Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat plenarei Consiliului Pontifical
pentru Promovarea Unității Creștinilor
miercuri, 10 noiembrie 2016

Domnilor cardinali,
Iubiți frați episcopi și preoți,
Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia sesiunii voastre plenare, care tratează tema „Unitatea creștinilor: ce model de comuniune deplină?”. Îi mulțumesc cardinalului Koch pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor. În cursul acestui an am avut oportunitatea de a trăi multe întâlniri ecumenice semnificative, fie aici la Roma fie în timpul călătoriilor. Fiecare dintre aceste întâlniri a fost pentru mine izvor de mângâiere, pentru că am putut constata că dorința de comuniune este vie și intensă. Ca Episcop de Roma și Succesor al lui Petru, conștient de responsabilitatea încredințată mie de Domnul, doresc să reafirmă că unitatea creștinilor este una dintre principalele mele preocupări și mă rog pentru ca ea să fie tot mai împărtășită de fiecare botezat.

Unitatea creștinilor este o exigență esențială a credinței noastre. O exigență care provine din interiorul ființei noastre de oameni care cred în Isus Cristos. Invocăm unitatea, pentru că îl invocăm pe Cristos. Vrem să trăim unitatea, pentru că vrem să-l urmăm pe Cristos, să trăim iubirea sa, să ne bucurăm de misterul său de a fi una cu Tatăl, care este apoi esența iubirii divine. Însuși Isus, în Duhul Sfânt, ne asociază la rugăciunea sa: „După cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi […] Eu în ei și tu în mine, ca și ei să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine […]. Pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei” (In 17,21.23.26). Conform rugăciunii sacerdotale a lui Isus, le ceea ce tânjim noi este unitatea în iubirea Tatălui care ne este dăruită în Isus Cristos, iubire care dă formă și gândirii și doctrinelor. Nu e suficient să fim în acord în înțelegerea Evangheliei, ci este nevoie ca noi toți credincioșii să fim uniți cu Cristos și în Cristos. Este împărtășirea noastră personală și comunitară, conformarea noastră treptată cu El (cf. Rom 8,28), trăirea noastră tot mai mult în El (cf. Gal 2,20), care ne permit să creștem în comuniunea dintre noi. Acesta este sufletul care susține și sesiunile de studiu și orice alt tip de efort pentru a ajunge la puncte de vedere mai apropiate.

Ținând bine minte acest lucru, este posibil să se demaște unele modele false de comuniune care în realitate nu duc la unitate ci o contrazic în esența sa.

Înainte de toate, unitatea nu este rodul eforturilor noastre umane sau produsul construit de diplomații ecleziastice, ci este un dar care vine de sus. Noi oamenii nu suntem în măsură să facem unitatea singuri, nici nu-i putem decide formele și timpii. Așadar care este rolul nostru? Ce trebuie să facem noi pentru a promova unitatea creștinilor? Misiunea noastră este aceea de a primi acest dar și de a-l face vizibil tuturor. Din acest punct de vedere, unitatea, înainte de a fi o țintă, este un drum, cu foile sale de parcurs și cu ritmurile sale, cu încetinirile și accelerările sale, chiar cu opririle sale. Unitatea ca drum cere așteptări răbdătoare, tenacitate, oboseală și angajare; nu anulează conflictele și nu șterge contrastele, ba chiar, uneori poate să expună riscului de noi neînțelegeri. Unitatea poate să fie primită numai de cel care decide să pornească la drum spre o țintă care astăzi ar putea să apară mai degrabă îndepărtată. Totuși, cel care parcurge acest drum este întărit de experiența continuă a unei comuniuni întrevăzute cu bucurie, deși încă nedobândite pe deplin, de fiecare dată când se pune deoparte prezumția și toți recunosc că au nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Și ce legătură ne unește pe noi toți creștinii mai mult decât experiența că suntem păcătoși dar în același timp obiect al milostivirii infinite a lui Dumnezeu revelate nouă tuturor de Isus Cristos? La fel, unitatea de iubire este deja realizată atunci când cei pe care Dumnezeu i-a ales și i-a chemat să formeze poporul său vestesc împreună minunățiile pe care El le-a făcut pentru ei, mai ales oferind o mărturie de viață plină de caritate față de toți (cf. 1Pt 2,4-10). Pentru aceasta, îmi place să repet că unitatea se face mergând, pentru a aminti că atunci când mergem împreună, adică ne întâlnim ca frați, ne rugăm împreună, colaborăm împreună în vestirea Evangheliei și în slujirea celor din urmă suntem deja uniți. Toate divergențele teologice și ecleziologice care încă îi despart pe creștini vor fi depășite numai de-a lungul acestei căi, fără ca noi astăzi să știm cum și când, dar asta va avea loc după ceea ce Duhul Sfânt va voi să sugereze pentru binele Bisericii.

În al doilea rând, unitatea nu este uniformitate. Diferitele tradiții teologice, liturgice, spirituale și canonice, care s-au dezvoltat în lumea creștină, când sunt înrădăcinate în mod genuin în tradiția apostolică, sunt o bogăție și nu o amenințare pentru unitatea Bisericii. A încerca să se suprime această diversitate înseamnă a merge împotriva Duhului Sfânt, care acționează îmbogățind comunitatea credincioșilor cu o varietate de daruri. În decursul istoriei, au existat tentative de acest gen, cu consecințe care uneori provoacă suferință și astăzi. Dacă în schimb ne lăsăm conduși de Duh, bogăția, varietatea, diversitatea nu devin niciodată conflict, pentru că El ne determină să trăim varietatea în comuniunea Bisericii. Misiune ecumenică este să se respecte diversitățile legitime și să ducă la depășirea divergențelor inconciliabile cu unitatea pe care Dumnezeu o cere. Rămânerea acestor divergențe nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne determine să căutăm împreună modul de a înfrunta cu succes aceste obstacole.

În sfârșit, unitatea nu este absorbire. Unitatea creștinilor nu comportă un ecumenism „în marșarier”, motiv pentru care cineva ar trebuie să-și renege propria istorie de credință; și nici nu tolerează prozelitismul, care chiar este o otravă pentru drumul ecumenic. Înainte de a vedea ceea ce ne desparte, trebuie percepută și în mod existențial bogăția a ceea ce ne unește, precum Sfânta Scriptură și marile mărturisiri de credință din primele Concilii ecumenice. Făcând astfel, noi creștinii putem să ne recunoaștem ca frați și surori care cred în unicul Domn și Mântuitor Isus Cristos, angajați împreună să căutăm modul de a asculta astăzi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne vrea uniți. Ecumenismul este adevărat atunci când suntem capabili să mutăm atenția de la noi înșine, de la propriile argumentări și formulări, la Cuvântul lui Dumnezeu care cere să fie ascultat, primit și mărturisit în lume. Pentru aceasta, diferitele comunități creștine sunt chemate nu „să-și facă concurență”, ci să colaboreze. Recenta mea vizită la Lund m-a făcut să-mi amintesc cât este de actual acel principiu ecumenic formulat acolo de Consiliul Ecumenic al Bisericilor deja în 1952, care recomandă creștinilor „să facă împreună toate lucrurile, cu excepția acelor cazuri în care dificultăți profunde de convingere ar impune să se acționeze separat”.

Vă mulțumesc pentru angajarea voastră, vă asigur de amintirea mea în rugăciune și am încredere în amintirea voastră în rugăciune pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.11.2016
Publicarea pe acest sit: 11.11.2016
Etichete: ,

Comments are closed