarte mulții funcționari de orice grad, căzuți în misiunile umanitare de pace și de reconciliere.

Experiența acestor 70 de ani, dincolo de tot ceea ce s-a obținut, demonstrează că reforma și adaptarea la timpuri sunt mereu necesare, înaintând spre obiectivul final de a acorda tuturor țărilor, fără excepție, o participare și o incidență reală și dreaptă în decizii. Această necesitați a unei dreptăți mai mari este valabilă în mod special pentru organele cu efectivă capacitate executivă, cum sunt Consiliul de Securitate, organismele financiare și grupurile sau mecanismele create specific pentru a înfrunta crizele economice. Asta va ajuta să se limiteze orice fel de abuz sau uzură în special față de țările în curs de dezvoltare. Organismele financiare internaționale trebuie să vegheze în vederea dezvoltării sustenabile a țărilor și pentru a evita supunerea asfixiantă a acestor țări față de sisteme de credit care, departe de a promova progresul, supun populațiile față de mecanisme de sărăcie mai mare, excludere și dependență.

Misiunea Națiunilor Unite, pornind de la postulatele din Preambul și din primele articole ale Cartei sale constituționale, poate să fie văzută ca dezvoltarea și promovarea suveranității dreptului, știind că dreptatea este condiție indispensabilă pentru a realiza idealul fraternității universale. În acest context, este oportun de amintit că limitarea puterii este o idee implicită în conceptul de drept. A da fiecăruia ce este al său, conform definiției clasice a dreptății, înseamnă că niciun individ sau grup uman nu se poate considera atotputernic, autorizat să calce în picioare demnitatea și drepturile celorlalte persoane sau grupuri sociale. Distribuirea de fapt a puterii (politice, economice, militare, tehnologice, etc.) între o pluralitate de subiecți și crearea unui sistem juridic de reglementare a revendicărilor și a intereselor, realizează limitarea puterii. Astăzi panorama mondială ne prezintă, totuși, multe drepturi false și – în același timp – ample sectoare fără protecție, victime mai degrabă ale unei exercitări rele a puterii: mediul natural și lumea vastă de femei și bărbați excluși. Două sectoare intim unite între ele, pe care relațiile politice și economice preponderente le-au transformat în părți fragile ale realității. Pentru aceasta este necesar să se afirm cu putere drepturile lor, consolidând protecția mediului și punând capăt excluderii.

Înainte de toate trebuie afirmat că există un adevărat „drept al mediului” dintr-un dublu motiv. În primul rând deoarece ca ființe umane facem parte din mediu. Trăim în comuniune cu el, pentru că mediul însuși comportă limite etice pe care acțiunea umană trebuie să le recunoască și să le respecte. Omul, și atunci când este dotat de „capacități fără precedent” care „arată o singularitate care transcende domeniul fizic și biologic” (Enciclica Laudato si’), este în același timp o porțiune din acest mediu. Are un trup format din elemente fizice, chimice și biologice, și poate supraviețui și se poate dezvolta numai dacă mediul ecologic îi este favorabil. De aceea, orice daună adusă mediului este o daună adusă omenirii. În al doilea rând, pentru că fiecare creatură, în special ființele vii, are o valoare în ea însăși, de existență, de viață, de frumusețe și de interdependență cu celelalte creaturi. Noi creștinii, împreună cu celelalte religii monoteiste, credem că universul provine dintr-o decizie de iubire a Creatorului, care permite omului să se folosească în mod respectuos de creație pentru binele semenilor săi și pentru gloria Creatorului, însă fără a abuza de ea și cu atât mai puțin să fie autorizat ca s-o distrugă. Pentru toate credințele religioase mediul este un bun fundamental (cf. ibidem, 81).

Abuzul și distrugerea mediului, în același timp, sunt asociate la un proces de excludere de neoprit. De fapt, o dorință egoistă și nelimitată de putere și de bunăstare materială conduce atât la abuzul de mijloace materiale disponibile cât și la excluderea celor slabi și mai puțin abili, fie datorită faptului că au abilități diferite (purtători de handicap), fie pentru că sunt lipsiți de cunoștințele și de instrumentele tehnice adecvate sau au o insuficientă capacitate de decizie politică. Excluderea economică și socială este o negare totală a fraternității umane și un atentat foarte grav la adresa drepturilor umane și a mediului. Cei mai săraci sunt cei care suferă mai mult aceste atentate dintr-un triplu motiv: sunt rebutați de societate, sunt în același timp obligați să trăiască din rebuturi și trebuie să sufere pe nedrept consecințele abuzului mediului. Aceste fenomene constituie astăzi atât de răspândita și în mod inconștient consolidata „cultură a rebutului”.

Dramatismul acestei situații de excludere și de nedreptate, cu consecințele sale clare, mă face, împreună cu întregul popor creștin și cu atâția alții, să conștientizez și responsabilitatea mea gravă în această privință, motiv pentru care îmi ridic glasul, împreună cu cel al tuturor acelora care aspiră la soluții urgente și eficace. Adoptarea „Agendei 2030 pentru dezvoltare sustenabilă” în timpul întâlnirii mondiale care va începe chiar astăzi, este un important semn de speranță. Am încredere că și Conferința de la Paris despre schimbarea climatică va ajunge la acorduri fundamentale și efective.

Totuși nu sunt suficiente angajamentele asumate în mod solemn, deși constituie desigur un pas necesar spre soluționarea problemelor. Definiția clasică a dreptății la care am făcut referință anterior conține ca element esențial o voință constantă și perpetuă: Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi. Lumea cere cu forță tuturor guvernanților o voință efectivă, practică, constantă, făcută din pași concreți și din măsuri imediate, pentru a păstra și a îmbunătăți mediul natural și a învinge cât mai repede fenomenul excluderii sociale și economice, cu tristele sale consecințe de trafic de ființe umane, comerț de organe și țesuturi umane, exploatarea sexuală a băieților și fetelor, munca de sclav, inclusiv prostituția, traficul de droguri și de arme, terorismul și crima internațională organizată. Este așa de mare ordinea de mărime a acestor situații și numărul de vieți nevinovate implicate încât trebuie să evităm orice tentație de a cădea într-un nominalism declamator cu efect tranchilizant asupra conștiințelor. Trebuie să avem grijă ca instituțiile noastre să fie realmente eficace în lupta împotriva tuturor acestor flageluri.

Multiplicitatea și complexitatea problemelor cere să se folosească instrumente tehnice de măsurare. Însă acest lucru comportă un pericol dublu: a se limita la exercițiul birocratic de a redacta lungi enumerări de propuneri bune – ținte, obiective și indicații statistice – sau a crede că o unică soluție teoretică și aprioristă va da răspuns la toate provocările. Nu trebuie pierdut din vedere, în niciun moment, că acțiunea politică și economică, este eficace numai când este concepută ca o activitate prudentă, condusă de un concept peren de dreptate și care ține cont mereu că, înainte și dincolo de planuri și programe, există femei și bărbați concreți, egali cu guvernanții, care trăiesc, luptă și suferă și care de multe ori se văd obligați să trăiască în mizerie, privați de orice drept.

Pentru ca acești bărbați și femei concreți să poată scăpa de sărăcia extremă trebuie să li se permită să fie actori demni ai destinului lor. Dezvoltarea umană integrală și exercitarea deplină a demnității umane nu pot să fie impuse. Trebuie să fie construite și realizate de fiecare, de fiecare familie, în comuniune cu celelalte ființe umane și într-o relație justă cu toate locurile în care se dezvoltă socialitatea umană – prieteni, comunități, sate și comune, școli, întreprinderi și sindicate, provincii, națiuni, etc. Asta presupune și cere dreptul la instruire – și pentru fete (excluse în unele locuri) – care se asigură în primul rând respectând și întărind dreptul primar al familiei de a educa și dreptul Bisericilor și al agregărilor sociale de a susține și a colabora cu familiile în educarea fiicelor lor și a fiilor lor. Educația, concepută astfel, este baza pentru realizarea Agendei 2030 și pentru însănătoșirea mediului.

În același timp, guvernanții trebuie să facă tot posibilul pentru ca toți să poată dispune de baza minimă materială și spirituală pentru a face efectivă demnitatea lor și pentru a forma și întreține o familie, care este celula primară a oricărei dezvoltări sociale. Acest minim absolut, la nivel material are trei nume: casă, muncă și pământ; și un nume la nivel spiritual: libertate de spirit, care cuprinde libertatea religioasă, dreptul la educație și toate celelalte drepturi civile.

Pentru toate aceste motive, măsura și indicatorul cel mai simplu și adecvat al îndeplinirii noii Agende pentru dezvoltare va fi accesul efectiv, practic și imediat, pentru toți, la bunurile materiale și spirituale indispensabile: locuință proprie, muncă demnă și remunerată corespunzător, alimentație adecvată și apă potabilă; libertate religioasă și, mai în general, libertate de spirit și educație. În același timp, acești pilaștri ai dezvoltării umane integrale au un fundament comun, care este dreptul la viață și, în sens și mai amplu, ceea ce am putea numi dreptul la existență al naturii umane însăși.

Criza ecologică, împreună cu distrugerea unei mari părți a biodiversității, poate pune în pericol însăși existența speciei umane. Consecințele nefaste ale unei iresponsabile guvernări rele a economiei mondiale, condusă numai de ambiția de câștig și de putere, trebuie să constituie un apel la o severă reflecție despre om: „Omul nu se creează singur. Este spirit și voință, însă și natură” (Benedict al XVI-lea, Discurs la Parlamentul Republicii Federale Germania, 22 septembrie 2011; citat în enciclica Laudato si’, 6). Creația se vede prejudiciată „acolo unde noi înșine suntem ultima instanță […]. Și risipirea creației începe acolo unde nu mai recunoaștem nicio instanța deasupra noastră, ci ne vedem numai pe noi înșine” (Idem, Întâlnire cu clerul din dieceza de Bolzano-Bressanone, 6 august 2008, citat ibidem). De aceea, apărarea mediului și lupta împotriva excluderii cer recunoașterea unei legi morale înscrise în însăși natura umană, care cuprinde distincția naturală între bărbat și femeie (cf. enciclica Laudato si’, 155) și respectarea absolută a vieții în toate fazele și dimensiunile sale (cf. ibidem, 123; 136).

Fără recunoașterea câtorva limite etice naturale insurmontabile și fără realizarea imediată a acelor pilaștri ai dezvoltării umane integrale, idealul de „a salva viitoarele generații de flagelul războiului” (Carta Națiunilor Unite, Preambul) și de „a promova progresul social și un nivel de viață mai ridicat în cadrul unei libertăți mai ample” (ibidem) riscă să devină un miraj la care nu se poate ajunge sau, și mai rău, cuvinte goale care folosesc ca scuză pentru orice abuz și corupție, sau pentru a promova o colonizare ideologică prin impunerea de modele și stiluri de viață anomale străine de identitatea popoarelor și, în ultimă analiză, iresponsabile.

Războiul este negarea tuturor drepturilor și o dramatică agresiune la adresa mediului. Dacă se vrea o autentică dezvoltare umană integrală pentru toți, trebuie continuat fără încetare în angajarea de a evita războiul între națiuni și între popoare.

În acest scop trebuie asigurată dominația necontrastată a dreptului și recurgerea neobosită la negociere, la bunele oficii și la arbitraj, așa cum este propus de Carta Națiunilor Unite, adevărată normă juridică fundamentală. Experiența celor 70 de ani de existență a Națiunilor Unite, în general, și îndeosebi experiența primilor 15 ani din al treilea mileniu, arată atât eficacitatea aplicării depline a normelor internaționale cât și ineficacitatea neîndeplinirii lor. Dacă se respectă și se aplică Carta Națiunilor Unite cu transparență și sinceritate, fără scopuri secundare, ca un punct de referință obligatoriu de dreptate și nu ca un instrument pentru a masca intenții ambigue, se obțin rezultate de pace. Când, dimpotrivă, se confundă norma cu un simplu instrument de folosit atunci când rezultă favorabil și de eludat când nu este favorabil, se deschide o adevărată cutie a Pandorei de forțe necontrolabile, care dăunează grav populațiilor lipsite de apărare, mediului cultural și chiar mediului biologic.

Preambulul și primul articol din Carta Națiunilor Unite indică fundamentele construcției juridice internaționale: pacea, soluționarea pașnică a controverselor și dezvoltarea relațiilor amicale între națiuni. Contrastează puternic cu aceste afirmații și le neagă în practică tendința prezentă mereu spre proliferarea armelor, în special cele de distrugere în masă cum pot fi cele nucleare. O etică și un drept bazate pe amenințarea distrugerii reciproce – și potențial a întregii omeniri – sunt contradictorii și constituie o fraudă față de toată construcția Națiunilor Unite, care ar deveni „națiuni unite de frică și de neîncredere”. Trebuie să ne angajăm pentru o lume fără arme nucleare, aplicând pe deplin tratatul de neproliferare, în literă și în spirit, spre o totală interzicere a acestor instrumente.

Recentul acord cu privire la chestiunea nucleară într-o regiune sensibilă din Asia și din Orientul Mijlociu este o dovadă a posibilităților bunăvoinței politice și ale dreptului, cultivate cu sinceritate, răbdare și statornicie. Formulez urările mele pentru ca acest acord să fie durabil și eficace și să dea roadele sperate cu colaborarea tuturor părților implicate.

În acest sens, nu lipsesc dovezi grave ale consecințelor negative ale intervențiilor politice și militare necoordonate între membrii comunității internaționale. Pentru aceasta, deși doresc să nu am necesitatea de a face asta, nu pot să nu reiterez apelurile mele repetate în raport cu situația dureroasă din tot Orientul Mijlociu, din Africa de Nord și din alte țări africane, unde creștinii, împreună cu alte grupuri culturale sau etnice precum și cu acea parte a membrilor religiei majoritare care nu vrea să se lase implicată de ură și de nebunie, au fost obligați să fie martori ai distrugerii locurilor lor de cult, a patrimoniului lor cultural și religios, a caselor și averilor lor și au fost puși în alternativa de a fugi sau de a plăti adeziunea la bine și la pace cu însăși viața lor sau cu sclavia.

Aceste realități trebuie să constituie un serios apel la o examinare a conștiinței a celor care au responsabilitatea conducerii afacerilor internaționale. Nu numai în cazurile de persecuție religioasă sau culturală, ci în orice situație de conflict, ca în Ucraina, în Siria, în Irak, în Libia, în Sud-Sudan și în regiunea Marilor Lacuri, înainte de interesele de parte, chiar dacă sunt legitime, există fețe concrete. În războaie și în conflicte există persoane, frați și surori ai noștri, bărbați și femei, tineri și bătrâni, copii și copile care plâng, suferă și mor. Ființe umane care devin material de rebut în timp ce nu se face altceva decât a enumera probleme, strategii și discuții.

Așa cum i-am cerut secretarului general al Națiunilor Unite în scrisoarea mea din 9 august 2014, „cea mai elementară înțelegere a demnității umane [obligă] comunitatea internațională, îndeosebi prin normele și mecanismele dreptului internațional, să facă tot posibilul pentru a opri și a preveni ulterioare violențe sistematice împotriva minorităților etnice și religioase” și pentru a proteja populațiile nevinovate.

Tot în această linie aș vrea să citez un alt tip de conflictualitate, nu întotdeauna așa de explicită dar care în tăcere comportă moartea a milioane de persoane. Un alt tip de război pe care-l trăiesc multe dintre societățile noastre cu fenomenul traficului de droguri. Un război „suportat” și slab combătut. Traficul de droguri prin însăși natura sa este însoțit de traficul de persoane, de reciclarea banilor, de traficul de arme, de exploatarea infantilă și de alte forme de corupție. Corupție care a pătruns la diferitele nivele ale vieții sociale, politice, militare, artistice și religioase, generând, în multe cazuri o structură paralelă care pune în pericol credibilitatea instituțiilor noastre.

Am început această intervenție amintind vizitele predecesorilor mei. Acum aș vrea, în mod deosebit, ca să fie cuvintele mele ca o continuare a cuvintelor finale ale discursului lui Paul al VI-lea, rostite în urmă cu exact 50 de ani, dar de valoare perenă. „Este ora în care se impune o oprire, un moment de reculegere, de regândire, aproape de rugăciune: adică a ne gândi din nou la originea noastră comună, la istoria noastră, la destinul nostru comun. Niciodată ca astăzi […] n-a fost așa de necesar apelul la conștiința morală a omului [deoarece] pericolul nu vine nici din progres nici din știință: acestea, dacă sunt bine folosite, vor putea chiar să rezolve multe din gravele probleme care chinuiesc omenirea” (Discurs adresat reprezentanților statelor, 4 octombrie 1965). Între celelalte lucruri, fără îndoială, genialitatea umană, bine aplicată, va ajuta la rezolvarea gravelor provocări ale degradării ecologice și excluderii. Continui cu cuvintele lui Paul al VI-lea: „Pericolul adevărat se află în om, stăpân al instrumentelor tot mai puternice, apte de ruinare și de cele mai înalte cuceriri!” (ibidem).

Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să continue să se ridice pe o corectă înțelegere a fraternității universale și pe respectarea sacralității fiecărei vieți umane, a fiecărui bărbat și a fiecărei femei; a săracilor, a bătrânilor, a copiilor, a bolnavilor, a celor nenăscuți, a șomerilor, a celor abandonați, a celor care sunt considerați rebutabili pentru că nu sunt considerați nimic altceva decât numere din statistica asta sau aia. Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să se edifice și pe înțelegerea unei anumite sacralități a naturii create.

Această înțelegere și respect cer un grad superior de înțelepciune, care să accepte transcendența – aceea a lui însuși – să renunța la construirea unei elite atotputernice și să înțeleagă să sensul deplin al vieții individuale și colective se află în slujirea dezinteresată față de alții și în folosirea prudentă și respectuoasă a creației, pentru binele comun. Repetând cuvintele lui Paul al VI-lea, „edificiul civilizației moderne trebuie să se sprijine pe principii spirituale, capabile nu numai să-l susțină, ci să-l și ilumineze și să-l însuflețească” (ibidem).

Gaucho Martin Fierro, un clasic al literaturii din țara mea natală, cântă: „Frații să fie uniți pentru că aceasta este prima lege. Să aibă o adevărat unire în orice timp, pentru că dacă se ceartă între ei îi vor devora cei din afară”.

Lumea contemporană aparent legată experimentează o crescândă și consistentă și continuă fragmentare socială care pune în pericol „orice fundament al vieții sociale” și de aceea „ajunge să ne pună pe unul împotriva altuia pentru a apăra propriile interese” (Enciclica Laudato si’, 229).

Timpul prezent ne invită să privilegiem acțiuni care să poată genera noi dinamisme în societate și care să aducă rod în evenimente istorice importante și pozitive (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 223).

Nu ne putem permite să amânăm „unele agende” pentru viitor. Viitorul ne cere decizii critice și globale în fața conflictelor mondiale care cresc numărul celor excluși și nevoiași.

Lăudabila construcție juridică internațională a Organizației Națiunilor Unite și a tuturor realizărilor sale, ce poate fi îmbunătățită care orice altă operă umană și, în același timp, necesară, poate să fie garanție a unui viitor sigur și fericit pentru generațiile viitoare. Va fi astfel dacă reprezentanții statelor vor ști să pună deoparte interese sectoriale și ideologii și să caute cu sinceritate slujirea binelui comun. Îi cer lui Dumnezeu atotputernicul ca să fie așa și vă asigur sprijinul meu, rugăciunea mea și sprijinul și rugăciunile tuturor credincioșilor din Biserica catolică pentru ca această instituție, toate statele membre și fiecare dintre funcționarii săi, să aducă mereu o slujire eficace omenirii, o slujire care respectă diversitatea și care să știe să potențeze, pentru binele comun, ceea ce este mai bun în fiecare popor și în fiecare cetățean. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.09.2015
Publicarea pe acest sit: 26.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns