Discursul Papei către participanţii la cursul despre forul intern

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
către participanților la cursul despre forul intern
vineri, 17 martie 2017

Iubiți frați,

Sunt bucuros să vă întâlnesc, în această primă audiență cu voi după Jubileul Milostivirii, cu ocazia cursului anual despre forul intern. Adresez un salut cordial cardinalului paenitentiarius maior și îi mulțumesc pentru expresiile sale respectuoase. Îl salut pe regent, pe prelați, pe oficiali și personalul din Penitențiarie, colegiile de penitențiari ordinari și extraordinari din bazilicile papale din urbe și pe voi toți participanți la acest curs.

În realitate, vă mărturisesc, acesta al Penitențiariei este tipul de tribunal care-mi place cu adevărat! Pentru că este un „tribunal al milostivirii”, căruia i se adresează pentru a obține acel medicament indispensabil pentru sufletul nostru care este milostivirea divină!

Cursul vostru despre forul intern, care contribuie la formarea de buni duhovnici, este deosebit de util și aș spune chiar necesar în zilele noastre. Desigur, nu se devine buni duhovnici grație unui curs, nu: școala confesionalului este o „școală lungă”, care durează toată viața. Dar cine este „duhovnicul bun”? Cum se devine duhovnic bun?

Aș vrea să indic, în această privință, trei aspecte.

1. „Duhovnicul bun” este, înainte de toate, un adevărat prieten al lui Isus Bunul Păstor. Fără această prietenie, va fi foarte dificil de maturizat acea paternitate, așa de necesară în slujirea Reconcilierii. A fi prieteni ai lui Isus înseamnă înainte de toate a cultiva rugăciunea. Fie o rugăciune personală cu Domnul, cerând cu insistență darul carității pastorale; fie o rugăciune specifică pentru exercitarea misiunii de duhovnici și pentru credincioși, frați și surori care se apropie de noi în căutarea milostivirii lui Dumnezeu.

O slujire a Reconcilierii „pansată cu rugăciune” va fi reflexie credibilă a milostivirii lui Dumnezeu și va evita acele asprimi și neînțelegeri care, uneori, s-ar putea genera și în întâlnirea sacramentală. Un duhovnic care se roagă știe bine că el însuși este primul păcătos și primul iertat. Nu se poate ierta în sacrament fără conștiința de a fi fost iertat înainte. Așadar rugăciunea este prima garanție pentru a evita orice atitudine de duritate, care în mod inutil îl judecă pe păcătos și nu păcatul.

În rugăciunea este necesar de implorat darul unei inimi rănite, capabilă să înțeleagă rănile altuia și de a le trata cu untdelemnul milostivirii, acela pe care bunul samaritean l-a vărsat pe rănile acelui nenorocit, față de care nimeni nu a avut milă (cf. Lc 10,34).

În rugăciune trebuie să cerem darul prețios al umilinței, pentru ca să apară mereu clar că iertarea este dar gratuit și supranatural al lui Dumnezeu, pentru care noi suntem simpli, chiar dacă necesari, administratori, prin însăși voința lui Isus; și El își va afla desfătarea cu siguranță dacă vom folosi pe larg milostivirea sa.

Apoi, în rugăciune îl invocăm mereu pe Duhul Sfânt, care este Duh al discernământului și al compasiunii. Duhul permite să ne întruchipăm în suferințele surorilor și fraților care se apropie de confesional și să-i însoțim cu discernământ prudent și matur și cu adevărată compasiune față de suferințele lor, cauzate de sărăcia păcatului.

2. Duhovnicul bun este, în al doilea rând, un om al Duhului, un om al discernământului. Cât rău vine Bisericii de la lipsa de discernământ! Cât rău vine sufletelor de la un mod de a acționa care nu-și înfige propriile rădăcini în ascultarea umilă a Duhului Sfânt și a voinței lui Dumnezeu. Duhovnicul nu face propria voință și nu învață o doctrină proprie. El este chemat să facă mereu și numai voința lui Dumnezeu, în comuniune deplină cu Biserica, al cărei slujitor, adică servitor, este.

Discernământul permite să se distingă mereu, pentru a nu confunda, și pentru a nu crede niciodată că „tot ce zboară se mănâncă”. Discernământul educă privirea și inima, permițând acea delicatețe a sufletului atât de necesar în fața celui care ne deschide tainița propriei conștiințe pentru a primi lumină, pace și milostivire.

Discernământul este necesar și pentru că, acela care se apropie de confesional, poate proveni din cele mai disparate situații; ar putea să aibă și tulburări spirituale, a căror natură trebuie să fie supusă unui discernământ atent, ținând cont de toate circumstanțele existențiale, ecleziale, naturale și supranaturale. Acolo unde duhovnicul și-ar da seama de prezența unor adevărate tulburări spirituale – care pot să fie în mare parte și psihice, și acest lucru trebuie să fie verificat printr-o colaborare sănătoasă cu științele umane – nu va trebui să ezite să facă referință la cei care, în dieceză, au primit această slujire delicată și necesară, adică exorciștii. Însă aceștia trebuie să fie aleși cu multă grijă și multă prudență.

3. În sfârșit, confesionalul este și un adevărat loc de evanghelizare. De fapt, nu există evanghelizare mai autentică decât întâlnirea cu Dumnezeul milostivirii, cu Dumnezeul care este Milostivire. A întâlni milostivirea înseamnă a întâlni adevărata față a lui Dumnezeu, așa cum ne-a revelat-o Domnul Isus.

Confesionalul este așadar loc de evanghelizare și apoi de formare. În dialogul scurt pe care-l stabilește cu penitentul, duhovnicul este chemat să discearnă ce anume este mai util și ce anume este chiar necesar pentru drumul spiritual al acelui frate sau al acelei surori; uneori va fi necesară să se vestească din nou cele mai elementare adevăruri de credință, nucleul incandescent, kerigma, fără de care însăși experiența iubirii lui Dumnezeu și a milostivirii sale ar rămâne mută; uneori va fi vorba de a indica fundamentele vieții morale, mereu în raport cu adevărul, cu binele și cu voința Domnului. Este vorba despre o operă de discernământ prompt și inteligent, care poate face mult bine credincioșilor.

De fapt, duhovnicul este chemat zilnic să meargă în „periferiile răului și păcatului” – aceasta este o periferie urâtă! – și opera sa reprezintă o prioritate pastorală autentică. A spovedi este prioritate pastorală. Vă rog, să nu existe acele anunțuri: „Se spovedește numai lunea, miercurea de la ora cutare la ora cutare”. Se spovedește ori de câte ori îți cer asta. Și dacă tu stai acolo [în confesional] rugându-te, stai cu confesionalul deschis, care este inima deschisă a lui Dumnezeu.

Iubiți frați, vă binecuvântez și vă urez să fiți duhovnici buni: cufundați în raportul cu Cristos, capabili de discernământ în Duhul Sfânt și gata să profitați de ocazia de a evangheliza.

Rugați-vă mereu pentru frații și surorile care se apropie de sacramentul iertării. Și, vă rog, rugați-vă și pentru mine.

Și n-aș vrea să termin fără un lucru care mi-a venit în minte când cardinalul prefect a vorbit. El a vorbit despre chei și despre Sfânta Fecioară Maria, și mi-a plăcut și voi spune un lucru… două lucruri. Mie mi-a făcut mult bine când, tânăr fiind, citeam cartea sfântului Alfons Maria de’ Liguori despre Sfânta Fecioară Maria: Gloriile Mariei. Mereu, la sfârșitul fiecărui capitol, era o minune a Sfintei Fecioare Maria, cu care ea intra în mijlocul vieții și aranja lucrurile. Și al doilea lucru. Despre Sfânta Fecioară Maria este o legendă, o tradiția pe care mi-au povestit că există în sudul Italiei: Sfânta Fecioară Maria a mandarinelor. Este un ținut unde sunt mulți mandarini, nu-i adevărat? Și spun că este patroana hoților. [râde, râd] Spun că hoții vin să se roage acolo. Și legenda – așa povestesc – este că hoții care o roagă pe Sfânta Fecioară Maria a mandarinelor, când mor, este coada în fața lui Petru care are cheile și deschide și lasă să treacă unul, apoi deschide și lasă să treacă un altul; și Sfânta Fecioară Maria, când vede unul dintre aceștia, îi face semn să se ascundă; și apoi, când au trecut toți, Petru închide și vine noaptea și Sfânta Fecioară Maria de la fereastră îl cheamă și îl lasă să intre pe fereastră. Este o poveste populară, dar este atât de frumoasă: a ierta cu Mama alături; a ierta cu Mama. Pentru că această femeie, acest bărbat care vine la confesional, are o Mamă în cer care îi va deschide poarta și îl va ajuta în acel moment să intre în cer. Mereu Sfânta Fecioară Maria, pentru că Sfânta Fecioară Maria ne ajută și pe noi în exercitarea milostivirii. Îi mulțumesc cardinalului pentru aceste două semne: cheile și Sfânta Fecioară Maria. Multe mulțumiri.

Vă invit – este ora – să ne rugăm Angelus împreună: „Angelus Domini…”

[Binecuvântare]

Nu spuneți că hoții merg în cer! Nu spuneți asta [râde, râd].

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.03.2017
Publicarea pe acest sit: 18.03.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns