Discursul Papei către tinerii cubanezi

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat tinerilor cubanezi la întâlnirea
de la Centrul Cultural „Pr. Félix Varela”
duminică, 20 septembrie 2015

Voi sunteți în picioare și eu stau așezat. Ce rușine! Dar, știți pentru ce stau așezat? Pentru că am luat notițe despre câteva lucruri pe care le-a spus colegul nostru și despre care vreau să vă vorbesc. Un cuvânt s-a impus cu forță: a visa. Un scriitor latinoamerican spunea că noi oamenii avem doi ochi, unul de carne și unul de sticlă. Cu ochiul de carne vedem ceea ce privim. Cu ochiul de sticlă vedem ceea ce visăm. Frumos, nu-i adevărat?

În obiectivitatea vieții trebuie să intre capacitatea de a visa. Și un tânăr care nu este capabil să viseze este încercuit în el însuși, este închis în el însuși. Toți visează lucruri care nu se vor întâmpla niciodată… Dar visează-le, dorește-le, caută orizonturi, deschide-te, deschide-te la lucruri mari. Nu știu dacă în Cuba se folosește cuvântul, dar noi argentinienii spunem „no te arrugues”, nu te da înapoi, deschide-te. Deschide-te și visează. Visează că lumea cu tine poate să fie diferită. Visează că dacă vei da ce este mai bun din tine, vei ajuta să faci în așa fel încât lumea să fie diferită. Nu uitați asta, visați. Uneori vă lăsați duși și visați prea mult, și viața vă taie drumul. Nu contează, visați. Și povestiți visele voastre. Povestiți, vorbiți despre lucrurile mari pe care le doriți, deoarece cu cât este mai mare capacitatea de a visa – și viața te lasă la jumătatea drumului – cu atât ai drum mai mult de parcurs. De aceea, înainte de toate a visa.

Ai spus o mică frază pe care am scris-o aici în timpul intervenției, dar am subliniat-o și am luat câteva notițe: să știm să primim și să acceptăm pe cel care gândește diferit. În realitate noi, uneori, suntem închiși. Ne punem în lumea noastră mică: „Ori e așa, ori nimic”. Și ai mers dincolo: să nu ne închidem în cercurile ideologiilor sau ale religiilor. Să putem crește în fața individualismelor. Când o religie devine grupare, pierde ceea ce are mai bun, pierde realitatea sa de a-l adora pe Dumnezeu, de a crede în Dumnezeu. Este o grupare. Este o grupare de cuvinte, de rugăciuni, de „eu sunt bun, tu ești rău”, de prescrieri morale. Și când eu am ideologia mea, modul meu de a gândi și tu îl ai pe al tău, mă închid în această grupare a ideologiei.

Inimi deschise, minți deschise. Dacă gândești diferit de mine, de ce nu vorbim despre asta? De ce ne certăm mereu despre ceea ce ne desparte, despre ceea ce ne diferențiază? De ce nu ne dăm mâna în ceea ce avem în comun? Trebuie să avem curajul de a vorbi despre ceea ce avem în comun. Și după aceea putem vorbi despre ceea ce avem sau gândim diferit. Dar spun să vorbim. Nu spun să ne certăm. Nu spun să ne închidem. Nu spun „să bârfim”, cum ai spus tu. Dar acest lucru esete posibil numai atunci când am capacitatea de a vorbi despre ceea ce am în comun cu celălalt, despre ceea ce putem lucra împreună. La Buenos Aires – într-o parohie nouă, într-o zonă foarte, foarte săracă – un grup de tineri universitari construia câteva localuri parohiale. Și parohul mi-a spus: „De ce nu vii într-o sâmbătă și astfel ți-i prezint?”. Se dedicau să construiască sâmbăta și duminica. Erau tineri și tinere de la universitate. Am mers și i-am văzut și mi i-a prezentat: „Acesta este arhitectul, este evreu, acesta este comunist, acesta este catolic practicant, acesta este…”. Toți erau diferiți, dar toți lucrau împreună pentru binele comun. Asta se numește prietenie socială, a căuta binele comun. Dușmănia socială distruge. Și o familie se distruge prin dușmănie. O țară se distruge prin dușmănie. Lumea se distruge prin dușmănie. Și dușmănia cea mai mare este războiul. Astăzi vedem că lumea se distruge prin război. Pentru că sunt incapabili să se așeze și să vorbească: „Bine, negociem. Ce anume putem face în comun? În ce lucruri vom ceda? Dar să nu ucidem alți oameni”. Când este dezbinare, este moarte. Este moarte în suflet, pentru că ucidem capacitatea de a uni. Ucidem prietenia socială. Asta vă cer astăzi: fiți capabili să creați prietenia socială.

Apoi este un alt cuvânt pe care l-ai spus. Cuvântul speranță. Tinerii sunt speranța unui popor. Acest lucru îl auzim spunându-se peste tot. Dar ce este speranța? Înseamnă a fi optimiști? Nu. Optimismul este o stare sufletească. Mâine te scoli cu durere de ficat și nu ești optimist, vezi totul negru. Speranța este ceva mai mult. Speranța este suferită. Speranța știe să sufere pentru a duce înainte un proiect, știe să se jertfească. Tu ești capabil să te jertfești pentru un viitor sau vrei numai să trăiește prezentul și ca aceia care vor veni să se descurce? Speranța este rodnică. Speranța dă viață. Tu ești capabil să dai viață, sau vei deveni un tânăr sau o tânără sterili spiritual, incapabili de a crea viață pentru alții, incapabili de a crea prietenie socială, incapabili de a crea patrie, incapabili de a crea măreție? Speranța este rodnică. Speranța se dă în muncă. Vreau să amintesc aici o problemă foarte gravă care se trăiește în Europa, adică marele număr de tineri care nu au loc de muncă. Există țări în care procentul de tineri de la 25 de ani în jos șomeri este de 40%. Mă gândesc la o țară. Într-o altă țară este de 47% și în alta este de 50%. Este clar că un popor care nu se preocupă să de loc de muncă tinerilor, un popor – și când spun popor nu spun guverne -, un întreg popor care nu se preocupă de oameni, ca acești tineri să muncească, acest popor nu are viitor.

Tinerii intră să facă parte din cultura rebutului. Și cu toții știm că astăzi, în acest imperiu al dumnezeului ban, se rebutează lucrurile și se rebutează persoanele. Se rebutează copiii pentru că nu sunt voiți sau pentru că sunt uciși înainte de a se naște. Se rebutează bătrânii – vorbesc despre lume, în general – se rebutează bătrânii pentru că nu mai produc. În unele țări, există legea despre eutanazie, dar în atâtea altele există o eutanazie ascunsă, secretă. Se rebutează tinerii pentru că nu li se dă loc de muncă. Atunci, ce anume îi rămâne unui tânăr fără loc de muncă? Dacă o țară nu inventează, dacă un popor nu inventează o posibilitate de muncă pentru tinerii săi, acelui tânăr îi rămân numai ori dependențele ori sinuciderea, ori să meargă în lume pentru a căuta armate de distrugere pentru a crea războaie. Această cultură a rebutului ne face rău nouă tuturor, ne ia speranța. Și e ceea ce ai cerut pentru tineri: vrem speranță. Speranță care este suferită, este harnică, este rodnică. Ne dă de muncă și ne salvează de cultura rebutului. Și această speranță convoacă, convoacă pe toți, pentru că un popor care știe să se auto-convoace pentru a privi la viitor și a construi prietenia socială – așa cum am spus deja, chiar dacă se gândește în mod diferit -, acest popor are speranță.

Și dacă eu întâlnesc un tânăr fără speranță – deja am spus asta o dată – acel tânăr este un „pensionar”. Există tineri care par să iasă la pensie la 22 de ani. Sunt tineri cu o tristețe existențială. Sunt tineri care și-au bazat viața lor pe defetismul de bază. Sunt tineri care se plâng. Sunt tineri care fug de viață. Drumul speranței nu este ușor și nu se poate parcurge singuri. Există un proverb african care spune: „Dacă vrei să mergi în grabă, mergi singur, dar dacă vrei să ajungi departe, mergi însoțit”. Și eu vreau ca voi, tineri cubanezi, chiar dacă gândiți în mod diferit, chiar dacă aveți puncte de vedere diferite, să mergeți în companie, împreună, căutând speranța, căutând viitorul și noblețea patriei.

Am început cu cuvântul „a visa” și vreau să închei cu o altă expresie pe care mi-ai spus-o și pe care eu o folosesc adesea: cultura întâlnirii. Vă rog, să nu ne împărțim între noi. Să mergem împreună, uniți, chiar dacă gândim diferit. Dar există ceva care este mai mare decât noi, este măreția poporului nostru, este măreția patriei noastre, și la această frumusețe, la această dulce speranță a patriei trebuie să ajungem. Mulțumesc.

Bine, vă salut dorindu-vă tot binele, urându-vă… tot ceea ce v-am spus. Vă urez asta. Mă voi ruga pentru voi. Și vă cer să vă rugați pentru mine. Și dacă vreunul dintre voi nu este credincios – și nu se poate ruga pentru că nu este credincios – ca măcar să-mi ureze lucruri bune. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă facă să înaintați de-a lungul acestui drum de speranță spre cultura întâlnirii, evitând acele grupuri despre care a vorbit colegul nostru. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.

__________________

Dragi prieteni,

Simt o mare bucurie că pot să stau cu voi chiar aici în acest Centru Cultural, așa de semnificativ pentru istoria Cubei. Aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru că mi-a dat oportunitatea de a avea această întâlnire cu atâția tineri care, cu propria muncă, studiu și pregătire, visează și deja realizează viitorul Cubei.

Îi mulțumesc lui Leonardo pentru cuvintele sale de salut, și în special pentru că, deși putând să vorbească despre multe alte lucruri, desigur importante și concrete, cum sunt dificultățile, fricile, îndoielile – atât de reale și umane – ne-a vorbit despre speranță, despre acele vise și aspirații care sunt puternic imprimate în inima tinerilor cubanezi, dincolo de diferențele de formare, de cultură, de credință și de idei. Mulțumesc, Leonardo, pentru că eu însumi, când vă privesc pe voi, primul lucru care-mi vine în minte și în inimă este cuvântul speranță. Nu pot concepe un tânăr care să nu se miște, care să rămână blocat, care să nu aibă vise nici idealuri, care să nu aspire la ceva în plus.

Dar care este speranța unui tânăr cubanez în această epocă a istoriei? Nici mai mult nici mai puțin decât aceea a oricărui alt tânăr din orice parte a lumii. Pentru că speranța ne vorbește despre o realitate care este înrădăcinată în adâncul ființei umane, independent de circumstanțele concrete și de condiționările istorice în care trăiește. Ne vorbește despre o sete, despre o aspirație, despre o dorință de plinătate, de viață realizată, de o măsurare cu ceea ce este mare, cu ceea ce umple inimă și înalță spiritul spre lucruri mari, precum adevărul, bunătatea și frumusețea, dreptatea și iubirea. Fără îndoială, asta comportă un risc. Cere să fim dispuși să nu ne lăsăm seduși de ceea ce este trecător și vremelnic, de false promisiuni de fericire goală, de plăcere imediată și egoistă, de o viață mediocră, centrată pe noi înșine, și care lasă în suflet numai multă tristețe și amărăciune. Nu, speranța este îndrăzneață, știe să privească dincolo de comoditatea personală, de micile siguranțe și compensații care restrâng orizontul, pentru a se deschide la mari idealuri, care fac viața mai frumoasă și demnă. Eu aș întreba pe fiecare dintre voi: Ce anume mișcă viața ta? Ce este în inima ta, în care locuiesc aspirațiile tale? Ești dispus să riști mereu pentru ceva mai mare?

Cineva dintre voi ar putea să-mi spună: „Da, părinte, atracția pentru aceste idealuri este mare. simt chemarea lor, frumusețea lor, strălucirea luminii lor în sufletul meu. Dar, în același timp, realitatea slăbiciunii mele și a puținelor mele forțe este foarte grea pentru ca eu să reușesc să mă decid să parcurg drumul speranței. Ținta este foarte înaltă și forțele mele sunt puține. Mai bine să mă mulțumesc cu puțin, cu lucruri probabil mai puțin mari însă mai realiste, mai la îndemâna posibilităților mele”. Înțeleg această reacție, este normal să se simtă greutatea a ceea ce este dificil, totuși, atenție să nu cădeți în ispita dezamăgirii, care paralizează inteligența și voința, și să nu ne lăsăm cuprinși de resemnare, care este un pesimism radical în fața oricărei posibilități de a ajunge la visele noastre. Aceste atitudini până la urmă ajung ori într-o fugă de realitate spre paradisuri artificiale ori într-o refugiere în egoismul personal, într-o specie de cinism, care nu vrea să asculte strigătul de dreptate, de adevăr și de umanitate care se ridică în jurul nostru și înlăuntrul nostru.

Dar ce-i de făcut? Cum să se găsească drumuri de speranță în situația în care trăim? Ce-i de făcut pentru ca aceste vise de plinătate, de viață autentică, de dreptate și adevăr, să fie o realitate în viața noastră personală, în țara noastră și în lume? Mă gândesc că există trei idei care pot să fie utile pentru a ține vie speranța.

Speranța, un drum format din amintire și discernământ. Speranța este virtutea celui care este pe drum și se îndreaptă undeva. Așadar, nu este un simplu drum pentru gustul de a merge, ci are un scop, o țintă, care este aceea care dă sens și luminează drumul. În același timp, speranța se hrănește din amintire, înțelege cu privirea sa nu numai viitorul, ci și trecutul și prezentul. Pentru a merge în viață, în afară de a ști unde vrem să mergem, este important să știm și cine suntem și de unde venim. O persoană sau un popor care nu are amintire și șterge trecutul său, riscă să piardă identitatea sa și să ruineze viitorul său. De aceea este necesară amintirea a ceea ce suntem, a ceea ce constituie patrimoniul nostru spiritual și moral. Cred că aceasta este experiența și învățătura acelui mare cubanez care a fost părintele Félix Varela. Și este necesar și discernământul, pentru că este esențial să ne deschidem la realitate și să știm s-o citim fără temeri și prejudecăți. Nu sunt de folos lecturile parțiale sau ideologice, care deformează realitatea pentru ca să intre în micile noastre scheme prestabilite, provocând mereu dezamăgire și disperare. Discernământ și amintire, pentru că discernământul nu este orb, ci se realizează pe baza unor solide criterii etice, morale, care ajută să se discearnă ceea ce este bun și drept.

Speranța, un drum însoțit. Spune un proverb african: „Dacă vrei să mergi în grabă, mergi singur; dacă vrei să mergi departe, mergi însoțit”. Izolarea sau închiderea în sine nu generează niciodată speranță, în schimb apropierea și întâlnirea cu celălalt da. Singuri nu ajungem nicăieri. Și cu excluderea nu se construiește un viitor pentru nimeni, nici pentru sine. Un drum de speranță cere o cultură a întâlnirii, a dialogului, care să depășească contrastele și confruntarea sterilă. De aceea este fundamental a considera diferențele în modul de a gândi nu ca un risc, ci ca o bogăție și un factor de creștere. Lumea are nevoie de această cultură a întâlnirii, are nevoie de tineri care vor să se cunoască, vor să se iubească, vor să meargă uniți și să construiască o țară așa cum o visa José Martí: „Cu toți și pentru binele tuturor”.

Speranța, un drum solidar. Cultura întâlnirii trebuie să conducă desigur la o cultură a solidarității. Apreciez mult ceea ce a spus Leonardo la început când a vorbit despre solidaritate ca forță care ajută la depășirea oricărui obstacol. Efectiv, dacă nu este solidaritate nu există viitor pentru nicio țară. În vârful oricărei alte considerații sau interes trebuie să fie preocuparea concretă și reală față de ființa umană, care poate să fie prietenul meu, colegul meu, sau și cineva care gândește în mod diferit, care are ideile sale, dar care este o ființă umană și un cubanez la fel de cubanez ca mine. Nu e suficientă simpla toleranță, trebuie mers dincolo și trecut de la o atitudine neîncrezătoare și defensivă la una de primire, de colaborare, de slujire concretă și de ajutor efectiv. Nu vă fie frică de solidaritate, de slujire, de a-l ajuta pe celălalt în așa fel încât nimeni să nu fie lăsat în afara drumului.

Acest drum al vieții este luminat de o speranță mai înaltă: aceea care ne vine din credința în Cristos. El s-a făcut însoțitorul nostru de călătorie și nu numai că ne încurajează ci ne însoțește, stă alături de noi și ne întinde mâna sa de prieten. El, Fiul lui Dumnezeu, a voit să se facă unul ca noi, pentru a parcurge și drumul nostru. Credința în prezența sa, iubirea sa și prietenia sa, aprind și luminează toate speranțele și iluziile noastre. Cu El învățăm să discernem realitatea, să trăim întâlnirea, să-i slujim pe ceilalți și să mergem în solidaritate.

Dragi tineri cubanezi, dacă însuși Dumnezeu a intrat în istoria noastră și s-a făcut om în Isus, a luat pe umerii săi slăbiciunea noastră și păcatul nostru, nu vă fie frică de speranță, nu vă fie frică de viitor, pentru că Dumnezeu se bazează pe voi, crede în voi, speră în voi.

Dragi prieteni, mulțumesc pentru această întâlnire. Speranța în Cristos prietenul vostru să vă conducă mereu în viața voastră. Și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.09.2015
Publicarea pe acest sit: 22.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns