Discursul Papei după Liturghia ortodoxă

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după Liturghia celebrată în biserica patriarhală Sf. Gheorghe
Istanbul, joi, 30 noiembrie 2006

Această Divină Liturghie celebrată în Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, sfânt patron al Bisericii Constantinopolului, ne duce înapoi la Biserica primară, la vremea Apostolilor. Evangheliile lui Marcu și Matei relatează că Isus a chemat doi frați, Simon, pe care l-a numit Chefa sau Petru, și Andrei: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19; Marcu 1,17). A patra Evanghelie ni-l prezintă de asemenea pe Andrei ca primul dintre cei chemați, „ho protoklitos„, după cum este cunoscut în tradiția bizantină. Andrei cel care îl aduce apoi pe fratele său Simon la Isus (cf. Ioan 1,40su).

Astăzi, în această biserică patriarhală a Sf. Gheorghe, avem ocazia să experimentăm încă o dată comuniunea și chemarea celor doi frați, Simon Petru și Andrei, în întâlnirea dintre Succesorul lui Petru și al fratelui său în slujirea episcopală, capul acestei Biserici tradiționale fondate de Apostolul Andrei. Întâlnirea noastră fraternă subliniază relația specială care unește Bisericile Romei și Constantinopolului ca Biserici Surori.

Cu inima plină de bucurie îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că a dat o nouă vitalitate relațiilor care s-au dezvoltat începând cu memorabila întâlnire din decembrie 1964 de la Ierusalim dintre predecesorii noștri, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. Scrisorile pe care le-au schimbat, publicate într-un volum intitulat Tomos Agapis, dau mărturie despre profunzimea legăturilor care s-au dezvoltat între ei, legături reflectate în relația dintre Bisericile Surori ale Romei și Constantinopolului.

La 7 decembrie 1965, în ajunul sesiunii finale a Conciliului Vatican II, venerabilii noștri predecesori au făcut un nou, unic și de neuitat pas în Biserica patriarhală Sf. Gheorghe și respectiv în Bazilica Sf. Petru din Vatican: au șters din memoria Bisericii tragicele excomunicări din 1054. În acest mod ei au confirmat o schimbare decisivă în relațiile dintre noi. De atunci, s-au făcut numeroși alți pași importanți pe drumul apropierii reciproce. Îmi amintesc în special vizita făcută de predecesorul meu, Papa Ioan Paul al II-lea, la Constantinopol în 1979, și vizitele la Roma ale Patriarhului ecumenic Bartolomeu I.

În același spirit, prezența mea astăzi aici urmărește să reînnoiască angajamentul nostru pentru înaintarea pe drumul spre refacerea – prin harul lui Dumnezeu – a deplinei comuniuni dintre Biserica Romei și Biserica Constantinopolului. Vă pot asigura că Biserica Catolică este dispusă să facă tot ce este posibil pentru a depăși obstacolele și pentru a căuta, împreună cu frații noștri ortodocși, mijloace tot mai eficiente de cooperare pastorală în vederea acestui scop.

Cei doi frați, Simon, numit Petru, și Andrei, au fost pescari pe care Isus i-a chemat să devină pescari de oameni. Domnul Înviat, înainte de Înălțarea Sa, i-a trimis împreună cu ceilalți Apostoli cu misiunea de a face discipoli din toate națiunile, botezându-i și proclamându-le învățătura Sa (cf. Matei 28,19su; Luca 24,47; Faptele Apostolilor 1,8).

Această sarcină lăsată nouă de sfinții frați Petru și Andrei este departe de a fi încheiată. Dimpotrivă, astăzi este mai urgentă și imperioasă. Pentru că ea privește nu doar spre acele culturi care au fost atinse doar marginal de mesajul evanghelic, ci și spre culturile străvechi europene, adânc înrădăcinate în tradiția creștină. Procesul secularizării a slăbit respectarea acestei tradiții; într-adevăr, este pusă în discuție și chiar respinsă. În fața acestei realități, suntem chemați, împreună cu toate celelalte comunități creștine, să înnoim conștiința Europei cu privire la rădăcinile, tradițiile și valorile ei creștine, dându-le o nouă vitalitate.

Eforturile noastre de a construi relații mai strânse între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe sunt parte a acestei sarcini misionare. Diviziunile care există între creștini sunt un scandal pentru lume și un obstacol în calea proclamării Evangheliei. În Ajunul patimii și morții Sale, Domnul, înconjurat de discipolii Săi, s-a rugat fierbinte ca toți să fie una, pentru ca lumea să creată (cf. Ioan 17,21). Doar prin comuniunea fraternă dintre creștini și prin iubirea lor reciprocă devine credibil mesajul iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare om. Oricine privește cu realism lumea creștină de astăzi va vedea urgența acestei mărturii.

Simon Petru și Andrei au fost chemați împreună să fie pescari de oameni. Aceeași sarcină, însă, a luat o formă diferită pentru fiecare dintre frați. Simon, în ciuda slăbiciunii sale umane, a fost numit „Petru”, „piatra” pe care urma să fie zidită Biserica; lui în particular i-au fost încredințate cheile Împărăției cerurilor (cf. Matei 16,18). Călătoria sa avea să îl ducă de la Ierusalim la Antiohia și de la Antiohia la Roma, pentru ca în acel oraș să poată exercita o responsabilitate universală. Problema slujirii universale a lui Petru și a Succesorilor săi a provocat din păcate diferențele noastre de opinie, pe care sperăm să le depășim, mulțumită și dialogului teologic care a fost reluat recent.

Venerabilul meu predecesor, Slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, a vorbit despre mila care caracterizează slujirea lui Petru în favoarea unității, o milă pe care Petru însuși a fost primul care a experimentat-o (Enciclica Ut Unum Sint, 91). În această bază, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat o invitație la intrarea într-un dialog fratern care să identifice moduri în care poate fi exercitat astăzi ministerul petrin, respectându-se natura și esența lui, pentru a „împlini o slujire de iubire recunoscută de toți cei implicați” (ibid., 95). Este dorința mea astăzi să amintesc și să reînnoiesc această invitație.

Andrei, fratele lui Simon Petru, a primit o altă sarcină de la Domnul, una pe care o sugerează chiar numele lui. Ca unul care vorbea limba greacă, el a devenit – alături de Filip – Apostolul întâlnirii cu grecii care au venit la Isus (cf. Ioan 12,22su). Tradiția ne spune că el a fost misionar nu doar în Asia Mică și în teritoriile din sudul Mării Negre, adică tocmai în această regiune, ci și în Grecia, unde a fost suferit martiriul.

Apostolul Andrei reprezintă, așadar, întâlnirea dintre creștinismul primar și cultura greacă. Această întâlnire, în particular în Asia Mică, a devenit posibilă datorită în special marilor Părinți capadocieni, care au îmbogățit liturgia, teologia și spiritualitatea Bisericilor din Răsărit și Apus deopotrivă. Mesajul creștin, asemenea bobului de grâu (cf. Ioan 12,24), a căzut în acest pământ și a adus rod bogat. Trebuie să fim profund recunoscători pentru moștenirea care a rezultat din întâlnirea rodnică între mesajul creștin și cultura elenă. A avut un impact durabil asupra Bisericilor din Est și Vest. Părinții greci ne-au lăsat un tezaur din care Biserica extrage în continuare bogății vechi și noi (cf. Matei 13,52).

Lecția bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă își găsește o paralelă și în viața Sfântului Andrei. Tradiția ne spune că el a avut parte de aceeași soartă cu a Domnului și Stăpânului său, sfârșindu-și zilele în Patras, Grecia. Asemenea lui Petru, a fost martirizat prin crucificare, pe crucea diagonală pe care o venerăm astăzi ca fiind crucea Sfântului Andrei. Din exemplul său învățăm că drumul fiecărui creștin, ca și al Bisericii ca întreg, conduce la o viață nouă, la viața veșnică, prin imitarea lui Cristos și prin experiența crucii Sale.

De-a lungul istoriei, atât Biserica Romei cât și Biserica Constantinopolului au experimentat adesea lecția bobului de grâu. Împreună venerăm numeroși martiri al căror sânge, în celebrele cuvinte ale lui Tertulian, au devenit sămânța noilor creștini (Apologeticum, 50,13). Cu ei, noi împărtășim aceeași speranță care îndeamnă Biserica să „își continue peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu” (Lumen Gentium, 8, cf. Sf. Augustin, De Civitate Dei, XVIII, 51, 2). La rândul lui, secolul care tocmai s-a încheiat a văzut mărturii curajoase de credință, atât în Est cât și în Vest. Chiar și acum există numeroase astfel de mărturii în diferite părți ale lumii. Le amintim în rugăciunile noastre și, în orice mod putem, le oferim sprijinul nostru, îndemnându-i pe toți liderii lumii să respecte libertatea religioasă ca pe un drept uman fundamental.

Divina Liturghie la care am participat a fost celebrată după ritualul Sfântului Ioan Gură de Aur. Crucea și învierea lui Isus Cristos au fost în mod mistic prezente. Pentru noi creștinii, aceasta este o sursă și un semn al speranței reînnoite constant. Găsim această speranță frumos exprimată într-un străvechi text cunoscut ca Patima Sfântului Andrei: „Te salut, o Cruce, consacrată de Trupul lui Cristos și împodobită cu mădularele Lui ca și cu niște perle prețioase… Fie ca credincioșii să cunoască bucuria ta și darurile pe care le păstrezi în tine…”

Această credință în moartea răscumpărătoare a lui Isus pe cruce, și această speranță pe care Cristos Înviat o oferă întregii familii umane, este comună nouă tuturor, ortodocși și catolici deopotrivă. Fie ca rugăciunea și activitatea noastră zilnică să fie inspirate de o dorință fierbinte nu doar de a fi prezenți la Divina Liturghie, ci și de a o putea celebra împreună, de a lua parte la aceeași masă a Domnului, împărțind aceeași pâine și același potir. Fie ca întâlnirea noastră de astăzi să fie o anticipare impulsionantă și plină de bucurie a darului deplinei comuniuni. Și fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne însoțească pe drumul nostru!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 30.11.2006
Publicarea pe acest sit: 30.11.2006
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns