Discursul Papei către educatorii catolici

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu educatorii catolici
Washington, joi, 17 aprilie 2008

Dragi cardinali,
Dragi frați episcopi,
Iluștri profesori, învățători și educatori,

„Cât de frumoase sunt picioarele celor care aduc vești bune” (Romani 10,15-17). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia, citate de Sfântul Paul, vă salut cu căldură pe fiecare dintre voi, purtători de înțelepciune și, prin intermediul vostru, salut întregul personal, pe studenții și familiile numeroaselor și diferitelor instituții formative pe care le reprezentați. Este o adevărată plăcere pentru mine să vă întâlnesc și să împărtășesc cu voi unele reflecții referitoare la natura și identitatea educației catolice de azi. Doresc, în mod special, să-i mulțumesc părintelui Davide O’Connell, președinte și rector al Universității Catolice a Americii. Am apreciat foarte mult amabilele dumneavoastră cuvinte de bun venit. Vă rog să transmiteți expresia cordialei mele recunoștințe întregii comunități – facultăților, personalului și studenților – acestei universități.

Educația este parte integrantă a misiunii Bisericii de a proclama Evanghelia. Înainte de toate, orice instituție educativă catolică este un loc de întâlnire cu Dumnezeu cel viu, care revelează, în Isus Cristos, forța transformatoare a iubirii și a adevărului său (cf. Spe salvi, nr. 4). Această relație suscită dorința de a crește în cunoașterea și înțelegerea lui Cristos și a învățăturii sale. Astfel, cei care îl întâlnesc sunt conduși de forța Evangheliei la a trăi o nouă viață, caracterizată de tot ceea ce este frumos, bun și adevărat; o viață de mărturie creștină, alimentată și întărită în interiorul Bisericii, comunitatea discipolilor Domnului nostru.

Dinamica dintre întâlnirea personală, cunoașterea și mărturia creștină este parte integrantă a „diaconiei” sau slujirii adevărului, pe care Biserica o practică în mijlocul omenirii. Revelația lui Dumnezeu oferă fiecărei generații posibilitatea descoperirii adevărului ultim asupra propriei vieți și a scopului istoriei. Această îndatorire nu este niciodată ușoară: implică întreaga comunitate creștină și motivează fiecare generație de educatori creștini în garantarea faptului că puterea adevărului lui Dumnezeu pătrunde orice dimensiune a instituțiilor pe care ei le slujesc. În acest fel, Vestea cea Bună a lui Cristos este pusă în acțiune, călăuzindu-l atât pe educator cât și pe student spre adevărul obiectiv care, transcendând particularul și subiectivul, indică universalul și absolutul, îndreptățindu-ne să proclamăm, cu încredere, speranța care nu dezamăgește (cf. Romani 5,5). Împotriva conflictelor personale, a confuziei morale și a fragmentării cunoașterii, scopurile nobile ale formării și ale educației, fondate pe unitatea adevărului și în slujba persoanei și a comunității, devin un instrument deosebit de puternic al speranței.

Dragi prieteni, istoria acestei națiuni oferă numeroase exemple ale eforturilor Bisericii în această privință. De fapt, comunitatea catolică din această țară a făcut din educație una dintre prioritățile sale cele mai înalte, iar acest lucru nu s-a realizat fără sacrificii importante. Figuri eminente, precum Sfânta Elisabeta Ana Seton și alți fondatori și fondatoare, cu mare perseverență și grijă, au pus bazele la ceea ce constituie astăzi o însemnată rețea de școli parohiale, ce contribuie la binele spiritual al Bisericii și al Națiunii. Unii, precum Sfânta Katharine Drexel, și-au dedicat viața educării celor neglijați – în cazul ei, a afro-americanilor și a nativilor americanilor. Nenumărați călugări, călugărițe și preoți, împreună cu părinți altruiști, au ajutat, prin intermediul școlilor catolice, multe generații de imigranți să iasă din mizerie și să ocupe un loc în societate.

Acest sacrificiu continuă și astăzi. Este un remarcabil apostolat al speranței, căutând să răspundă nevoilor materiale, intelectuale și spirituale a peste trei milioane de copii și elevi. Oferă de asemenea întregii comunități catolice o oportunitate lăudabilă de a contribui, în mod generos, la necesitățile financiare ale instituțiilor noastre. Trebuie să se asigure sprijinirea lor pe termen lung. Într-adevăr, trebuie să se facă tot posibilul – în colaborare cu comunitatea mai largă – pentru asigurarea accesului în aceste instituții a persoanelor de orice categorie socială și economică. Nici unui copil nu trebuie să îi fie negat dreptul unei educații în credință, educație care, la rândul ei, alimentează spiritul națiunii.

În zilele noastre, unii pun în discuție implicarea Bisericii în domeniul educației, întrebându-se dacă resursele acesteia n-ar putea fi canalizate mai bine în alte direcții. Desigur, într-o națiune ca aceasta, statul asigură ample oportunități pentru educație și atrage bărbați și femei cu abnegație și generoși spre această onorată profesie. Este așadar oportun să se reflecteze asupra a ceea ce este specific instituțiilor noastre catolice. Cum pot ele contribui la binele societății prin misiunea primară a Bisericii, care este evanghelizarea?

Toate activitățile Bisericii pornesc de la conștiința ei de a fi purtătoare a unui mesaj care își are originea în Dumnezeu însuși: în bunătatea și înțelepciunea sa, Dumnezeu a ales să se reveleze pe sine și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Efeseni 1,9; Dei Verbum, nr. 2). Dorința lui Dumnezeu de a se face cunoscut și dorința înnăscută a fiecărei ființe umane de a cunoaște adevărul oferă contextul cercetării umane asupra sensului vieții. Această întâlnire unică este susținută în interiorul comunității noastre creștine: cel care caută adevărul devine unul care trăiește credința (cf. Fides et ratio, nr. 31). Aceasta poate fi descrisă cu mișcarea de la „eu” la „noi”, care face ca fiecare individ să fie inclus în poporul lui Dumnezeu.

Aceeași dinamică a identității comunitare – cui aparțin eu? – însuflețește ethosul instituțiilor noastre catolice. Identitatea unei universități sau a unei școli catolice nu este doar o chestiune ce privește numărul de studenți sau elevi catolici. Este o chestiune de convingere – credem cu adevărat că doar în misterul Cuvântului făcut trup devine cu adevărat clar misterul omului (cf. Gaudium et spes, 22)? Suntem cu adevărat gata să încredințăm întregul nostru eu – intelect și voință, minte și inimă – lui Dumnezeu? Acceptăm adevărul pe care-l revelează Cristos? În universitățile și în școlile noastre este tangibilă credința? Este aceasta exprimată cu fervoare în liturghie, în sacramente, prin intermediul rugăciunii și al actelor de caritate, prin preocuparea față de justiție și respectul pentru creația lui Dumnezeu? Doar în acest mod dăm mărturie, cu adevărat, despre semnificația la ceea ce suntem și la ceea ce susținem.

Din această perspectivă se poate recunoaște că contemporana „criză a adevărului” este înrădăcinată într-o „criză a credinței”. Doar prin credință putem da, în mod liber, consensul la a-l mărturisi pe Dumnezeu și la a-l recunoaște ca fiind garantul transcendent al adevărului pe care îl revelează. Vedem, încă o dată, de ce este indispensabilă în instituțiile catolice de formare promovarea intimității personale cu Isus Cristos și mărturisirea comunitară a adevărului său plin de iubire. Cu toate acestea, cunoaștem și constatăm cu îngrijorare dificultatea sau reticența multor persoane din zilele noastre în a se încredința lui Dumnezeu. Este un fenomen complex, asupra căruia reflectez continuu. Încercând cu perseverență să antrenăm intelectul tinerilor noștri, poate că am neglijat voința lor. În consecință, observăm cu tristețe că noțiunea de libertate este distorsionată. Libertatea nu înseamnă a renunța la obligații, ci a ne asuma îndatoriri – o participări la Ființa însăși. În consecință, libertatea autentică nu poate fi obținută prin îndepărtarea de Dumnezeu. O asemenea alegere ar neglija, în cele din urmă, însuși adevărul de care avem nevoie pentru a ne înțelege pe noi înșine. De aceea, o responsabilitate specială pentru fiecare dintre voi și pentru colegii voștri este aceea de a suscita între tineri dorința unei trăiri în credință, încurajându-i să se angajeze într-o viață eclezială care să derive din această credință. Doar astfel libertatea atinge certitudinea adevărului. În alegerea de a trăi potrivit unui astfel de adevăr, noi îmbrățișăm plinătatea vieții de credință care ne este dată în Biserică.

Desigur, identitatea catolică nu depinde de statistici și nici nu poate fi egalată pur și simplu cu ortodoxia conținutului cursurilor. Aceasta necesită și inspiră mult mai mult: și anume ca orice aspect al comunităților voastre de studiu să se reflecte în viața eclezială de credință. Doar în credință, adevărul poate deveni întrupat și rațiunea cu adevărat umană, capabilă să conducă voința de-a lungul căii libertății (cf. Spe salvi, nr. 23). În acest mod, instituțiile noastre își aduc o contribuție vitală la misiunea Bisericii și slujesc cu adevărat societatea. Acestea devin locuri în care este recunoscută prezența activă a lui Dumnezeu în problemele umane, și în care fiecare tânăr descoperă bucuria de a intra „în a fi ai lui Cristos, în slujba celorlalți” (cf. ibid., nr. 28).

Misiunea primară a Bisericii de evanghelizare, în care instituțiile educative joacă un rol crucial, este în armonie cu aspirația fundamentală a națiunii de a dezvolta o societate cu adevărat demnă de persoana umană. Însă, câteodată, valoarea contribuției Bisericii la forumul public este pusă în discuție. De aceea, este important să ne amintim că adevărurile credinței și rațiunii nu se contrazic niciodată între ele (cf. Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituția dogmatică despre credința catolică Dei Filius, IV: DS 3017; Sfântul Augustin, Contra Academicos, III, 20, 43). De fapt, misiunea care-i este specifică implică Biserica în lupta omenirii de a ajunge la adevăr. În exprimarea adevărului revelat, aceasta slujește tuturor membrilor societății, purificând rațiunea, asigurând că aceasta rămâne deschisă față de adevărurile ultime. Alimentându-se de la izvorul înțelepciunii divine, aceasta aruncă lumină asupra fundamentului moralității și a eticii umane, și amintește tuturor grupurilor din societate că nu practica este cea care creează adevărul, ci adevărul este cel care servește ca bază pentru practică. Departe de a submina tolerarea legitimei diversități, o asemenea contribuție iluminează adevărul însuși care face să se poată obține consensul și ajută la menținerea dezbaterii publice la un nivel rațional, onest și de încredere. În același fel, Biserica nu obosește niciodată în susținerea categoriilor morale esențiale a ceea ce este bine și rău, categorii fără de care speranța nu poate decât să slăbească, deschizând calea spre calculele reci pragmatice ale utilitarismului, care reduc persoana aproape la a fi un pion pe o tablă de șah ideologică.

Cu privire la forumul educațional, slujirea adevărului asumă o înaltă semnificație în societățile în care ideologia secularizării construiește un zid între adevăr și credință. Această diviziune a dus la tendința de a pune egal între adevăr și cunoaștere și de a adopta o mentalitate pozitivistă care, refuzând metafizica, neagă fundamentele credinței și respinge necesitatea unei viziuni morale. Adevăr înseamnă mai mult decât cunoaștere: cunoașterea adevărului ne duce la descoperirea binelui. Adevărul vorbește individului în integralitatea sa, invitându-ne să răspundem cu întreaga noastră ființă. Această viziune optimistă se găsește în credința noastră creștină, pentru că acestei credințe i-a fost dată viziunea Logosului, Rațiunea creatoare a lui Dumnezeu, care în întrupare s-a revelat ca fiind Bunătatea însăși. Departe de a fi doar o comunicare de date de fapt – „informativă” – adevărul iubitor al Evangheliei este creativ și capabil să schimbe viața – „performant” (cf. Spe Salvi, nr. 2). Cu încredere, educatorii creștini pot să-i elibereze pe tineri de limitele pozitivismului și să trezească receptivitatea lor față de adevăr, față de Dumnezeu și față de bunătatea Lui. În acest mod, voi îi veți ajuta și în formarea conștiinței lor care, îmbogățită de credință, deschide un drum sigur spre pacea interioară și spre respectul față de ceilalți.

Nu constituie, așadar, o surpriză faptul că societatea în general, nu doar comunitățile noastre ecleziale, are mari așteptări de la educatorii catolici. Acest lucru pune asupra voastră o responsabilitate și oferă o oportunitate. Un număr tot mai mare de persoane – în special părinți – recunosc nevoia de excelență în formarea umană a fiilor lor. În calitate de Mater et Magistra, Biserica împărtășește preocuparea lor. Când nimic dincolo de individual nu este recunoscut ca fiind definitiv, criteriul ultim de judecată devine eu-l și satisfacerea dorințelor imediate ale individului. Obiectivitatea și perspectiva, care derivă doar din recunoașterea dimensiunii transcendente esențiale a persoanei umane, se pot pierde. În interiorul unui astfel de orizont relativist, scopurile educației sunt reduse, în mod inevitabil și, încetul cu încetul, are loc o coborâre a standardelor. Astăzi, observăm o anumită timiditate față de categoria binelui, și o căutare fără sens a noutăți, considerată a fi realizarea libertății. Suntem martori ai convingerii că orice experiență are aceeași valoare și suntem totodată martori ai refuzului admiterii imperfecțiunilor și erorilor. Și este, în mod special, îngrijorătoare reducerea prețiosului și delicatului domeniu al educației sexuale la simpla gestionare a „riscului”, lipsind orice referință la frumusețea iubirii conjugale.

Cum pot răspunde educatorii creștini? Aceste periculoase orientări pun în evidență urgența specială a ceea ce am putea numi „caritate intelectuală”. Acest aspect al carității cere educatorului să recunoască faptul că profunda responsabilitate de a-i conduce pe tineri la adevăr nu este altceva decât un act de iubire. Cu adevărat, demnitatea educației constă în promovarea adevăratei perfecțiuni și a bucuriei acelora care trebuie să fie educați. În practică, „caritatea intelectuală” susține esențiala unitate a cunoașterii, împotriva fragmentării ce intervine atunci când rațiunea este desprinsă de căutarea adevărului. „Caritatea intelectuală” îi conduce pe tineri spre profunda satisfacție a exercitării libertății în relație cu adevărul, și tinde spre a formula relația dintre credință și diferitele aspecte ale vieții familiale și civile. Când pasiunea lor pentru deplinătatea și unitatea adevărului a fost trezită, tinerii se vor bucura cu siguranță de descoperirea faptului că întrebarea despre ceea ce ei ar putea cunoaște îi deschide spre vasta aventură a ceea ce ei ar trebui să facă. Ajunși la acest punct, vor experimenta „în cine” și „în ce” anume pot spera și vor fi inspirați să contribuie la binele societății într-un mod care va suscita speranță în ceilalți.

Dragi prieteni, doresc să închei atrăgând atenția în mod special asupra excepționalei importanțe pe care o are competența voastră și mărturia pe care o dați în cadrul universităților și școlilor noastre catolice. În primul rând, dați-mi voie să vă mulțumesc pentru dedicarea și generozitatea voastră. Știu, de pe vremea când eram și eu profesor, și am aflat de la Episcopii voștri și de la oficialii Congregației pentru Educația Catolică, că reputația instituțiilor educative din țara voastră se datorează în mare parte vouă și predecesorilor voștri. Contribuția voastră dezinteresată – adusă fie în domeniul cercetării, fie prin abnegația celor care lucrează în școli – aduc un serviciu atât țării voastre cât și Bisericii. De aceea, îmi exprim recunoștința.

Referitor la membrii facultăților și colegiilor universitare catolice, doresc să reafirm marea valoare a libertății academice. În virtutea acestei libertăți, voi sunteți chemați să căutați libertatea oriunde vă conduce analiza atentă a evidenței. Însă trebuie amintit că orice apel la principiul libertății academice pentru a justifica poziții ce contrazic credința și învățătura Bisericii, ar împiedica sau chiar ar trăda identitatea și misiunea unei universități, o misiune ce stă în centrul îndatoririi de a învăța – munus docendi – a Bisericii și care nu este în vreun fel autonomă sau independentă de ea.

Educatorii și administratorii, atât din universități cât și din școli, au datoria și privilegiul de a se asigura că studenții primesc o educație în sfera doctrinei și a practicii catolice. Acest lucru necesită ca mărturia publică despre calea lui Cristos, așa cum reiese din Evanghelie și cum este propus de Magisteriul Bisericii, să modeleze fiecare aspect al vieții instituționale, atât în interiorul cât și în exteriorul sălilor de clasă. Îndepărtarea de această viziune slăbește identitatea catolică și, departe de a face să avanseze libertatea, conduce – în mod inevitabil – la confuzie morală, intelectuală sau spirituală.

Doresc de asemenea să adresez un cuvânt special de încurajare atât laicilor cât și persoanelor consacrate cateheți, care se străduiesc să asigure ca tinerii să aprecieze tot mai mult, zi de zi, darul credinței. Educația religioasă este un apostolat provocator și sunt multe semnele dorinței în rândul tinerilor de a cunoaște cât mai bine credința și de a o pune în practică cu putere. Pentru ca această dorință să crească, este necesar ca cei ce predau catehismul să aibă o clară și precisă înțelegere a domeniului specific și a rolului educației catolice. Aceștia trebuie să fie pregătiți să conducă eforturile întregii comunități scolastice în a-i ajuta pe tinerii noștri și pe cei din familiile lor să experimenteze armonia dintre credință, viață și cultură.

Doresc să adresez un apel special persoanelor consacrate – călugări, călugărițe și preoți: nu abandonați apostolatul scolastic! Dimpotrivă, înnoiți dăruirea voastră față de școli, mai ales față de cele aflate în zonele sărace; în locurile unde sunt multe promisiuni înșelătoare care-i atrag pe tineri departe de calea adevărului și a libertății autentice, căci este de neînlocuit mărturia persoanelor consacrate privind sfaturile evanghelice. Încurajez persoanele consacrate prezente să aibă un reînnoit entuziasm în promovarea vocațiilor. Să știți că mărturia voastră în favoarea idealului consacrării și a misiunii în mijlocul tinerilor constituie pentru tineri și pentru familiile lor un izvor de mare inspirație în ale credinței.

Vouă tuturor, vă spun: Fiți martori ai speranței! Alimentați mărturia voastră cu rugăciune. Dați mărturie de speranța care caracterizează viețile voastre (cf. 1Petru 3,15), trăind voi înșivă adevărul pe care-l propuneți studenților voștri. Ajutați-i să-l cunoască și să-l iubească pe acel Unul pe care l-ați întâlnit și de la care ați avut parte – cu bucurie – de adevăr și de bunătate. Și, să spunem cu Sfântul Augustin: „Noi, care vorbim și voi, care ne ascultați, să ne recunoaștem ca discipoli fideli ai unui Învățător unic” (Sermones, 23, 2). Cu aceste sentimente de comuniune, vă împart bucuros – vouă, colegilor voștri, studenților și familiilor voastre – binecuvântarea apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 17.04.2008
Publicarea pe acest sit: 17.04.2008
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns