Discursul Papei către CER la Nunţiatura Apostolică

Dis­cursul Papei Ioan Paul al II-lea
din timpul întâl­nirii cu mem­brii
Con­fer­inței Epis­co­pilor din România
(Bucur­ești, Nun­ția­tura Apos­to­lică, vineri, 7 mai 1999)

„Fiți ima­ginea lui Cristos pentru cre­din­cioșii voștri”

Mult iubiți frați întru epis­copat din România!

Te Deum lau­damus, te Dominum con­fi­temur, te aeternum Patrem omnis terra vene­ratur!

1. Cu aceste cuvinte ale vechiului imn, pro­babil al sfân­tului Ambrozie, dar atri­buit și sfân­tului Niceta, apostol al acestui pământ când era încă Dacia romană, îmi place să des­chid întâl­nirea cu voi, la înce­putul vizitei mele pas­to­rale în România. Vin aici pentru a mul­țumi împreună cu voi Păr­in­telui îndu­rării și Dum­ne­zeului a toată mân­gâierea (2Cor 1,3), care, după ani de sufe­rință, i-a îngă­duit acestei nobile nați­uni să cânte în liber­tate mărirea lui Dum­nezeu. Lui îi cer ca ace­astă vizită să fie bogată în roade pentru Bise­rica Cato­lică din țara voastră, pentru toate Bise­­ri­cile și comu­ni­tă­țile creș­tine, pentru întregul popor român.

Vă sunt recu­nos­cător pentru pri­mirea căl­du­ro­asă pe care mi-ați făcut-o. Îi mul­țu­mesc și Mons. Lucian Mureșan, pre­șe­din­tele con­fer­inței voastre, pentru cuvin­tele pe care mi le-a adresat acum, sub­li­niind pro­funda voastră comu­ni­une cu suc­ce­sorul lui Petru. Un salut spe­cial adresez Emi­nenței sale Alexandru Todea, arhi­e­piscop emerit de Făgăraș și Alba-Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim apre­­cierea mea pentru marea sa măr­turie de fide­li­tate creș­tină și de uni­tate inde­fec­ti­bilă cu sediul lui Petru în vre­mu­rile pri­goanei.

Prin voi doresc să salut pre­o­ții voștri, precum și pe toți călu­gării, călu­gă­ri­țele și dia­co­nii, al căror entu­ziasm și devo­ta­ment pentru cauza împă­ră­ției lui Dum­nezeu îmi sunt bine cunos­cute.

2. În acest ultim an de pre­gă­tire pentru marele jubileu, Bise­rica între­agă con­templă figura lui Dum­­nezeu Tatăl. Este o ocazie pre­țio­asă de a-i ajuta pe toți să redes­co­pere chipul patern al lui Dum­nezeu, așa cum Isus ni l-a revelat. Che­mându-l pe Dum­nezeu cu numele fami­liar de „Abba” (cf. Mc14,36), a revelat relația intimă și con­sub­stan­țială care-l leagă de Tatăl ceresc în pro­fun­zimea de nepă­truns a mis­te­rului tri­nitar. În ace­lași timp, jert­findu-se pentru noi și dăruindu-ne Spi­ritul său, ne-a făcut păr­tași ai trăirii sale filiale îngă­duindu-ne să-l invocăm și noi pe Dum­nezeu cu dul­cele nume de Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Ace­asta este vestea de har pe care sun­teți che­mați să o pur­tați ca apos­toli ai lui Cristos. „Atât de mult a iubit Dum­nezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3,16): ace­astă veste de bu­curie să vibreze în cuvin­tele voastre, să stră­lu­ce­ască pe chipul vostru, să fie măr­tu­ri­sită de fap­tele voastre. Să se poată spune despre fie­care dintre voi ceea ce s-a spus despre sfântul Niceta, care era pe punctul de a se înto­arce în Dacia ca ves­titor al evan­ghe­liei: „O nimis terra et populi beati, / quos modo a nobis remeans adibis, / quos tuo acce­dens pede visi­tabit / Christus et ore” (Sfântul Paulin de Nola, Carmen XVII, 13-16).

Epis­copul, arti­zanul și garantul comu­ni­u­nii ecle­ziale

3. Da, fiți ima­ginea lui Cristos pentru cre­din­cioșii voștri. Fiți astfel mai presus de toate ca fău­ri­tori de comu­ni­une. În acest an al Tatălui tre­buie să simțim mai puternic năzuința lui Cristos pentru uni­tate: „Tată, ca toți să fie una, precum suntem și noi” (In 17,11). Epis­copul este garantul comu­ni­u­nii, iar rolul său păr­in­tesc tre­buie să ajute comu­ni­tatea să se dez­volte ca familie, reflec­tând oarecum însăși pater­ni­tatea lui Dum­nezeu (cf. sfântul Ignațiu din Antiohia, Către tral­lieni, III,1). Mul­tiple sunt for­mele și exi­gen­țele comu­ni­u­nii pe care epis­copii sunt che­mați să le cul­tive. Fun­da­men­tală este comu­ni­unea care îi unește cu cei­lalți epis­copi și în par­ti­cular cu epis­copul Romei, suc­ce­sorul lui Petru. Ace­astă comu­ni­une tre­buie trăită în modul cel mai con­cret cu con­fra­ții epis­copi din pro­pria țară, încât ea să devină izvor de îmbo­gă­țire reci­procă. Lucru valabil în mod deo­sebit atunci când, cum este cazul Româ­niei, tra­diția Bise­ricii se exprimă în rituri dife­rite, fie­care dintre ele adu­cându-și pro­pria con­tri­buție de istorie, de cul­tură, de sfin­țenie.

Con­fe­rința voastră într-adevăr reu­nește epis­copii Bise­ricii Latine și ai celei Greco-Cato­lice, iar unul dintre voi este și ordi­na­rius pentru cea arme­ană. Ea vă oferă atât un loc de întâl­nire fra­ternă și sprijin reci­proc, cât și opor­tu­ni­tatea de a coor­dona acti­vi­tă­țile refe­ri­to­are la pro­ble­mele ce vă sunt comune pri­vind evan­ghe­li­zarea și pro­mo­varea umană. În lumina expe­rienței acestor ani, tre­buie recu­noscut că ace­astă ins­ti­tuție și-a demons­trat uti­li­tatea. Ea este menită să fie un semn de uni­tate pentru între­aga voastră so­cie­tate, ară­tând cum diver­si­tatea, departe de a fi factor de dez­bi­nare, poate con­tribui la o uni­tate mai pro­fundă, întrucât este îmbo­gă­țită cu daru­rile fie­că­ruia.

4. E de tre­buință a se cuno­aște și prețui reci­proc, pur­tând sar­ci­nile unii altora (cf. Gal 6,2). În spi­ritul acestor sen­ti­mente de împăr­tă­șire reci­procă tre­buie educat poporul lui Dum­nezeu și înde­o­sebi vii­torii preoți. În acest scop, for­marea comună a semi­na­riș­tilor este un ins­tru­ment sem­ni­fi­cativ pentru ca ei să deprindă con­cret sensul res­pec­tului și accep­tării celui­lalt. Ei să fie într-adevăr pupila ochilor voștri.

Comu­ni­unea tre­buie să dis­tingă rela­ți­ile cre­din­cio­șilor între ei, cu pre­o­ții și cu epis­copul. Tre­buie pro­mo­vată în toate felu­rile, prin prac­tica ascul­tării reci­proce și prin valo­ri­fi­carea orga­nis­melor par­ti­ci­pa­tive. Pentru ace­astă măr­turie de uni­tate și pentru vita­li­tatea însăși a misi­u­nii Bise­ricii este deci­sivă anga­jarea pre­o­ților, cola­bo­ra­tori indis­pen­sa­bili ai ordi­­nului epis­copal. Dacă pe de o parte este datoria pre­o­ților să recu­no­ască în episcop pe tatăl lor și să asculte de el cu pro­fund res­pect, în ceea ce-l pri­vește, după cum amin­tește con­ci­liul, „epis­copul să-i con­si­dere pe cola­bo­ra­torii săi preoți ca fii și pri­e­teni” (Lumen gen­tium 28).

Mult iubi­ților, fiți apro­ape de pre­o­ții voștri. Spri­­ji­niți-i în momen­tele de încer­care. Îngri­jiți-vă de for­marea lor per­ma­nentă, sta­bi­lind împreună cu ei spa­­ți­ile de rugă­ci­une, de reflecție, de actua­li­zare pas­to­rală.

5. De aten­ții simi­lare tre­buie să bene­fi­cieze, firește, și călu­gării și călu­gă­ri­țele. Res­pec­tând caris­­mele lor și par­ti­cu­la­ri­tă­țile fie­cărui ins­titut, este datoria epis­co­pilor să armo­ni­zeze pre­zența lor pentru binele comun al întregii Bise­rici.

Tre­buie apoi mul­țumit Dom­nului pentru nume­ro­a­sele voca­ții, băr­bați și femei, pe care el con­tinuă să le sus­cite în România. E nevoie însă ca ace­lora care sunt che­mați la pre­oție și la viața con­sa­crată să li se asi­gure o edu­cație solidă și inte­grală, atât din punct de vedere doc­trinar, cât și pas­toral și spi­ri­tual. Și ace­asta de pre­fe­rință în țara voastră, pentru care este necesar a forma bine pro­fe­sorii, edu­ca­torii, în spe­cial direc­torii spi­ri­tuali. Știu că s-a făcut mult, dar tre­buie con­ti­nuat în ace­astă direcție ținând seamă de exi­gen­țele com­plexe și cres­cânde ale tim­pu­rilor noastre.

6. O grijă deo­se­bită tre­buie acor­dată pro­mo­vării lai­cilor, care este o urgență a întregii Bise­rici, dar, în mod par­ti­cular, pentru țările ieșite din expe­riența comu­nis­mului. Este vorba de a-i ajuta să devină conș­tienți de vocația lor spe­ci­fică, adică „să caute împă­răția lui Dum­nezeu ocu­pându-se de cele vre­mel­nice și orân­duindu-le după voința lui Dum­nezeu” (Lumen gen­tium, 31). Evi­dent, există spații ample de slu­jire ce le sunt des­chise și în inte­riorul comu­ni­tă­ții creș­tine, însă este sar­cina de neîn­lo­cuit a lai­cilor de a face pre­zentă evan­ghelia în acele dome­nii ale vieții sociale, eco­no­mice și poli­tice, unde în mod normal clerul nu ajunge să acțio­neze. Pentru ace­astă impor­tantă misi­une ei au nevoie de spri­jinul întregii comu­ni­tăți. Sunt che­mate să des­făș­oare un rol sem­ni­fi­cativ și aso­cia­ți­ile de laici, apro­bate de epis­copi și acțio­nând într-un climat de res­pect reci­proc și de cola­bo­rare cu păs­torii.

Res­ti­tuirea bunu­rilor con­fis­cate și dia­logul cu orto­doxia

7. În urma eve­ni­men­telor din 1989 și în țara voastră a fost ins­taurat sis­temul demo­cratic: este o cons­trucție ce nece­sită timp, răb­dare și cons­tanță. La rândul ei, Bise­rica Cato­lică a putut să se reor­ga­ni­zeze și poate să-și des­făș­oare liber acti­vi­tatea pas­to­rală. Chiar dacă nu lip­sesc difi­cul­tăți, tre­buie privit cu încre­dere spre viitor și, cu aju­torul Dom­nului, să se dedice noii evan­ghe­li­zări.

O pro­vo­care de prim ordin este grija de a pro­pune cre­dința noilor gene­ra­ții. Din punct de vedere sta­tistic, România este o țară relativ „tânără”. Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi difi­cul­tăți ce com­plică și peri­cli­tează pro­cesul lor edu­cativ. Este impor­tant ca Bise­rica să spri­jine sar­cina părin­ților, cei dintâi edu­ca­tori ai fiilor, și să le ofere con­tri­buția sa spe­ci­fică mai ales prin cate­heză și învă­ță­mântul reli­giei.

Înainte de al doilea război mon­dial, Bise­rica Ca­to­lică avea în România nume­ro­ase școli, cu un sistem ela­borat pentru sus­ți­nerea lor. Prin con­fis­carea bu­nu­rilor, ace­astă impor­tantă operă bise­ri­ce­ască a dis­­părut. Chiar recu­nos­când că ar fi dificil să se revină la situația de dinainte, ar fi o datorie de jus­tiție să se res­ti­tuie șco­lile și bunu­rile con­fis­cate, punând Bise­rica în situația de a-și des­fă­șura misi­unea și în dome­niul edu­cativ. Fără îndo­ială, între­aga socie­tate ar bene­ficia de mari avan­taje.

8. Res­ti­tuirea bunu­rilor este o pro­blemă ce rea­pare des mai ales pentru Bise­rica Cato­lică de rit bizan­tin-român, lip­sită încă de nume­ro­ase locuri de cult de care dis­punea înainte de supri­marea ei. Bine­în­țeles, jus­tiția cere ca tot ceea ce a fost sus­tras să fie, pe cât posibil, res­ti­tuit. Îmi este cunoscut că iera­rhii nu cer res­ti­tuirea simul­tană a tuturor bunu­rilor con­fis­cate, dar ar voi să le aibă pe cele care ser­vesc mai mult pentru sluj­bele litur­gice: cate­dra­lele, bise­ri­cile pro­to­po­pia­telor etc.

În ace­astă pri­vință am urmărit cu mare interes lucră­rile Comi­siei mixte a Bise­ricii Orto­doxe Române și Bise­ricii Greco-Cato­lice cu pri­vire la che­sti­u­nile amin­tite. Cu toate difi­cul­tă­țile, nu există nici o în­do­ială că ace­astă comisie a avut un rol pozitiv. For­mulez cele mai vii urări ca ambele părți să se stră­dui­ască să tra­teze mai departe pro­blema prin dialog sincer și res­pec­tuos și sper ca ace­astă vizită a mea să poată aduce o con­tri­buție ulte­rio­ară acestei căi de dialog fra­tern în adevăr și în cari­tate.

Acest dialog se îns­crie apoi în ori­zontul mai vast al anga­jării ecu­me­nice, la care între­aga Bise­rică este che­mată. Tre­buie să ne stră­duim toți, cu inimă des­chisă și per­se­ve­rență în cadrul dia­lo­gului, atât teo­logic cât și ope­rativ, cu cele­lalte Bise­rici și comu­ni­tăți creș­tine, în per­spec­tiva uni­tă­ții tuturor dis­ci­po­lilor lui Cristos. În ace­astă pri­vință să nu uităm învă­ță­tura Con­ci­liului Vatican II, când sub­li­niază că sufletul miș­cării ecu­me­nice îl cons­ti­tuie con­ver­tirea inimii, sfin­țenia și rugă­ci­unea (cf. Uni­tatis redin­te­gratio, 8). Sper ca și în România să se poată orga­niza ini­ția­tive ecu­me­nice, împreună cu frații noștri orto­docși și cele­lalte comu­ni­tăți creș­tine, cu pri­lejul anului jubi­liar, pentru a implora împreună de la Domnul „să spo­re­ască uni­tatea între toți creș­ti­nii de dife­rite con­fe­si­uni până la atin­gerea comu­ni­u­nii depline” (Tertio mil­lennio adve­niente, 16).

Pre­zența Bise­ricii în dome­niul social

9. Ală­turi de per­spec­ti­vele cu caracter inte­re­cle­zial și ecu­menic, anga­jarea Bise­ricii Cato­lice din România tre­buie să răs­pundă și unor pre­cise aștep­tări pe tărâm social. Sunt multe pro­ble­mele care cheamă în cauză măr­turia creș­tină. Doresc doar să sub­li­niez atenția spe­cială pe care o merită familia, celulă de bază a soci­e­tă­ții. Tre­buie să se ofere fami­liilor orien­tarea și spri­jinul de care au nevoie, pentru a fun­da­menta drumul și rolul lor edu­cativ pe ade­vă­rate valori morale și spi­ri­tuale. Înde­o­sebi nu tre­buie încălcat res­pectul datorat vieții fie­cărei per­so­ane, din momentul con­ce­perii până la moartea natu­rală.

O atenție con­cretă și gene­ro­asă tre­buie să cul­tive Bise­rica față de cei mai săraci și mar­gi­na­li­zați. Este vorba de o sar­cină enormă, pentru a cărei rea­li­zare se cere ca efortul ecle­zial să fie coor­donat cu sar­ci­nile ce în acest domeniu revin ins­ti­tu­ți­ilor guver­na­men­tale și negu­ver­na­men­tale, ca și oame­nilor de bună­voință.

10. Pre­a­iu­bi­ților, recons­trucția soci­e­tă­ții române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înră­dă­cina mai mult în tra­di­ți­ile voastre cele mai sănă­to­ase. E nevoie mai ales a redes­co­peri puterea cre­dinței tuturor ace­lora care au pre­ferat să moară decât să renege pe Dum­nezeu sau Bise­rica.
Fie­care Bise­rică și comu­ni­tate reli­gio­asă din țara voastră a avut mar­tirii săi, și în secolul XX. Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu. La rândul ei, Bise­rica Cato­lică este invi­tată să adune dovezi pentru a nu pierde memoria mar­ti­rilor săi, pentru a le urma măr­turia de fide­li­tate și devo­ta­ment față de Domnul.

Cum să nu amintim, de pildă, de regre­tatul car­dinal Iuliu Hossu (1885-1970), episcop de Cluj-Gherla? Pre­de­ce­sorul meu Paul al VI-lea a dez­vă­luit ulte­rior că unul din car­di­nalii „in pec­tore” creați în Con­sis­to­riul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu și l-a numit „ilustru ser­vitor al Bise­ricii, pre­a­me­ri­tuos pentru fide­li­tatea sa și înde­lun­gile sufer­ințe și pri­va­ți­uni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol și repre­zen­tant el însuși al fide­li­tă­ții multor epis­copi, preoți, călu­gări, călu­gă­rițe și cre­din­cioși ai Bise­ricii de rit bizantin” (AAS LXV, 165).

Și Bise­rica Cato­lică de rit latin a fost obiect de pri­goană, așa cum e docu­mentat de figura dârză a slu­ji­to­rului lui Dum­nezeu Mons. Aaron Marton (1896–1980), episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întem­nițat iar apoi cons­trâns să tră­iască în do­mi­ciliu forțat. Cu pro­fundă emoție amin­tesc, toto­­­dată, pe Mons. Anton Dur­co­vici (1888-1951), eroic episcop de Iași, mort în închi­so­are.

Sunt doar câteva dintre mul­tele și ilus­trele figuri de uce­nici ai lui Cristos, vic­time ale unui regim care, ostil lui Dum­nezeu prin ate­ismul său, a călcat în picio­are și omul, creat după chipul și ase­mă­narea lui Dum­nezeu.

11. Acum, dragi con­frați, o pagină nouă s-a des­chis în istoria voastră. Este un dar și în ace­lași timp o înda­to­rire. Călău­ziți cu vigoare comu­ni­tă­țile în­cre­din­țate vouă, pentru ca întregul vostru popor să poată păși către un viitor mereu mai con­form cu planul lui Dum­nezeu. Încre­derea voastră să fie pusă în cel care, tri­mi­țând apos­tolii în lume, i-a asi­gurat: „Iată, eu sunt cu voi până la sfâr­șitul lumii (Mt28,20).

Încre­dințez stră­dania Bise­ri­cilor voastre ocro­tirii materne a pre­as­fintei Fecio­are. Ea, care a fost pentru voi „steaua dimi­ne­ții”, la care ați privit în noaptea per­se­cu­ției, să fie acum „steaua noii evan­ghe­li­zări” și să arate întregii soci­e­tăți române drumul Fiului său, Isus Cristos, „calea” ce duce la casa Tatălui.

Vouă, pre­o­ților voștri, călu­gă­rilor, călu­gă­ri­țelor, dia­co­nilor și tuturor cre­din­cio­șilor de pe acest iubit pământ al Româ­niei vă dau din inimă bine­cu­vân­tarea mea.

Cristos a înviat!

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 07.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns