Discursul Papei după concertul Orchestrei Gewandhaus

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sfârșitul concertului oferit de Orchestra Gewandhaus
vineri, 20 aprilie 2012

Domnule ministru președinte,
Distinși oaspeți din statul liber din Saxonia și din orașul Leipzig,

Domnilor Cardinali,
Venerați Frați întru Episcopat și întru Preoție,
Stimați Domni și Doamne,

Cu această splendidă interpretare a simfoniei nr. 2 „Lobgesang” de Felix Mendelssohn Bartholdy mi-ați oferit mie un dar prețios cu ocazia zilei mele de naștere, precum și tuturor celor prezenți. De fapt, această simfonie este un mare imn de laudă adus lui Dumnezeu, o rugăciune cu care l-am lăudat pe Domnul și i-am mulțumit pentru darurile sale. Însă, înainte de toate, aș vrea să le mulțumesc celor care au făcut posibil să fie prezentată: e vorba de una dintre cele mai vechi orchestre din lume, cu o tradiție de excelentă calitate de executare și de renume indiscutabil. O cordială mulțumire adresez minunaților coriști și soliști, dar în mod cu totul deosebit maestrului Riccardo Chailly pentru interpretarea intensă. Recunoștința se extinde la Ministrul Președinte și la reprezentanții statului liber din Saxonia, la primar și la delegația orașului Leipzig, la autoritățile ecleziastice, precum și la responsabilii de la Gewandhaus și la toți cei care au venit din Germania.

Mendelssohn, simfonia „Lobgesang”, Gewandhaus: trei elemente legate nu numai în această seară, ci încă de la începuturi. De fapt, marea simfonie pentru cor, soliști și orchestră, pe care am ascultat-o, a fost compusă de Mendelssohn pentru a celebra al patrulea centenar al inventării tiparului și a fost interpretată pentru prima dată în Thomaskirche din Leipzig, biserica lui Johann Sebastian Bach, la 25 iunie 1840, chiar de orchestra Gewandhaus; la dirijat era chiar Mendelssohn, care mulți ani a fost dirigor al acestei orchestre antice și prestigioase.

Această compoziție este constituită din trei mișcări pentru orchestră fără soluție de continuitate și apoi dintr-un soi de cantată cu soliști și cor. Într-o scrisoare adresată prietenului Klingemann, același Mendelssohn explica faptul că în această simfonie „mai întâi laudă instrumentele în modul lor corespunzător, apoi corul și fiecare voce”. Arta ca laudă adusă lui Dumnezeu, Frumusețea supremă, stă la baza modului de a compune al lui Mendelssohn și asta nu numai în ceea ce privește muzica liturgică sau sacră, ci întreaga sa producție. Așa cum afirmă Julius Schubring, pentru el muzica sacră ca atare nu se afla pe o treaptă mai sus decât alta; fiecare în maniera sa trebuia să slujească pentru a-l cinsti pe Dumnezeu. Și motoul pe care Mendelssohn l-a scris pe partitura simfoniei „Lobgesang” sună așa: „Eu aș vrea să văd toate artele, îndeosebi muzica, în slujba Celui care le-a dat și le-a creat”. Lumea etico-religioasă a autorului nostru nu era dezlipită de concepția sa despre artă, ba chiar era parte integrantă: „Kunst und Leben sind nicht zweierlei„. Arta și viața sunt două lucruri distincte, dar un întreg, scria el. O profundă unitate de viață care are elementul unificator în credință, care a caracterizat toată existența lui Mendelssohn și i-a condus alegerile. În scrisorile sale vedem acest fir conducător. Prietenului Schirmer, la 9 ianuarie 1841, referindu-se la familie, spunea: „Cu siguranță nu lipsesc uneori preocupări și zile serioase… și totuși nu se poate face nimic altceva decât să-l rugăm cu fervoare pe Dumnezeu să mențină sănătatea și fericirea pe care le-a dat”; iar la 17 ianuarie 1843 îi scria lui Klingemann: „în fiecare zi nu pot să fac nimic altceva decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu în genunchi pentru tot binele pe care mi-l dă”. Deci, o credință solidă, convinsă, hrănită în mod profund din Sfânta Scriptură, așa cum arată, între altele, cele două Oratorii Paulus și Elias, și simfonia pe care am ascultat-o, plină de referințe biblice mai ales din Psalmi și din sfântul Paul. Este greu pentru mine să amintesc vreunul din momentele intense pe care le-am trăit în această seară; aș vrea să amintesc numai duetul minunat dintre soprane și cor despre cuvintele: „Ich harrete des Herrn, und er neigte sich zu mir und hörte mein Fleh’n„, luat din Psalmul 40: „Am sperat în Domnul și el s-a plecat spre mine și mi-a ascultat strigătul”; este cântul celui care își pune toate speranța sa în Dumnezeu și știe cu certitudine că nu va fi dezamăgit.

O mulțumire reînnoită adresez orchestrei și corului Gewandhaus, corului Mitteldeutscher din orașul Leipzig pentru interpretarea acestei „opere luminoase” – așa cum a numit-o Robert Schumann -, care ne-a permis nouă tuturor să-l lăudăm pe Dumnezeu și eu am putut să mulțumesc, în mod deosebit, încă o dată lui Dumnezeu pentru anii de viață și de slujire.

Aș vrea să închei cu cuvintele pe care Robert Schumann le-a scris în revista Neue Zeitschrift fúr Musik după ce a asistat la prima interpretare a simfoniei pe care am ascultat-o și care vor să fie o invitație asupra căreia trebuie să reflectăm: „Lăsați ca noi, așa cum sună textul pus pe muzică așa de splendid de către Maestru, tot mai mult „să părăsim faptele întunericului și să luptăm cu armele luminii”. Mulțumesc tuturor și o seară bună!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.04.2012
Publicarea pe acest sit: 23.04.2012
Etichete:

Lasă un răspuns