Discursul Papei către Academia pentru Viaţă

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Adunarea generală
a Academiei Pontificale pentru Viață
miercuri, 19 februarie 2014

Către veneratul Frate
Mons. Carrasco De Paula,
președinte al Academiei Pontificale pentru Viață

Trimit salutul meu cordial Dumneavoastră, Domnilor Cardinali și tuturor participanților la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viață, la a douăzecea aniversare a instituirii sale. Cu această ocazie gândul nostru recunoscător se îndreaptă către fericitul Ioan Paul al II-lea, care a instituit această Academie, precum și președinților care i-au promovat activitatea și tuturor celor care, în orice parte a lumii, colaborează la misiunea sa. Misiunea specifică a Academiei, exprimată în motu proprio Vitae mysterium, este de „a studia, a informa și a forma cu privire la principalele probleme de biomedicină și de drept, referitoare la promovarea și la apărarea vieții, mai ales în raportul direct pe care ele îl au cu morala creștină și cu directivele Magisteriului Bisericii” (nr. 4). În acest mod voi vă propuneți să faceți cunoscut oamenilor de bunăvoință că știința și tehnica, puse în slujba persoanei umane și a drepturilor sale fundamentale, contribuie la binele integral al persoanei.

Lucrările pe care le desfășurați în aceste zile au ca temă: „Îmbătrânirea și neputința”. Este o temă de mare actualitate, care este foarte îndrăgită de Biserică. De fapt, în societățile noastre se întâlnește dominarea tiranică a unei logici economice care exclude și uneori ucide, și foarte mulți sunt victime ale ei, pornind de la bătrânii noștri. „Am demarat cultura «rebutului» care chiar este promovată. Nu mai este vorba pur și simplu de fenomenul exploatării și al asupririi, ci de ceva nou: cu excluderea este lovită, în rădăcina sa, apartenența la societatea în care se trăiește, din moment ce în ea nu se stă în drojdia societății, în periferie, sau fără putere, ci se stă în afară. Cei excluși nu sunt «exploatați» ci gunoaie, «resturi»” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 53). Situația socio-demografică a îmbătrânirii ne revelează clar această excludere a persoanei bătrâne, în special dacă este bolnavă, neputincioasă, sau pentru orice motiv vulnerabilă. De fapt, se uită prea des că relațiile dintre oameni sunt mereu relații de dependență reciprocă, ce se manifestă cu grade diferite în timpul vieții unei persoane și se evidențiază mai mult în situațiile de bătrânețe, de boală, de neputință, de suferință în general. Și asta cere ca în raporturile interpersonale ca și în cele comunitare să se ofere ajutorul necesar, pentru a încerca să se răspundă la necesitatea pe care persoana o prezintă în acel moment.

La baza discriminărilor și excluderilor este însă o problemă antropologică: cât valorează omul și pe ce anume se bazează această valoare a sa. Sănătatea este desigur o valoare importantă, dar nu determină valoarea persoanei. În afară de asta, sănătatea nu este în sine garanție de fericire: de fapt, aceasta poate să existe și în prezența unei sănătăți precare. Plinătatea la care tinde orice viață umană nu este în contradicție cu o condiție de boală și de suferință. De aceea, lipsa sănătății și neputința nu sunt niciodată un motiv bun pentru a exclude sau, mai rău, pentru a elimina o persoană; și cea mai gravă privare pe care persoanele bătrâne o îndură nu este slăbirea organismului și neputința care poate să urmeze, ci abandonarea, excluderea, privarea de iubire.

Maestră de primire și solidaritate este, în schimb, familia: în sânul familiei educația se inspiră în manieră substanțială din relațiile de solidaritate; în familie se poate învăța că pierderea sănătății nu este un motiv pentru a discrimina unele vieți umane; familia învață să nu se cadă în individualism și să se echilibreze eu-l cu noi. Acolo „îngrijirea” devine un fundament al existenței umane și o atitudine morală care trebuie promovată, prin valorile angajării și solidarității. Mărturia familiei devine crucială în fața întregii societăți în reconfirmarea importanței persoanei bătrâne ca subiect dintr-o comunitate, care are o misiune a sa de îndeplinit, și numai aparent primește fără să ofere nimic. „Ori de câte ori încercăm să citim în realitatea actuală semnele timpurilor, este oportun să-i ascultăm pe tineri și pe bătrâni. Ambii sunt speranța popoarelor. Bătrânii aduc amintirea și înțelepciunea experienței, care invită să nu se repete în mod nesăbuit greșelile din trecut” (ibid., 108).

O societate este cu adevărat primitoare față de viață atunci când recunoaște că ea este prețioasă și la bătrânețe, în neputință, în boala gravă și chiar când se stinge; când învață că vocația la realizarea umană nu exclude suferința, ba chiar învață să se vadă în persoana bolnavă și suferindă un dar pentru întreaga comunitate, o prezență care cheamă la solidaritate și la responsabilitate. Aceasta este Evanghelia vieții pe care, prin competența voastră științifică și profesională și susținuți de har, sunteți chemați s-o răspândiți.

Dragi prieteni, binecuvântez munca Academiei pentru Viață, adesea obositoare pentru că cere să se meargă împotriva curentului, mereu prețioasă pentru că este atentă să conjuge rigoarea științifică și respectul față de persoana umană. Asta am putut să constat cunoscând activitățile voastre și publicațiile voastre; și tot acest spirit vă doresc să-l păstrați în viitorul slujirii voastre aduse Bisericii și întregii familii umane. Domnul să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească mereu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.02.2014
Publicarea pe acest sit: 20.02.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns