Discursul Papei către participanţii la conferinţa CC

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
către participanții la conferința „Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”
organizată de Congregația pentru Cler
vineri, 12 martie 2010

Domnilor Cardinali,
Iubiți confrați întru Episcopat și întru Preoție,
Stimați participanți,

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu această ocazie deosebită și vă salut pe toți cu afecțiune. Adresez un gând deosebit Cardinalului Cláudio Hummes, Prefect al Congregației pentru Cler, și-i mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Recunoștința mea se îndreaptă spre întregul Dicaster, pentru angajarea cu care coordonează multiplele inițiative din Anul Sfintei Preoții, între care această întâlnire teologică având tema: „Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”. Mă bucur pentru această inițiativă care vede prezența a peste 50 de episcopi și peste 500 de preoți, dintre care mulți sunt responsabili naționali sau diecezani ai clerului și ai formării permanente. Atenția voastră față de temele referitoare la Preoția ministerială este unul din roadele acestui An special, pe care am voit să-l convoc tocmai pentru „a promova angajarea pentru o reînnoire interioară a tuturor preoților pentru o mărturie evanghelică mai puternică și incisivă în lumea de astăzi” (Scrisoarea pentru convocarea Anului Sfintei Preoții).

Tema identității sacerdotale, obiect al primei voastre zile de studiu este determinantă pentru exercitarea Preoției ministeriale în prezent și în viitor. Într-o perioadă ca a noastră, așa de „policentrică” și înclinată să nuanțeze orice tip de concepție identitară, considerată de mulți contrară libertății și democrației, este important să avem o particularitate teologică foarte clară a slujirii sacerdotale pentru a nu ceda ispitei de a o reduce la categoriile culturale dominante. Într-un context de secularizare răspândită, care-l exclude progresiv pe Dumnezeu din sfera publică, și, în mod tendențial, și din conștiința socială împărtășită, adesea preotul apare „străin” de simțirea comună, tocmai datorită aspectelor fundamentale ale slujirii lui, cum sunt acelea că este om al sacrului, luat din lume pentru a mijloci în favoarea lumii, constituit în această misiune de Dumnezeu și nu de oameni (cf. Evr 5,1). Pentru acest motiv este important să se depășească reducționismele periculoase, care, în deceniile trecute, folosind categorii mai mult funcționaliste decât ontologice, l-au prezentat pe preot aproape ca pe un „operator social”, riscând să trădeze însăși Preoția lui Cristos. Așa cum se revelează tot mai urgentă hermeneutica continuității pentru a înțelege în mod adecvat textele Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, în mod asemănător apare necesară o hermeneutică pe care am putea s-o definim „a continuității sacerdotale”, care, pornind de la Isus din Nazaret, Domn și Cristos, și trecând prin cei două mii de ani ai istoriei de măreție și de sfințenie, de cultură și de evlavie, pe care Preoția a scris-o în lume, să ajungă până în zilele noastre.

Iubiți frați preoți, în timpul în care trăim este deosebit de important ca această chemare de a participa la unica Preoție a lui Cristos în slujirea sacerdotală să înflorească în „carisma profeției”: este mare nevoie de preoți care să vorbească lumii despre Dumnezeu și care să-i prezinte lui Dumnezeu lumea; oameni care să nu fie supuși modelor culturale efemere, ci să fie capabili să trăiască în mod autentic acea libertate pe care numai certitudinea apartenenței la Dumnezeu este în măsură s-o dea. Așa cum bine a subliniat întâlnirea voastră, astăzi profeția cea mai necesară este aceea a fidelității, care pornind de la fidelitatea lui Cristos față de omenire, prin Biserică și prin Preoția ministerială, să conducă la trăirea propriei preoții în adeziune totală la Cristos și la Biserică. De fapt, preotul nu-și mai aparține sieși, ci, prin sigiliul sacramental primit (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1563; 1582), este „proprietate” a lui Dumnezeu. Acest „a fi al Altuia” al preotului trebuie să poată fi recunoscut de toți, printr-o mărturie limpede.

În modul de a gândi, de a vorbi, de a judeca faptele din lume, de a sluji și a iubi, de a se relaționa cu persoanele, chiar și în îmbrăcăminte, preotul trebuie să scoată forță profetică din apartenența lui sacramentală, din ființa sa profundă. Prin urmare, trebuie să depună orice atenție în a se sustrage de la mentalitatea dominantă, care tinde să asocieze valoarea slujitorului nu la ființa lui, ci la funcția lui, nerecunoscând, astfel, lucrarea lui Dumnezeu, care are incidență în identitatea profundă a persoanei preotului, configurându-l cu el în mod definitiv (cf. Ibid., nr. 1583).

Orizontul apartenenței ontologice la Dumnezeu constituie, în afară de asta, cadrul just pentru a înțelege și a reafirma, și în zilele noastre, valoarea celibatului sacru, care în Biserica latină este o carismă cerută pentru Ordinul sacru (cf. Presbyterorum Ordinis, 16) și este ținut în foarte mare considerație în Bisericile Orientale (cf. CCEO, can. 373). El este o autentică profeție a împărăției, semn al consacrării cu inimă neîmpărțită Domnului și „celor ce sunt ale Domnului” (1Cor 7,32), expresie a dăruirii de sine lui Dumnezeu și celorlalți (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1579).

De aceea, vocația preotului este una foarte înaltă, care rămâne un mare mister chiar și pentru noi, cei care am primit-o în dar. Limitele noastre și slăbiciunile noastre trebuie să ne inducă să trăim și să păstrăm cu credință profundă acest dar prețios, cu care Cristos ne-a configurat lui, făcându-ne părtași de misiunea sa mântuitoare. De fapt, înțelegerea Preoției ministeriale este legată de credință și cere, în mod tot mai puternic, o continuitate radicală între formarea din Seminar și formarea permanentă. Viața profetică, fără compromisuri, cu care îl vom sluji pe Dumnezeu și lumea, vestind evanghelia și celebrând sacramentele, va favoriza venirea împărăției deja prezente și creșterea în credință a poporului lui Dumnezeu.

Preaiubiți preoți, bărbații și femeile din timpul nostru ne cer numai să fim până la capăt preoți și nimic altceva. Credincioșii laici vor găsi în atâtea alte persoane ceea ce au nevoie din punct de vedere uman, dar numai în preot vor putea găsi acel cuvânt al lui Dumnezeu care trebuie să fie mereu pe buzele lui (cf. Presbyterorum Ordinis, 4); milostivirea Tatălui, dăruită din belșug și în mod gratuit în sacramentul Reconcilierii; pâinea vieții noi, „adevărată hrană dăruită oamenilor” (cf. Imnul de la Oficiu în solemnitatea Corpus Domini din Ritul roman). Să-i cerem lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria și a sfântului Ioan Maria Vianney, să-i putem mulțumi în fiecare zi pentru marele dar al vocației și să trăim cu fidelitate deplină și bucuroasă Preoția noastră. Mulțumesc tuturor pentru această întâlnire! Cu bucurie împart fiecăruia binecuvântarea apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 12.03.2010
Publicarea pe acest sit: 13.03.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns