Discursul Papei către participanţii la întâlnirea „Proiectul pastoral din Evangelii gaudium”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
către participanții la întâlnirea internațională
„Proiectul pastoral din Evangelii gaudium”
vineri, 19 septembrie 2014

Iubiți frați și surori, bună ziua.

Sunt bucuros să iau parte la lucrările voastre și îi mulțumesc monseniorului Rino Fisichella pentru introducerea sa. Mulțumesc și pentru acest cadru de „viață”: aceasta este viață! Mulțumesc.

Voi lucrați în pastorație în diferite Biserici din lume și v-ați reunit pentru a reflecta împreună asupra proiectului pastoral din Evangelii gaudium. De fapt, eu însumi am scris că acest document are o „semnificație programatică și cu consecințe importante” (nr. 25). Și n-ar putea fi altfel când e vorba despre misiunea principală a Bisericii, adică a evangheliza! Există însă momente în care această misiune devine mai urgentă și responsabilitatea noastră are nevoie să fie reînsuflețită.

Înainte de toate îmi vin în minte cuvintele din Evanghelia lui Matei unde se spune că „văzând mulțimile, i s-a făcut milă de ele, căci era istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor” (9,36). Câte persoane, în atâtea periferii existențiale din zilele noastre, sunt „istovite și părăsite” și așteaptă Biserică, ne așteaptă pe noi! Cum putem ajunge la ele? Cum să împărtășim cu ele experiența credinței, iubirea lui Dumnezeu, întâlnirea cu Isus? Aceasta este responsabilitatea comunităților noastre și a pastorației noastre.

Papa nu are misiunea de „a oferi o analiză detaliată și completă cu privire la realitatea contemporană” (Evangelii gaudium, 51), ci invită toată Biserica să primească semnele timpurilor pe care Domnul ni le oferă fără încetare. Câte semne sunt prezente în comunitățile noastre și câte posibilități ne pune în față Domnul pentru a recunoaște prezența sa în lumea de astăzi! În mijlocul realităților negative, care ca întotdeauna fac mai mult zgomot, noi vedem și atâtea semne care revarsă speranță și dau curaj. Aceste semne, așa cum spune Gaudium et spes, trebuie să fie recitite în lumina Evangheliei (cf. nr. 4 și 44): acesta este „timpul potrivit” (cf. 2Cor 6,2), este momentul angajării concrete, este contextul în care suntem chemați să lucrăm pentru a face să crească Împărăția lui Dumnezeu (cf. In 4,35-36). Din păcate, câtă sărăcie și singurătate vedem în lumea de astăzi! Câte persoane trăiesc în mare suferință și cer Bisericii să fie semn al aproprierii, al bunătății, al solidarității și al milostivirii Domnului. Aceasta este o misiune care în mod deosebit revine celor care au responsabilitatea pastorației: episcopului în dieceza sa, parohului în parohia sa, diaconilor în slujirea carității, cateheților și catehetelor în slujirea lor de a transmite credința… Deci, cei care sunt angajați în diferitele domenii ale pastorației sunt chemați să recunoască și să citească aceste semne ale timpurilor pentru a da un răspuns înțelept și generos. În fața atâtor exigențe pastorale, în fața atâtor cereri ale bărbaților și femeilor, riscăm să ne înspăimântăm și să ne concentrăm asupra noastră înșine în atitudine de frică și apărare. Și de aici se naște tentația suficienței și a clericalismului, acea codificare a credinței în reguli și instrucțiuni, așa cum făceau cărturarii, fariseii și învățătorii Legii din timpul lui Isus. Vom avea totul clar, totul ordonat, însă poporului credincios și în căutare va continua să-i fie foame și sete de Dumnezeu. Am spus câteva ori și că Biserica mi se pare un spital de campanie: mulți oameni răniți care cer de la noi apropiere, care cere de la noi ceea ce îi cereau lui Isus: apropiere, proximitate. Și cu această atitudine a cărturarilor, a învățătorilor Legii și a fariseilor, nu vom da niciodată o mărturie de apropiere.

Este un al doilea cuvânt care mă face să reflectez. Când Isus relatează despre stăpânul unei vii care, având nevoie de lucrători, a ieșit din casă la diferite ore ale zilei pentru a chema lucrători în via sa (cf. Mt 20,1-16). N-a ieșit o singură dată. În parabolă Isus spune că a ieșit de cel puțin cinci ori: în zori, la nouă, la amiază, la trei și la cinci după-amiază – avem încă timp să vină la noi! -. Era multă necesitate în vie și acest stăpân a petrecut aproape tot timpul pentru a merge pe străzi și în piețele localității ca să caute muncitori. Gândiți-vă la cei de la ultima oră: nimeni nu-i chemase; cine știe cum puteau să se simtă, pentru că la sfârșitul zilei n-ar fi dus acasă nimic pentru a-i hrăni pe copiii lor. Iată, cei care sunt responsabili ai pastorației pot găsi un exemplu frumos în această parabolă. A ieși la diferite ore ale zilei pentru a merge ca să-i întâlnească pe cei care sunt în căutarea Domnului. A ajunge la cei mai slabi și la cei mai necăjiți pentru a le da sprijinul de a simți utili în via Domnului, fie chiar și numai pentru o oră.

Un alt aspect: vă rog, să nu mergem după glasul sirenelor care cheamă să facem din pastorați o serie agitată de inițiative, fără a reuși să percepem esențialul angajării de evanghelizare. Uneori se pare că suntem mai preocupați mai degrabă să înmulțim activitățile decât să fim atenți la persoane și la întâlnirea lor cu Dumnezeu. O pastorație care nu are această atenție devine încet-încet sterilă. Să nu uităm să facem ca Isus cu discipolii săi: după ce aceștia au mers prin sate ca să ducă vestea Evangheliei, s-au întors mulțumiți pentru succesele lor; însă Isus îi ia deoparte, într-un loc singuratic pentru a sta un pic împreună cu ei (cf. Mc 6,31). O pastorație fără rugăciune și contemplație nu va putea niciodată să ajungă la inima persoanelor. Se va opri la suprafață fără a permite ca sămânța Cuvântului lui Dumnezeu să poată încolți, răsări, crește și aduce rod (cf. Mt 13,1-23).

Știu că voi lucrați mult și pentru această vreau să vă las un ultim cuvânt important: răbdare. Răbdare și perseverență. Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în „răbdare” în momentul Întrupării și astfel, până la moartea pe Cruce. Răbdare și perseverență. Nu avem „bagheta magică” pentru toate, dar posedăm încrederea în Domnul și în rugăciunea care o susține. Oricum, să nu uităm că ajutorul ne este dat, în primul rând, chiar de la cei de care ne apropiem și pe care-i susținem. Să facem binele, fără să ne așteptăm la răsplată. Să semănăm și să dăm mărturie. Mărturia este începutul unei evanghelizări care atinge inima și o transformă. Cuvintele fără mărturie nu merg, nu sunt de folos! Mărturia este cea care aduce și dă validitate cuvântului.

Mulțumesc pentru angajarea voastră! Vă binecuvântez și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru că eu trebuie să vorbesc mult și să dau și eu un pic de mărturie creștină! Mulțumesc.

S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, Mama evanghelizării: Bucură-te Marie…

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.09.2014
Publicarea pe acest sit: 21.09.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns