Discursul Papei către șefii de stat și de guverne din UE

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat șefilor de stat și de guvern
din Uniunea Europeană cu ocazia
celei de-a 60-a aniversări a semnării Tratatelor de la Roma
vineri, 24 martie 2017

Distinși oaspeți,

Vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră în această seară, în ajunul celei de-a 60-a aniversări a semnării Tratatelor care instituie Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Doresc să semnific fiecăruia afectul pe care Sfântul Scaun îl nutrește față de țările dumneavoastră și față de întreaga Europă, de destinele căreia, prin dispoziția Providenței, este legată indisolubil. Recunoștință deosebită exprim onoratului Paolo Gentiloni, președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Italiene, pentru cuvintele respectuoase pe care le-a adresat în numele tuturor și pentru angajarea pe care Italia a desfășurat-o în pregătirea acestei întâlniri; precum și onoratului Antonio Tajani, președinte al Parlamentului European, care a dat glas așteptărilor popoarelor din Uniune în această ocazie.

Întoarcerea la Roma după șaizeci de ani nu poate să fie numai o călătorie în amintiri, cât mai degrabă dorința de a redescoperi amintirea vie a acelui eveniment pentru a-i înțelege însemnătatea în prezent. Trebuie să ne întruchipăm în provocările de atunci, pentru a le înfrunta pe cele de astăzi și de mâine. Cu relatările sale, pline de reevocări, Biblia ne oferă o metodă pedagogică fundamentală: nu se poate înțelege timpul pe care-l trăim fără trecut, înțeles nu ca un ansamblu de fapte îndepărtate, ci ca limfa vitală care irigă prezentul. Fără această conștiință realitatea își pierde unitatea, istoria își pierde firul logic și omenirea pierde sensul propriilor acțiuni și conducerea propriului viitor.

Ziua de 25 martie 1957 a fost o zi încărcată de așteptări și de speranțe, de entuziasm și de trepidație, și numai un eveniment excepțional, datorită însemnătății și consecințelor istorice, putea s-o facă unică în istorie. Amintirea acelei zile se unește cu speranțele prezentului și cu așteptările popoarelor europene care cer să se discearnă prezentul pentru a continua cu elan reînnoit și încredere drumul început.

Erau conștienți de asta părinții fondatori și liderii care, punând propria semnătură pe cele două tratate, au dat viață acelei realități politice, economice, culturale, dar mai ales umane, pe care astăzi o numim Uniunea Europeană. Pe de altă parte, așa cum a spus ministrul afacerilor externe belgian Spaak, era vorba, „este adevărat, de bunăstarea materială a popoarelor noastre, de expansiunea economiilor noastre, de progresul social, de posibilități industriale și comerciale total noi, dar mai ales (…) [de] o concepție deosebită despre viață după măsura omului, fraternă și dreaptă”[1].

După anii întunecați și cruzi ai celui de-al doilea război mondial, liderii timpului au avut credință în posibilitatea unui viitor mai bun, „n-au avut lipsă de curaj și n-au acționat prea târziu. Amintirea nenorocirilor trecut și a greșelilor lor pare că i-au inspirat și le-au dat curajul necesar pentru a uita vechile conflicte și a gândi să acționeze în mod cu adevărat nou pentru a realiza marea transformare […] a Europei”[2].

Părinții fondatori ne amintesc că Europa nu este un ansamblu de reguli de respectat, nu un breviar de protocoale și proceduri de urmat. Ea este o viață, un mod de a-l concepe pe om pornind de la demnitatea sa transcendentă și inalienabilă și nu numai ca un ansamblu de drepturi de apărat, sau de pretenții de revendicat. La originea ideii de Europa există „figura și responsabilitatea persoanei umane cu fermentul său de fraternitate evanghelică, […] cu voința sa de adevăr și de dreptate intensificată de o experiență milenară”[3]. Roma, cu vocația sa la universalitate[4], este simbolul acestei experiențe și pentru aceasta a fost aleasă ca loc al semnării Tratatelor, pentru că aici – a amintit ministrul afacerilor externe olandez Luns – „au fost puse bazele politice, juridice și sociale ale civilizației noastre”[5].

Dacă a fost clar încă de la început că inima pulsantă a proiectului politic european nu putea decât să fie omul, a fost la fel de evident riscul ca Tratatele să rămână literă moartă. Ele trebuiau să fie umplute de spirit vital. Și primul element al vitalității europene este solidaritatea. „Comunitatea economică europeană – afirma primul ministru luxemburghez Bech – va trăi și va avea succes numai dacă, în timpul existenței sale, va rămâne fidelă față de spiritul de solidaritate europeană care a creat-o și dacă voința comună a Europei în gestație este mai puternică decât voințele naționale”[6]. Acest spirit este necesar astăzi mai mult ca oricând, în fața stimulentelor centrifuge precum și a tentației de a reduce idealurile întemeietoare ale Uniunii la necesitățile productive, economice și financiare.

Din solidaritate se naște capacitatea de deschidere spre ceilalți. „Planurile noastre nu sunt de natură egoistă”[7], a spus cancelarul german Adenauer. „Fără îndoială, țările care urmează să se unească (…) nu vor să se izoleze de restul lumii și să ridice în jurul lor bariere de netrecut”[8], i-a făcut ecou ministrul afacerilor externe francez Pineau. Într-o lume care cunoștea bine drama zidurilor și diviziunilor, era foarte clară importanța de a lucra pentru o Europă unită și deschisă și voința comună de a se strădui pentru a înlătura acea barieră nenaturală care despărțea continentul de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Atât de mult s-a trudit pentru a face să cadă acel zid! Și totuși astăzi s-a pierdut amintirea trudei. S-a pierdut și conștiința dramei familiilor despărțite, a sărăciei și a mizeriei pe care a provocat-o acea diviziune. Acolo unde generațiile tânjeau să vadă căzând semnele unei dușmănii forțate, acum se discută despre modul de a lăsa în afară „pericolele” din timpul nostru: pornind de la lunga coloană de femei, bărbați și copii, care fug de război și de sărăcie, care cer numai posibilitatea unui viitor pentru ei și pentru cei dragi ai lor.

În golul de memorie care caracterizează zilele noastre, adesea se uită și o altă mare cucerire rod al solidarității stabilite la 25 martie 1957: cel mai lung timp de pace din ultimele secole. „Popoare care în decursul timpurilor au fost în terenuri opuse, luptând unii împotriva altora, (…) acum, în schimb, sunt uniți prin bogăția particularităților lor naționale”[9]. Pacea se edifică mereu cu contribuția liberă și conștientă a fiecăruia. Totuși, „pentru mulți astăzi [ea] pare, într-un fel, un bun sigur”[10] și astfel este ușor de a ajunge să fie considerată superfluă. Dimpotrivă, pacea este un bin prețios și esențial, pentru că fără ea nu suntem în măsură să construim un viitor pentru nimeni și se ajunge „să trăim cu ziua”.

De fapt, Europa unită se naște dintr-un proiect clar, bine definit, ponderat în mod adecvat, chiar dacă la început numai embrionar. Orice proiect bun privește la viitor și viitorul sunt tinerii, chemați să realizeze promisiunile viitorului[11]. Așadar, în părinții fondatori era clară conștiința că sunt parte dintr-o operă comună, care nu numai că străbătea granițele statelor, ci și pe cele ale timpului așa încât să lege generații între ele, toate părtașe în mod egal de edificarea casei comune.

Distinși oaspeți,

Părinților Europei le-am dedicat această primă parte a intervenției mele, pentru că să ne lăsăm provocați de cuvintele lor, de actualitatea gândirii lor, de angajarea pasionată pentru binele comun care i-a caracterizat, de certitudinea că sunt parte a unei opere mai mari decât persoanele lor și de mărimea idealului care îi anima. Denumirea lor comună era spiritul de slujire, unit cu pasiunea politică și cu conștiința că „la originea civilizației europene se află creștinismul”[12], fără de care valorile occidentale de demnitate, libertate și dreptate sunt cel mult incomprehensibile. „Și astăzi – afirma sfântul Ioan Paul al II-lea – sufletul Europei rămâne unit, pentru că, dincolo de originile sale comune, trăiește valorile creștine și umane identice, precum acelea a demnității persoanei umane, a sentimentului profund al dreptății și libertății, a sârguinței, a spiritului de inițiativă, a iubirii față de familie, a respectului față de viață, a toleranței, a dorinței de cooperare și de pace, care sunt note care o caracterizează”[13]. În lumea noastră multiculturală aceste valori vor continua să găsească deplină cetățenie dacă vor ști să mențină legătura lor vitală cu rădăcina care le-a generat. În rodnicia acestei legături se află posibilitatea de a edifica societăți autentic laice, lipsite de contrapoziții ideologice, în care găsesc loc la fel originarul și autohtonul, credinciosul și necredinciosul.

În ultimii șaizeci de ani lumea s-a schimbat mult. Dacă părinții fondatori, care au supraviețuit după un conflict devastator, erau animați de speranța unui viitor mai bun și erau determinați de voința de a-l urmări, evitând apariția de noi conflicte, timpul nostru este mai dominat de conceptul de criză. Există criza economică, ce a caracterizat ultimul deceniu, există criza familiei și a modelelor sociale consolidate, există o răspândită „criză a instituțiilor” și criza migranților: atâtea crize, care ascund frica și rătăcirea profundă a omului contemporan, care cer o nouă hermeneutică pentru viitor. Totuși, termenul „criză” nu are o conotație în sine negativă. Nu indică numai un moment urât care trebuie depășit. Cuvântul criză are origine în verbul grec crino (κρ?νω), care înseamnă a investiga, a examina, a judeca. Așadar timpul nostru este un timp de discernământ, care ne invită să examinăm esențialul și să construim pe el: așadar este un timp de provocări și de oportunități.

Așadar care este hermeneutica, cheia de interpretare cu care putem să citim dificultățile din prezent și să găsim răspunsuri pentru viitor? Reevocarea gândirii părinților ar fi de fapt sterilă dacă n-ar folosi ca să ne indice un drum, dacă n-ar deveni stimulent pentru viitor și izvor de speranță. Fiecare corp care pierde sensul drumului său, căruia îi dispare această privire spre înainte, îndură mai întâi o involuție și pe termen lung riscă să moară. Așadar care este moștenirea părinților fondatori? Ce perspective ne indică pentru a înfrunta provocările care ne așteaptă? Ce speranță există pentru Europa de astăzi și de mâine?

Răspunsurile le găsim tocmai în pilaștri pe care ei au intenționat să edifice Comunitatea Economică Europeană și pe care deja i-am amintit: centralitatea omului, o solidaritate activă, deschiderea spre lume, urmărirea păcii și a dezvoltării, deschiderea spre viitor. Celui care conduce îi revine să discearnă drumurile speranței – aceasta este misiunea dumneavoastră: să discerneți drumurile speranței –, să identifice parcursurile concrete pentru a face în așa fel încât pașii semnificativi făcuți până aici să nu se piardă, ci să fie garanție a unui drum lung și rodnic.

Europa regăsește speranță când omul este centrul și inima instituțiilor sale. Consider că asta implică ascultarea atentă și încrezătoare a instanțelor care provin atât de la indivizi, cât și de la societate și de la popoarele care compun Uniunea. Din păcate, adesea există senzația că este în desfășurare o „dezlipire afectivă” între cetățeni și instituțiile europene, adesea percepute îndepărtate și neatente la diferitele sensibilități care constituie Uniunea. A afirma centralitatea omului înseamnă și a regăsi spiritul de familie, în care fiecare constituie liber după propriile capacități și calități la casa comună. Este oportun de a ține cont că Europa este o familie de popoare[14] și – ca în orice familie bună – există susceptibilități diferite, dar toți pot să crească în măsura în care sunt uniți. Uniunea Europeană se naște ca unitate a diferențelor și unitate în diferențe. De aceea particularitățile nu trebuie să înspăimânte, nici nu se poate crede că unitatea este ocrotită de uniformitate. Mai degrabă ea este armonia unei comunități. Părinții fondatori au ales tocmai acest termen ca fundament al entităților care se nășteau din Tratate, punând accentul pe faptul că se puneau în comun resursele și talentele fiecăruia. Astăzi Uniunea Europeană are nevoie să redescopere sensul de a fi înainte de toate „comunitate” de persoane și de popoare conștientă că „totul este mai mult decât partea și este mai mult și decât simpla sumă a lor”[15] și că prin urmare „trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaște un bine mai mare care va aduce binefaceri tuturor”[16]. Părinții fondatori căutau acea armonie în care totul este în fiecare dintre părți, iar părțile sunt – fiecare cu propria originalitate – în tot.

Europa regăsește speranță în solidaritate, care este și antidotul cel mai eficace la populismele moderne. Solidaritatea comportă conștiința de a fi parte dintr-un singur trup și în același timp implică și capacitatea pe care o are fiecare membru de „a simpatiza” cu celălalt și cu totul. Dacă unul suferă, toți suferă (cf. 1Cor 12,26). Tot așa și noi astăzi plângem împreună cu Regatul Unit victimele atentatului care a lovit Londra în urmă cu două zile. Solidaritatea nu este un o propunere bună: este caracterizată de fapte și gesturi concrete, care apropie de aproapele, în orice condiție s-ar afla. Dimpotrivă, populismele înfloresc tocmai din egoism, care închide într-un cerc restrâns și sufocant și care nu permite să se depășească mărginirea propriilor gânduri și de „a privi dincolo”. Trebuie reînceput să se gândească în mod european, pentru a îndepărta pericolul opus al unei uniformități cenușii, adică triumful particularismelor. Politicii îi revine această leadership ideală, care să evite să se bazeze pe emoții pentru a câștiga consens, ci mai degrabă să elaboreze, într-un spirit de solidaritate și subsidiaritate, politici care să facă să crească toată Uniunea într-o dezvoltare armonioasă, așa încât cel care reușește să alerge mai repede să poată întindă mâna celui care merge mai încet și celui căruia îi vine mai greu să-l ajungă pe cel care este în frunte.

Europa regăsește speranță când nu se închide în frica siguranțelor false. Dimpotrivă, istoria sa este determinată puternic de întâlnirea cu alte popoare și culturi și identitatea sa „este, și a fost mereu, o identitate dinamică și multiculturală”[17]. Există interes în lume față de proiectul european. A fost încă din prima zi, cu mulțimea aglomerată în piața Campidoglio și cu mesaje de felicitare care au venit de la alte state. Și mai mult există astăzi, pornind de la acele țări care primesc ajutoarele care, cu generozitate vie, le sunt oferite pentru a face față consecințelor sărăciei, ale bolilor și ale războaielor. Deschiderea spre lume implică această capacitate de „dialog ca formă de întâlnire”[18] la toate nivelurile, începând de la cel dintre statele membre și dintre instituții și cetățeni, până la cel cu numeroșii imigrați care ajung pe coastele Uniunii. Nu ne putem limita să gestionăm grava criză migratoare din acești ani ca și cum ar fi numai o problemă numerică, economică sau de siguranță. Chestiunea migratoare pune o întrebare mai profundă, care este înainte de toate culturală. Ce cultură propune astăzi Europa? De fapt, frica ce se observă adesea are în pierderea idealurilor motivul său cel mai radical. Fără o adevărată perspectivă ideală ajungem să fim dominați de teama că celălalt ne smulge din obișnuințele consolidate, ne privează de conforturile obținute, pune într-un fel în discuție un stil de viața format adesea numai din bunăstare materială. Dimpotrivă, bogăția Europei a fost mereu deschiderea sa spirituală și capacitate de a-și pune întrebări fundamentale cu privire la sensul existenței. Deschiderii spre sensul veșnicului i-a corespuns și o deschidere pozitivă, chiar dacă nu lipsită de tensiuni și de erori, față de lume. Bunăstarea obținută pare în schimb că i-a tăiat aripile și a făcut să se coboare privirea. Europa are un patrimoniu ideal și spiritual unic în lume care merită să fie repropus cu pasiune și prospețime reînnoită și care este cel mai bun remediu împotriva golului de valori din timpul nostru, teren fertil pentru orice formă de extremism. Acestea sunt idealurile care au făcut Europa acea „peninsulă a Asiei” care de la Urali ajunge la Atlantic.

Europa regăsește speranță când investește în dezvoltare și în pace. Dezvoltarea nu este dată de un ansamblu de tehnici productive. Ea se referă la toată ființa umană: demnitatea muncii sale, condiții adecvate de viață, posibilitatea de a avea acces la instruire și la îngrijirile medicale necesare. „Dezvoltarea este noul nume al păcii”[19], afirma Paul al VI-lea, pentru că nu există adevărată pace atunci când există persoane marginalizate sau constrânse să trăiască în mizerie. Nu există pace acolo unde lipsește locul de muncă sau perspectiva unui salariu demn. Nu există pace în periferiile orașelor noastre, în care se răspândesc drogurile și violența.

Europa regăsește speranță când se deschide spre viitor. Când se deschide spre tineri, oferindu-le perspective serioase de educație, posibilități reale de inserare în lumea muncii. Când investește în familie, care este prima și fundamentala celulă a societății. Când respectă conștiința și idealurile cetățenilor săi, când garantează posibilitatea de a face copii, fără frica de a nu-i putea întreține. Când apără viața în toată sacralitatea sa.

Distinși oaspeți,

În alungirea generală a perspectivelor de viață, șaizeci de ani astăzi sunt considerați timpul maturității depline. O vârstă crucială în care încă o dată suntem chemați să ne punem în discuție. Și Uniunea Europeană este cheamă astăzi să se pună în discuție, să se îngrijească de inevitabilele boli care vin cu anii și să găsească parcursuri noi pentru a continua propriul drum. Însă spre deosebire de o ființă umană de șaizeci de ani, Uniunea Europeană nu are în fața sa o bătrânețe inevitabilă, ci posibilitatea unei noi tinereți. Succesul său va depinde de voința de a lucra încă o dată împreună și de voința de a paria pe viitor. Dumneavoastră, ca lideri, vă va reveni să discerneți calea unui „nou umanism european”[20], format din idealuri și concretețe. Asta înseamnă să nu vă fie frică de a asuma decizii eficace, în măsură să răspundă la problemele reale ale persoanelor și de a rezista la proba timpului.

Din partea mea nu pot decât să asigur apropierea Sfântului Scaun și a Bisericii de întreaga Europă, la a cărei edificare a contribuit din totdeauna și va contribui mereu, invocând asupra ei binecuvântarea Domnului, pentru ca s-o ocrotească și să-i dea pace și progres. De aceea îmi însușesc cuvintele pe care Joseph Bech le-a rostit în Campidoglio: Ceterum censeo Europam esse aedificandam, de altfel cred că Europa merită să fie construită.

Mulțumesc.

Note:

[1] P.H. Spaak, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.
[2] Ibid.
[3] A. De Gasperi, La nostra patria Europa. Discorso alla Conferenza Parlamentare Europea, 21 aprilie 1954, în: Alcide De Gasperi e la politica internazionale, Cinque Lune, Roma 1990, vol. III, 437-440.
[4] Cf. P.H. Spaak, Discurs, cit.
[5] J. Luns, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.
[6] J. Bech, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.
[7] K. Adenauer, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.
[8] C. Pineau, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.
[9] P.H. Spaak, Discurs, cit.
[10] Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, 9 ianuarie 2017: L’Osservatore Romano, 9-10 ianuarie 2017, pag. 4.
[11] Cf. P.H. Spaak, Discurs, cit.
[12] A. De Gasperi, La nostra patria Europa, cit.
[13] Act europeistic, Santiago de Compostela, 9 noiembrie 1982: AAS 75/I (1983), 329.
[14] Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014: AAS 106 (2014), 1000.
[15] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 235.
[16] Ibid.
[17] Discurs cu ocazia conferirii premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016: L’Osservatore Romano, 6-7 mai 2016, pag. 4.
[18] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 239.
[19] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 26 martie 1967, 87: AAS 59 (1967), 299.
[20] Discurs cu ocazia conferirii premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016: L’Osservatore Romano, 6-7 mai 2016, pag. 5.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.03.2017
Publicarea pe acest sit: 25.03.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns