Discursul Papei emerit la primirea titlului de doctor honoris causa

Discursul Papei emerit Benedict al XVI-lea
la primirea titlului de doctor honoris causa
din partea Universității Pontificale
Papa Ioan Paul al II-lea din Cracovia și
a Academiei de Muzică din Cracovia
4 iulie 2015

Eminență!
Excelențe!
Iluștri domni profesori!
Doamnelor și domnilor!

În acest moment nu pot decât să exprim cea mai mare și cordială mulțumire pentru onoarea pe care mi-ați rezervat-o conferindu-mi doctoratus honoris causa. Mulțumesc Marelui Cancelar, Eminența Sa iubită Cardinalul Stanisław Dziwisz, și autorităților academice din ambele Atenee. Mă bucură mai ales faptul că în acest mod a devenit și mai profundă legătura mea cu Polonia, cu Cracovia, cu patria marelui nostru Sfânt Ioan Paul al II-lea. Pentru că fără el, drumul meu spiritual și teologic nu este nici măcar imaginabil. Cu exemplul său viu, el ne-a arătat și cum pot merge mână în mână bucuria marii muzici sacre și misiunea participării comune la liturgia sacră, bucuria solemnă și simplitatea celebrării umile a credinței.

În anii de după Conciliu, cu privire la acest punct s-a manifestat cu pasiune reînnoită un contrast foarte vechi. Eu însumi am crescut în Salzburgul marcat de marea tradiție a acestui oraș. Aici era de la sine ca Liturghiile festive însoțite de cor și de orchestră să fie parte integrantă a experienței noastre de credință în celebrarea liturgiei. Rămâne de neșters imprimat în amintirea mea cum, de exemplu, imediat ce răsunau primele note de la Missa Încoronării de Mozart, cerul parcă se deschidea și se experimenta foarte profund prezența Domnului. – Și mulțumesc și vouă care m-ați făcut să ascult Mozart, și corului: mari cântece!

Totuși, alături de aceasta era oricum prezentă deja și noua realitate a mișcării liturgice, mai ales prin unul dintre capelanii noștri care mai târziu a devenit vice-regent și apoi rector al Seminarului Mare din Freising. În timpul studiilor mele la München din Bavaria, apoi, foarte concret am intrat tot mai mult în cadrul mișcării liturgice prin lecțiile profesorului Pascher, unul dintre cei mai importanți experți ai Conciliului în materie liturgică, și mai ales prin viața liturgică în comunitatea Seminarului. Astfel, puțin câte puțin a devenit perceptibilă tensiunea dintre participatio actuosa conformă cu liturgia și muzica solemnă ce învăluia acțiunea sacră, chiar dacă n-am simțit-o încă așa de puternică.

În Constituția despre sfânta liturgie a Conciliului Vatican II este scris foarte clar: „Tezaurul muzicii sacre va fi păstrat și cultivat cu cea mai mare grijă” (114). Pe de altă parte, textul evidențiază, ca o categorie liturgică fundamentală, participatio actuosa a tuturor credincioșilor la acțiunea sacră. Ceea ce în Constituție este încă în mod pașnic împreună, ulterior, în receptarea Conciliului, a fost adesea într-un raport de tensiune dramatică. Ambiente semnificative din mișcarea liturgică considerau că, pentru marile opere corale și chiar pentru misele pentru orchestră, în viitor avea să fie spațiu numai în sălile de concert, nu în liturgie. Aici urma să fie loc numai pentru cântarea și rugăciunea comună a credincioșilor. Pe de altă parte exista consternare pentru sărăcirea culturală a Bisericii care ar fi provenit în mod necesar din acest lucru. În ce mod să se concilieze cele două lucruri? Cum să se realizeze Conciliul în întregimea sa? Acestea erau întrebările care mi se impuneau mie și multor altor credincioși, oamenilor simpli precum și persoane care aveau o formare teologică.

La acest punct probabil este corect să punem întrebarea de fond: Ce este în realitate muzica? De unde vine și la ce anume tinde? Cred că se pot identifica trei „locuri” din care provine muzica.

O primă sursă a sa este experiența iubirii. Când oamenii au fost cuprinși de iubire, li s-a deschis lor o altă dimensiune a ființei, o nouă măreție și lărgime a realității. Și ea a determinat să se exprime și în mod nou. Poezia, cântul și muzica în general s-au născut din acest fapt de a fi loviți, din această deschidere a unei noi dimensiuni a vieții. O a doua origine a muzicii este experiența tristeții, faptul de a fi atinși de moarte, de durere și de abisurile existenței. Și în acest caz se deschid, în direcție opusă, noi dimensiuni ale realității care nu mai pot găsi răspuns numai în discursuri.

În sfârșit, al treilea loc de origine a muzicii este întâlnirea cu divinul, care încă de la început este parte din ceea ce definește umanul. Cu atât mai mult aici este prezent cel totalmente altul și cel totalmente mare care trezește în om noi moduri de a se exprima. Am putea să afirmăm că în realitate și în celelalte două locuri – iubirea și moartea – misterul divin ne atinge și, în acest sens, faptul de a fi atinși de Dumnezeu constituie în ansamblu originea muzicii. Consider emoționant a găsi cum de exemplu în Psalmi oamenilor nu le mai este suficient nici măcar cântul și se face apel la toate instrumentele: este trezită muzica ascunsă în creație, limbajul său misterios. Cu Psaltirea, în care acționează și cele două motive ale iubirii și morții, ne aflăm direct la originea muzicii sacre a Bisericii lui Dumnezeu. Se poate spune că o calitate a muzicii depinde de puritatea și de măreția întâlnirii cu divinul, cu experiența iubirii și a durerii. Cu cât este mai pură și mai adevărată această experiență, cu atât este mai pură și mai mare și muzica ce se naște și se dezvoltă din ea.

La acest punct aș vrea să exprim un gând care în ultimele timpuri m-a cuprins tot mai mult, cu atât mai mult cu cât diferitele culturi și religii intră în relație între ele. În cadrul diferitelor culturi și religii este prezentă o mare literatură, o mare arhitectură, mari picturi și sculpturi. Și pretutindeni este și muzica. Și totuși în niciun alt ambient cultural nu există o muzică de măreție egală cu aceea născută în ambientul credinței creștine: de la Palestrina la Bach, la Händel, până la Mozart, Beethoven și Bruckner. Muzica occidentală este ceva unic, ce nu are egal în celelalte culturi. Și acest lucru – mi se pare – trebuie să ne pună pe gânduri.

Desigur, muzica occidentală depășește mult ambientul religios și eclezial. Și totuși ea își află oricum originea sa cea mai profundă în liturgie, în întâlnirea cu Dumnezeu. În Bach, pentru care gloria lui Dumnezeu reprezintă în cele din urmă scopul întregii muzici, acest lucru este complet evident. Răspunsul mare și pur al muzicii occidentale s-a dezvoltat în întâlnirea cu acel Dumnezeu care, în liturgie, ni se face prezent nouă în Cristos Isus. Acea muzică, pentru mine, este o demonstrație a adevărului creștinismului. Acolo unde se dezvoltă un astfel de răspuns, a avut loc o întâlnire cu adevărul, cu adevăratul Creator al lumii. Pentru aceasta marea muzică este o realitate de rang teologic și de semnificație permanentă pentru credința întregii creștinătăți, chiar dacă nu este deloc necesar ca ea să fie interpretată mereu și pretutindeni. Pe de altă parte, este clar însă și că ea nu poate să dispară din liturgie și că prezența sa poate să fie un mod cu totul special de participare la celebrarea sacră, la misterul credinței.

Dacă ne gândim la liturgia celebrată de Sfântul Ioan Paul al II-lea în toate continentele, vedem toată lărgimea posibilităților de expresie a credinței în evenimentul liturgic; și vedem și cum marea muzică din tradiția occidentală nu este străină de liturgie, ci s-a născut și a crescut din ea și în acest mod contribuie mereu din nou să-i dea formă. Nu cunoaștem viitorul culturii noastre și al muzicii sacre. Însă un lucru mi se pare clar: acolo unde realmente are loc întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care în Cristos vine spre noi, acolo se naște și crește din nou și răspunsul, a cărui frumusețe vine din adevărul însuși.

Activitatea celor două universități care îmi conferă – mi-au conferit – acest doctorat honoris causa – pentru care pot iarăși să spun mulțumesc din toată inima – reprezintă o contribuție esențială pentru ca marele dar al muzicii care provine din tradiția credinței creștine să rămână viu și să fie de ajutor pentru ca forța creativă a credinței să nu se stingă nici în viitor. Pentru aceasta vă mulțumesc din inimă vouă tuturor, nu numai pentru onoarea pe care mi-ați rezervat-o, ci și pentru toată munca pe care o desfășurați în slujba frumuseții credinței. Domnul să vă binecuvânteze pe toți.

Autor: Papa emerit Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.07.2015
Publicarea pe acest sit: 06.07.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns