Discursul Papei adresat Surorilor Discipole ale Învățătorului Divin

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Surorilor Discipole ale Învățătorului Divin
Vatican, 22 mai 2017

Dragi surori,

Vă adresez bun-venit vouă tuturor și salut cordial pe noua superioară generală și pe noile consiliere. Urez ca acest timp forte care este capitulul general să aducă roade evanghelice îmbelșugate în viața Institutului vostru.

Roade, înainte de toate, de comuniune. Deschise la Duhul Sfânt, Învățător al diversității, Învățător al unității în diferențe, veți umbla într-o comuniune între voi care să respecte pluralitatea, care să vă determine să țeseți în mod neobosit unitatea în diferențele legitime, ținând cont și de faptul că sunteți prezente în diferite țări și culturi. „Cum să permitem fiecăruia să se exprime, să fie primit cu darurile sale specifice, să devină pe deplin coresponsabil?” (Scrisoarea apostolică A tutti i consacrati, 21 noiembrie 2014, II, 3). Cultivând atenția și primirea reciprocă; practicând corectarea fraternă și respectul față de surorile mai slabe; crescând în spiritul trăirii împreună; scoțând din comunitate diviziunile, invidiile, bârfele; spunându-se lucrurile cu sinceritate și caritate. Da, și se poate trăi astfel. Toate celelalte lucruri pe care le-am spus înainte distrug, distrug congregația.

Roade de comuniune cu frații și surorile din Familia Paulină. Aveți în comun părintele și fondatorul, preotul Giacomo Alberione, și misiunea: a duce bărbaților și femeilor din timpul nostru Evanghelia, îndeosebi, în cazul vostru, prin slujirea liturgică și îngrijirea preoților. Este frumos acest lucru.

Roade de comuniune cu celelalte carisme. Este momentul sinergiei tuturor consacraților, pentru a primi bogățiile celorlalte carisme și a le pune pe toate în slujba evanghelizării, rămânând fideli față de propria identitate. „Nimeni nu construiește viitorul izolându-se, nici singur cu propriile forțe” (ibid.). Pentru aceasta vă invit să cultivați dialogul și comuniunea cu celelalte carisme și să combateți în orice mod autoreferențialitatea. Este urât când un consacrat sau o consacrată este autoreferențial, care este mereu în fața oglinzii ca să se privească. Este urât.

În sfârșit, roade de comuniune cu bărbații și femeile din timpul nostru. Dumnezeul nostru este Dumnezeul istoriei și credința noastră este o credință care acționează în istorie. În întrebările și în așteptările bărbaților și femeilor de astăzi găsim indicații importante pentru urmarea noastră a lui Cristos.

Capitlul este timp de ascultare a Domnului care ne vorbește prin semnele timpurilor; timp de ascultare reciprocă și de aceea de deschidere la ceea ce Domnul comunică prin intermediul fraților; timp de confruntare senină și fără prejudecăți între propriile proiecte și cele ale altora. Toate acestea cer deschidere de minte și de inimă. În acest sens, capitulul este un timp propice pentru a exercita spiritul exodului și al ospitalității: a ieși din sine pentru a primi cu bucurie partea de adevăr pe care celălalt mi-o comunică și a merge împreună spre adevărul deplin, unicul care ne face liberi (cf. In 8,32).

A asculta surorile. Cred că unul dintre apostolatele cele mai importante astăzi este apostolatul urechii: a asculta. A asculta surorile, precum și bărbații și femeile de astăzi, și a împărtăși cu ei: aceste atitudini sunt necesare pentru un capitul bun și pentru o sănătoasă viață fraternă în comunitate, în a cărei creștere toți se simt implicați, toți dau și toți primesc. Nu încetați să vă exercitați încontinuu în arta ascultării și a împărtășirii. În acest timp de mari provocări, care cer consacraților fidelitate creativă și căutare pasionată, ascultarea și împărtășirea sunt mai necesare ca oricând, dacă vrem ca viața noastră să fie pe deplin semnificativă pentru noi înșine și pentru persoanele pe care le întâlnim.

În acest scop este necesar de menținut un climat de discernământ, pentru a recunoaște ceea ce aparține Duhului și ceea ce îi este contrar. În fața noastră se deschide o lume de posibilități. Cultura în care suntem cufundați ni le prezintă pe toate ca valabile, toate ca bune, dar dacă nu vrem să cădem victime ale culturii zapping și, uneori, ale unei culturi a morții, trebuie să mărim habitus-ul discernământului, să ne formăm și să formăm la discernământ. Nu încetați să cereți personal și comunitar: „Doamne, ce vrei să fac?”, „Ce vrei să facem?”.

Capitulul este și timp pentru a reînnoi docilitatea față de Duhul Sfânt care însuflețește profeția. Aceasta este o valoare la care nu se poate renunța pentru viața consacrată, deoarece ea este o formă specială de participare la misiunea profetică a lui Cristos. Asta comportă a fi îndrăzneți și umili în același timp, pasionați de Dumnezeu și de umanitate, pentru a deveni purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu împotriva răului și împotriva oricărui păcat (cf. Vita consecrata, 84).

Fiind consacrate să trăiți, în primul rând, profeția bucuriei. Aceasta este pe primul loc. Pe primul loc este profeția bucuriei: bucuria Evangheliei. Este o profeție. Astăzi lumea are nevoie de asta: acea bucurie care se naște din întâlnirea cu Cristos într-o viață de rugăciune personală și comunitară, în ascultarea zilnică a Cuvântului, în întâlnirea cu frații și surorile, într-o viață fraternă bucuroasă în comunitate, care include fragilitatea, și în îmbrățișarea trupului lui Cristos în cei săraci. Profeți ai unei bucurii care se naște din faptul de a ne simți iubiți și iertați, pentru că suntem iubiți.

Bucuria este o realitate frumoasă în viața multor consacrați, dar este și o mare provocare pentru noi toți. O urmare tristă este o tristă urmare! Și bucuria autentică, non-autoreferențială sau autocomplăcută, este mărturia cea mai credibilă a unei vieți depline (cf. In 10,10), pentru că în ea „transpare bucuria și frumusețea de a trăi Evanghelia și de a-l urma pe Cristos” (Scrisoarea apostolică A tutti i consacrati, 21 noiembrie 2014, II, 1).

În același timp, această bucurie care umple inimile voastre și se manifestă pe fețele voastre vă va conduce să ieșiți spre periferii participând la bucuria Bisericii care este evanghelizarea. Dar pentru a face asta trebuie să fie o bucurie adevărată, nu o bucurie machiată! Nu vă machiați bucuria. Evanghelizarea, când suntem convinși că Isus este Vestea Bună, este bucurie și fericire pentru toți. Această bucurie îndepărtează de la noi cancerul resemnării, rod al lenei care usucă sufletul. Vă rog, surori resemnate nu! Bucurie. Dar diavolul va spune: „Dar suntem puține, nu avem vocații…”. Și astfel își lungește fața, jos, jos, jos… și se pierde bucuria și ajungem în acea resemnare. Nu, nu se poate trăi așa: speranța lui Isus Cristos este bucurie.

Vă încurajez să fiți și profeți ai speranței, cu ochii îndreptați spre viitor, acolo unde Duhul vă împinge, pentru a continua să facă lucruri mari cu voi (cf. Vita consecrata, 110). Sfântul Ilariu din Poitiers, în Comentariu la psalmi (118, 15, 7), devenea ecou al unei întrebări pe care mulți o puneau și o pun și astăzi creștinilor: „O, creștinilor, unde este speranța voastră?”. Fiind consacrați știm că nu putem să fim surzi la această întrebare. Ca toți discipolii lui Isus știm că speranța este o responsabilitate pentru noi, pentru că am fost chemați să răspundem la ea oricui ne-ar cere cont (cf. 1Pt 3,15). Speranța care nu dezamăgește nu se bazează pe numere sau pe opere, ci pe Cel pentru care nimic nu este imposibil (cf. Lc 1,37).

Sfântul Augustin spune că „numai speranța ne face propriu-zis creștini” (Cetatea lui Dumnezeu, 6, 9, 5). Și într-o altă operă afirmă: „Viața noastră, acum, este speranță, după aceea va fi veșnicie” (Comentariu la psalmi 103, 4, 17). Numai speranța ne permite să mergem pe drumul vieții, numai ea ne face capabili de viitor. Isus Cristos este speranța noastră (cf. 1Tim 1,1): în El am pus încrederea noastră (cf. 2Tim 1,12) și cu puterea Duhului Sfânt putem fi profeți de speranță.

Cu această încredere și această tărie vă repet: nu vă uniți cu profeții de nenorocire, care aduc atâta daună Bisericii și vieții consacrate; nu cedați în fața ispitei ațipirii – ca apostolii în Ghetsemani – și a disperării. Întăriți vocația voastră de „sentinele ale dimineții” (cf. Is 21,11-12) pentru a putea vesti altora venirea zorilor. Treziți lumea, luminați viitorul! Mereu cu zâmbetul, cu bucuria, cu speranța.

Mulțumesc, pentru ceea ce sunteți, pentru ceea ce faceți și pentru modul în care îl faceți, și aici în Cetatea Vaticanului. Multe mulțumiri! Maria Mama noastră cu privirea sa să vă ocrotească și Domnul să vă binecuvânteze, să vă arate Fața sa, să vă dăruiască pace și milostivire.

Vă rog, rugați-vă pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.05.2017
Publicarea pe acest sit: 22.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed