Discursul Papei către Rota Romană

Discursul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
către prelații auditori, oficialii și avocații
Tribunalului Rotei Romane,
cu ocazia inaugurării anului judiciar


joi, 30 ianuarie 2003

1. Inaugurarea solemnă a Anului Judiciar al Tribunalului Rota Romana îmi oferă oportunitatea de a-mi exprima din nou aprecierea și recunoștința pentru munca voastră, dragi prelați auditori, promotori ai dreptății, apărători ai legăturii, oficiali și avocați. Îi mulțumesc din inimă Mons. Decan pentru sentimentele exprimate în numele tuturor și pentru reflecțiile asupra naturii și scopurilor muncii voastre.

Activitatea Tribunalului vostru a fost întotdeauna foarte apreciată de către venerații mei Predecesori, care nu au încetat să sublinieze faptul că administrarea dreptății în cadrul Rotei Romane constituie o participare directă la un aspect important al funcțiunilor Păstorului Bisericii Universale.

De aceea, deciziile voastre au o valoarea specială în mediul eclesial, ele constituind, așa cum am afirmat în Constituția Apostolică Pastor Bonus, un punct de referință sigur și concret pentru administrarea dreptății în Biserică (cfr art. 126).

2. Dată fiind preponderența copleșitoare a cauzelor privind nulitatea căsătoriei înaintate Rotei, Mons. Decan a subliniat criza profundă care afectează în prezent căsătoria și familia. Un fapt relevant care reiese din studiul cauzelor este conștietizarea scăzută între parteneri a semnificației în cadrul celebrării căsătoriei creștine a sacramentalității acesteia, dimensiune care astăzi este adesea desconsiderată în sensul ei intim, în valoarea ei supranaturală intrinsecă și în efectele ei pozitive asupra vieții conjugale.

După ce în anii trecuți m-am oprit asupra dimensiunii naturale a căsătoriei, doresc ca astăzi să vă atrag atenția asupra relației speciale pe care căsătoria botezaților o are cu misterul lui Dumnezeu, o relație care, în Legământul nou și definitiv în Cristos, primește demnitatea de sacrament.

Dimensiunea naturală și relația cu Dumnezeu nu sunt două aspecte juxtapuse: mai degrabă ele sunt legate în mod intim, așa cum sunt adevărul persoanei umane și adevărul lui Dumnezeu. Această temă îmi este dragă în mod special: revin asupra ei în acest context, și pentru că perspectiva comuniunii omului cu Dumnezeu este atât de utilă, chiar necesară, pentru activitatea judecătorilor, a avocaților și a celor care se ocupă de legea Bisericii.

3. Legătura dintre secularizare și criza căsătoriei și a familiei este foarte evidentă. Criza privind sensul lui Dumnezeu și sensul binelui și al răului moral a reușit să întunece cunoașterea fundamentelor căsătoriei și ale familiei bazate pe căsătorie. Pentru o restabilire efectivă a adevărului în acest domeniu, este necesară redescoperirea dimensiunii transcendentale care este intrinsecă adevărului deplin privind căsătoria și familia, depășind orice dihotomie care tinde să separe aspectele profane de cele religioase, ca și când ar exista două căsătorii: una profană și o alta sacră.

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1,27). Chipul lui Dumnezeu se găsește și în dualitatea bărbat-femeie și în comuniunea lor interpersonală. De aceea, transcendența este intrinsecă în existența căsătoriei, încă de la început, deoarece stă în distincția naturală dintre bărbat și femeie în ordinea creației. Fiind „un singur trup” (Facerea 2,24), bărbatul și femeia, atât în sprijinul lor reciproc cât și în fecunditatea lor, participă la ceva sacru și religios, după cum o subliniază, arătând semnificația pe care o avea căsătoria pentru popoarele străvechi, Enciclica Arcanum divinae sapientiae a predecesorului meu Papa Leon al XIII-lea (10 februarie 1880, în Leonis XIII P.M. Acta, vol. II, p. 22). În această privință, el observa faptul că instituția căsătoriei „încă de la început a fost o imagine (adumbratio) a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu” (ibid.). În starea de inocență primordială, Adam și Eva aveau deja darul supranatural al harului. În acest fel, înainte ca întruparea Cuvântului să se producă în istorie, sfințenia sa efectivă se revărsa deja asupra omenirii.

4. Din păcate, ca urmare a păcatului strămoșesc, ceea ce era natural în raportul dintre bărbat și femeie riscă să fie trăit într-un mod care nu este conform cu planul și cu dorința lui Dumnezeu, iar îndepărtarea de Dumnezeu implică dezumanizarea în aceeași măsură a tuturor relațiilor familiale. Dar la „plinirea timpurilor”, Isus însuși a restaurat demnitatea primordială a căsătoriei (cfr. Matei 19,1-12) și astfel, în starea naturii răscumpărate, uniunea dintre bărbat și femeie nu numai că își recâștigă sfințenia inițială, eliberându-se de păcat, ci este cu adevărat introdusă în misterul legământului lui Cristos cu Biserica.

Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni leagă în mod direct pasajul din cartea Facerii cu acest mister: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Facerea 2,24). Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos și în Biserică!” (Efeseni 5,31-32). Legătura intrinsecă între căsătorie, instituită la începutul creației, și uniunea Cuvântului întrupat cu Biserica este arătată în eficacitatea ei mântuitoare prin conceptul de sacrament. Conciliul Vatican II exprima acest adevăr de credință din punctul de vedere al persoanelor căsătorite: „Soții creștini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el (cfr Efeseni 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor. Prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu.” (Constituția dogmatică Lumen gentium, 11). Legătura strânsă între ordinea naturală și ordinea supranaturală este imediat apoi prezentată de Conciliu cu referire la familie, inseparabilă de căsătorie și văzută ca „biserică domestică” (cfr ibid.).

5. Viața și reflecția creștină găsesc în acest adevăr un izvor nesecat de lumină. De fapt, sacramentalitatea căsătorie constituie o modalitate rodnică de aprofundare a misterului relației dintre natura umană și har. În faptul că vechea căsătorie a devenit în Noul Testament semnul și instrumentul harului lui Cristos, se poate vedea dovada transcendenței constitutive a tot ceea ce ține de persoana umană și în particular de capacitatea ei naturală de a avea relații potrivit distincției și complementarității dintre bărbat și femeie. Umanul și divinul se împletesc în mod minunat.

Mentalitatea de astăzi, puternic secularizată, tinde să afirme valorile umane ale instituției familiei detașându-le de valorile religioase și proclamându-le pe deplin autonome față de Dumnezeu. Influențată fiind de modele de viață prea adesea propuse de mass-media, mentalitatea de astăzi întreabă: „De ce trebuie ca soții să își fie întotdeauna fideli unul altuia?”, și această întrebare se transformă în îndoială existențială în situațiile critice. Dificultățile conjugale pot să ia diferite forme, dar toate sunt în final o problemă de iubire. De aceea, întrebarea de mai sus poate fi reformulată astfel: de ce trebuie întotdeauna să îl iubim pe celălalt, chiar și atunci când atâtea motive, aparent justificative, ne-ar determina să îl părăsim?

Se pot da multe răspunsuri, între care au o foarte mare forță binele copiilor și binele întregii societăți, dar răspunsul cel mai radical trece înainte de toate prin recunoașterea obiectivității faptului de a fi soți, văzut ca un dar reciproc, făcut posibil și garantat de însuși Dumnezeu. De aceea, motivația ultimă a datoriei iubirii fidele nu este alta decât ceea ce se află la baza Legământului divin cu omul: Dumnezeu este fidel! Pentru a face posibilă fidelitatea inimii față de propriul soț, chiar și în cazurile cele mai dificile, trebuie să se facă apel la Dumnezeu, cu siguranța că se va primi ajutor de la El. Drumul fidelității reciproce trece, pe de altă parte, prin deschiderea față de acea iubire a lui Cristos, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1Corinteni 13,7). În orice căsătorie se face prezent misterul răscumpărării, realizat prin intermediul unei reale participări la Crucea Mântuitorului, potrivit acelui paradox creștin care leagă fericirea de purtarea durerii în spiritul credinței.

6. Din aceste principii se pot extrage multe consecințe practice, de natură pastorală, morală și juridică. Voi enunța câteva dintre ele, legate în mod special de activitatea voastră judiciară.

Înainte de toate, nu puteți uita niciodată că aveți în mâinile voastre acel mare mister despre care vorbește sfântul Paul (cfr Efeseni 5,32), atât atunci când aveți de-a face cu căsătoria sacramentală în sens strict, cât și atunci când acea căsătorie poartă în sine caracterul sacru primordial, fiind chemată să devină sacrament prin Botezul celor doi soți. Respectarea sacramentalității evidențiază transcendența funcției voastre, legătura care o unește cu iconomia mântuirii. Dimensiunea religioasă trebuie de aceea să pătrundă în întreaga voastră activitate. De la studiile științifice asupra acestei materii până la activitatea cotidiană în administrarea dreptății, nu există loc în Biserică pentru o viziune asupra căsătoriei care să fie doar imanentă și profană, pur și simplu pentru că o astfel de viziune nu este corectă din punct de vedere teologic și juridic.

7. În această perspectivă, de exemplu, trebuie să se ia foarte în serios obligația impusă judecătorului de can. 1676, de a favoriza și de a căuta în mod activ posibila convalidare a căsătoriei și reconcilierea. Evident, aceeași atitudine de sprijinire a căsătoriei și a familiei trebuie să predomine înainte de recurgerea la tribunale: în asistența pastorală conștiințele trebuie să fie cu răbdare iluminate cu adevărul asupra datoriei transcendente a fidelității, prezentată în mod favorabil și atractiv. Acționând pentru o depășire pozitivă a conflictelor conjugale, și ajutându-i pe credincioșii care se află în situații matrimoniale neregulate, este necesar să se creeze o sinergie care să îi implice pe toți din Biserică: păstorii sufletelor, juriștii, experții în științele psihologice și psihiatrice, ceilalți credincioși, în mod special cei căsătoriți și cu experiență de viață. Toți trebuie să aibă în minte faptul că au de a face cu o realitate sacră și cu o problemă care ține de mântuirea sufletelor!

8. Importanța sacramentalității căsătoriei și nevoia de credință pentru a cunoaște și trăi pe deplin această dimensiune, poate da naștere unor neînțelegeri, fie privind admiterea la celebrarea căsătoriei, fie privind judecățile referitoare la validitatea acesteia. Biserica nu refuză să celebreze căsătoria pentru persoana care are o dispoziție corectă, chiar dacă este imperfect pregătită din punct de vedere supranatural, cu condiția ca persoana respectivă să aibă intenția corectă de a se căsători potrivit cu realitatea naturală a căsătoriei. Nu se poate de fapt descrie, alături de căsătoria naturală, un alt model de căsătorie creștină cu cerințe specifice supranaturale.

Acest adevăr nu trebuie uitat în momentul în care se determină excluderea sacramentalității (cfr can. 1101 par. 2) și eroarea determinantă cu privire la demnitatea sacramentală (cfr can. 1099) ca posibile motive pentru nulitate. În ambele cazuri este crucial să se aibă în vedere faptul că un angajament al celor care urmează să se căsătorească ce nu ține cont de dimensiunea supranaturală a căsătoriei, poate să o facă nulă doar dacă subminează validitatea sa în planul natural în care are loc însuși semnul sacramental. Biserica Catolică a recunoscut întotdeauna căsătoriile între cei nebotezați, care devin sacrament creștin prin Botezul soților, și nu are îndoieli asupra validității căsătoriei unui catolic cu o persoană nebotezată, dacă aceasta se celebrează cu dispensa necesară.

9. La sfârșitul acestei întâlniri, gândurile mele se îndreaptă spre persoanele căsătorite și spre familii, pentru a invoca asupra lor protecția Preasfintei Fecioare. Cu această ocazie mă bucur să repet îndemnul pe care l-am făcut în Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae: „Familia care este unită în rugăciune, rămâne unită. Sfântul Rozariu, printr-o veche tradiție, s-a dovedit în mod deosebit a fi o rugăciune care reunește familia” (nr. 41).

Vouă tuturor, prelați auditori, oficiali și avocați ai Rotei Romane, vă împart cu căldură binecuvântarea mea!

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 30.01.2003
Publicarea pe acest sit: 16.02.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns