Discursul Papei către Academia pentru Viaţă

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Adunarea generală
a Academiei Pontificale pentru Viață
joi, 3 martie 2016

Iubiți frați și surori,

Vă adresez bun-venit vouă tuturor, veniți pentru Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viață. Îmi face plăcere îndeosebi să-l întâlnesc pe cardinalul Sgreccia, mereu în picioare, mulțumesc! Aceste zile vor fi dedicate studiului virtuților în etica vieții, o temă de interes academic, care adresează un mesaj important culturii contemporane: binele pe care omul îl face nu este rezultatul calculelor sau strategiilor, nici nu este produsul echipamentului genetic sau al condiționărilor sociale, ci este rodul unei inimi bine dispuse, al alegerii libere care tinde spre adevăratul bine. Nu sunt suficiente știința și tehnica: pentru a face binele este nevoie de înțelepciunea inimii.

În diferite moduri, Sfânta Scriptura ne spune că intențiile bune sau rele nu intră în om din exterior, ci provin din „inima” sa. „Căci din inima omului – afirmă Isus – ies gândurile rele” (Mc 7,21). În Biblie, inima este organul nu numai al afectelor, ci și al facultăților spirituale, rațiunea și voința, este sediul deciziilor, al modului de a gândi și de a acționa. Înțelepciunea alegerilor, deschisă la mișcarea Duhului Sfânt, implică și inima. De aici se nasc faptele bune, dar și cele greșite, când adevărul și sugestiile Duhului sunt respinse. Așadar, inima este sinteza omenității plăsmuite de înseși mâinile lui Dumnezeu (cf. Gen 2,7) și privite de Creatorul său cu o complăcere unică (cf. Gen 1,31). În inima omului Dumnezeu revarsă însăși înțelepciunea sa.

În timpul nostru, unele orientări culturale nu mai recunosc amprenta înțelepciunii divine în realitățile create și nici măcar în om. Natura umană rămâne așa de redusă numai la materie, plăsmuibilă după orice proiect. În schimb, omenitatea noastră este unică și atât de prețioasă în ochii lui Dumnezeu! Pentru aceasta, prima natură care trebuie păzită, pentru ca să aducă rod, este însăși omenitatea noastră. Trebuie să-i dăm aerul curat al libertății și apa dătătoare de viață a adevărului, s-o ocrotim de otrăvurile egoismului și minciunii. Pe terenul omenității noastre va putea îmboboci atunci o mare varietate de virtuți.

Virtutea este exprimarea cea mai autentică a binelui pe care omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, este capabil să-l realizeze. „Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune, ci să dea ceea ce are mai bun” (Catehismul Bisericii Catolice, 1803). Virtutea nu este o simplă obișnuință, ci este aptitudinea reînnoită constant de a alege binele. Virtutea nu este emoție, nu este o abilitate care se dobândește cu un curs de actualizare, și cu atât mai puțin un mecanism biochimic, ci este exprimarea cea mai ridicată a libertății umane. Virtutea este ceea ce are mai bun de oferit inima omului. Când inima se îndepărtează de binele și de adevărul conținut în Cuvântul lui Dumnezeu riscă mult, rămâne lipsită de orientare și riscă să numească răul bine și binele rău; virtuțile se pierd, intră mai ușor păcatul și apoi viciul. Cine o ia pe această pantă alunecoasă cade în eroarea morală și este oprimat de o angoasă existențială crescândă.

Sfânta Scriptură ne prezintă dinamica inimii împietrite: cu cât inima este mai înclinată spre egoism și spre rău, cu atât este mai greu de schimbat. Spune Isus: „Cine comite păcatul este sclavul păcatului” (In 8,34). Când inima se corupe, sunt grave consecințele pentru viața socială, așa cum amintește profetul Ieremia. Citez: „Căci ochii tăi și inima ta nu sunt decât după profit, după sânge nevinovat pe care să-l verși, după oprimare și după exploatare, ca să le faci” (22,17). Această condiție nu se poate schimba nici în virtutea teoriilor, nici prin efectul reformelor sociale sau politice. Numai lucrarea Duhului Sfânt poate să reformeze inima noastră, dacă noi colaborăm: de fapt, însuși Dumnezeu a asigurat harul său eficace pentru cel care-l caută și pentru cel care se convertește „din toată inima” (cf. Il 2,12 șu).

Astăzi sunt multe instituțiile angajate în slujirea adusă vieții, în mod de cercetare sau de asistență; ele promovează nu numai acțiuni bune, ci și pasiunea pentru bine. Dar există și atâtea structuri preocupate mai mult de interesul economic decât de binele comun. A vorbi despre virtuți înseamnă a afirma că alegerea binelui implică și angajează toată persoana; nu este o chestiune „cosmetică”, o înfrumusețare exterioară, care n-ar aduce rod: este vorba de a dezrădăcina din inimă dorințele necinstite și de a căuta binele cu sinceritate.

Și în domeniul eticii vieții normele necesare, care stabilesc respectarea persoanelor, singure nu sunt suficiente pentru a realiza pe deplin binele omului. Virtuțile celui care acționează în promovarea vieții sunt ultima garanție că binele va fi respectat realmente. Astăzi nu lipsesc cunoștințele științifice și instrumentele tehnice în măsură să ofere sprijin vieții umane în situațiile în care se arată slabă. Însă lipsește de atâtea ori umanitatea. Acțiunea bună nu este aplicarea corectă a științei etice, ci presupune un interes real față de persoana fragilă. Medicii și toți lucrătorii sanitari să nu neglijeze niciodată să conjuge știința, tehnica și umanitatea.

De aceea, încurajez Universitățile să ia în considerare toate acestea în programele lor de formare, pentru ca studenții să-și poată forma acele dispoziții ale inimii și ale minții care sunt indispensabile pentru a primi și a îngriji viața umană, după o demnitate care îi aparține în orice împrejurare. Invit și directorii structurilor sanitare și de cercetare să facă în așa fel încât angajații să considere parte integrantă a slujirii lor calificate și traficul de ființe umane. În orice caz, cei care se dedică apărării și promovării vieții fie ca să-i poată arăta înainte de toate frumusețea. Trăind o compasiune genuină și celelalte virtuți, veți fi martori privilegiați ai milostivirii Tatălui vieții.

Cultura contemporană păstrează încă premisele pentru a afirma că omul, oricare ar fi condițiile sale de viață, este o valoare de ocrotit; totuși, ea este adesea victimă a incertitudinilor morale, care nu-i permit să apere viața în manieră eficace. Apoi, adesea se poate întâmpla ca sub numele de virtute să se mascheze „vicii splendide”. Pentru aceasta este necesar nu numai ca virtuțile să dea formă realmente gândirii și acțiunii omului, ci să fie cultivate printr-un discernământ continuu și să fie înrădăcinate în Dumnezeu, izvorul oricărei virtuți. Eu aș vrea să repet aici un lucru pe care l-am spus de atâtea ori: trebuie să fim atenți la noile colonizări ideologice care intră în gândirea umană, chiar și cea creștină, sub formă de virtute, de modernitate, de atitudini noi, dar sunt colonizări, adică iau libertatea și sunt ideologice, adică le este frică de realitatea așa cum a creat-o Dumnezeu. Să cerem ajutorul Duhului Sfânt, pentru ca să ne scoată afară din egoism și din ignoranță: reînnoiți de El, putem să gândim și să acționăm după inima lui Dumnezeu și să arătăm celui care suferă în trup și în spirit milostivirea sa.

Urarea pe care v-o adresez este ca lucrările din aceste zile să poată fi rodnice și să vă însoțească pe voi și pe cei pe care-i întâlniți în slujirea voastră pe un drum de creștere virtuoasă. Vă mulțumesc și vă cer, vă rog, să nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.03.2016
Publicarea pe acest sit: 03.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed