Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat participanților la Adunarea Plenară
a Consiliului Pontifical pentru
Promovarea Unității Creștinilor
joi, 15 noiembrie 2012

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat și întru Preoție,
Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc pe voi toți, membri și consultanți ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, cu ocazia Adunării Plenare. Adresez fiecăruia salutul meu cordial, îndeosebi Președintelui, cardinalul Kurt Koch – căruia îi mulțumesc pentru cuvintele respectuoase cu care a interpretat sentimentele comune – Secretarului și Colaboratorilor Dicasterului, cu aprecierea pentru munca lor în slujba unei cauze așa de decisive pentru viața Bisericii.

Anul acesta Adunarea voastră Plenară focalizează atenția asupra temei: „Importanța ecumenismului pentru noua evanghelizare”. Cu această alegere vă situați în mod oportun în continuitate cu ceea ce a fost examinat în timpul recentei Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor și, într-un anumit sens, intenționați să dați o formă concretă, conform perspectivei speciale a Dicasterului, la ceea ce a reieșit în acea Adunare. În afară de asta, reflecția pe care o faceți se inserează foarte bine în contextul Anului Credinței pe care l-am voit ca moment propice pentru a repropune tuturor darul credinței în Cristos înviat, în anul în care celebrăm a 50-a aniversare a începutului Conciliului al II-lea din Vatican. După cum se știe, Părinții conciliari au voit să sublinieze legătura foarte strânsă care există între misiunea evanghelizării și depășirea diviziunilor existente între creștini. „Această diviziune – se afirmă la începutul Decretului Unitatis redintegratio – contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura” (nr. 1). Afirmația din Decretul conciliar este un ecou al „rugăciunii sacerdotale” a lui Isus, când, adresându-se Tatălui, El cere ca discipolii săi „să fie una, pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). În această mare rugăciune de patru ori invocă unitatea pentru discipolii de atunci și pentru cei din viitor și de două ori indică drept scop al acestei unități ca lumea să creadă, ca „să-L recunoască” pe El ca trimis de Tatăl. Există așadar o strânsă legătură între soarta evanghelizării și mărturia unității dintre creștini.

Un autentic drum ecumenic nu poate să fie urmărit ignorând criza de credința pe care o străbat vaste regiuni ale planetei, între care acelea care cele dintâi au primit vestea Evangheliei și unde viața creștină a fost înfloritoare timp de secole. Pe de altă parte, nu pot fi ignorate numeroasele semne care atestă rămânerea unei necesități de spiritualitate, care se manifestă în diferite moduri. Sărăcia spirituală a multora dintre contemporanii noștri, care nu mai percep ca privare absența lui Dumnezeu din viața lor, această sărăcie spirituală reprezintă o provocare pentru toți creștinii. În acest context, nouă celor care credem în Cristos ni se cere să ne întoarcem la esențial, la inima credinței noastre, pentru a da împreună mărturie lumii despre Dumnezeul cel viu, adică despre un Dumnezeu care ne cunoaște și care ne iubește, în a cărui privire trăim; despre un Dumnezeu care așteaptă răspunsul iubirii noastre în viața de fiecare zi. Așadar este motiv de mare speranță angajarea Bisericilor și Comunităților ecleziale pentru a reînnoită vestire a Evangheliei făcută omului contemporan. De fapt, a da mărturie despre Dumnezeul cel viu, care s-a apropiat în Cristos, este imperativul cel mai urgent pentru toți creștinii și este și un imperativ care ne unește, în pofida comuniunii ecleziale incomplete pe care încă o mai experimentăm. Nu trebuie să uităm ceea ce ne unește, adică credința în Dumnezeu, Tată și Creator, care s-a revelat în Fiul Isus Cristos, revărsându-l pe Duhul care dă viață și sfințește. Aceasta este credința de la Botezul pe care l-am primit și este credința pe care, în speranță și în caritate, putem s-o mărturisim împreună. În lumina priorității credinței se înțelege și importanța dialogurilor teologice și a conversațiilor cu Bisericile și Comunitățile ecleziale în care este angajată Biserica catolică. Și atunci când nu se întrevede, într-un viitor imediat, posibilitatea restabilirii comuniunii depline, ele permit să se perceapă, împreună cu rezistențele și piedicile, și bogățiile de experiențe, de viață spirituală și de reflecții teologice, care devin stimulent pentru o mărturie tot mai profundă.

Însă nu trebuie să uităm că ținta ecumenismului este unitatea vizibilă dintre creștinii despărțiți. Această unitate nu este o operă pe care o putem realiza pur și simplu noi oamenii. Noi trebuie să ne angajăm cu toate forțele noastre, dar trebuie să recunoaștem și că, în ultimă analiză, această unitate este dar al lui Dumnezeu, poate să vină numai de la Tatăl prin Fiul, pentru că Biserica este Biserica sa. În această perspectivă apare importanța de a invoca unitatea vizibilă de la Domnul, dar reiese și că este relevantă pentru noua evanghelizare căutarea acestei ținte. Faptul de a merge împreună spre această țintă este o realitate pozitivă, însă cu condiția ca Bisericile și Comunitățile ecleziale să nu se oprească de-a lungul drumului, acceptând diversitățile contradictorii drept ceva normal sau drept ceea ce se poate obține mai bun. În schimb, în comuniunea deplină în credință, în sacramente și în slujire va deveni evidentă în mod concret forța prezentă și activă a lui Dumnezeu în lume. Prin unitatea vizibilă a discipolilor lui Isus, unitate inexplicabilă din punct de vedere uman, va putea fi recunoscută acțiunea lui Dumnezeu care depășește tendința lumii spre dezagregare.

Dragi prieteni, vreau să urez ca Anul Credinței să contribuie și la progresul drumului ecumenic. Unitatea este, pe de o parte, rod al credinței și, pe de altă parte, un mijloc și aproape un fundament pentru a vesti în mod tot mai credibil credința celor care încă nu-l cunosc pe Mântuitorul sau care, deși au primit vestea Evangheliei, aproape că au uitat acest dar prețios. Adevăratul ecumenism, recunoscând primatul acțiunii divine, cere înainte de toate răbdare, umilință, abandonare în voința Domnului. Până la urmă, ecumenismul și noua evanghelizare cer ambele dinamismul convertirii, înțeles ca voință sinceră de a-l urma pe Cristos și de a adera pe deplin la voința Tatălui. Mulțumindu-vă încă o dată, invoc cu plăcere asupra tuturor Binecuvântarea Apostolică. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.11.2012
Publicarea pe acest sit: 16.11.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns