Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Familie

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Adunarea Plenară a
Consiliului Pontifical pentru Familie
vineri, 25 octombrie 2013

Domnilor Cardinali,
Iubiți frați întru Episcopat și întru Preoție,
Iubiți frați și surori,

Vă adresez bun venit cu ocazia celei de-a XXI-a Adunări Plenare și îi mulțumesc Președintelui, Mons. Vincenzo Paglia, pentru cuvintele cu care a introdus întâlnirea noastră. Mulțumesc.

1. Primul punct asupra căruia aș vrea să mă opresc este acesta: familia este o comunitate de viață care are o proprie consistență autonomă. Așa cum a scris fericitul Ioan Paul al II-lea în Exortația apostolică Familiaris consortio, familia nu este suma persoanelor care o constituie, ci o „comunitate de persoane” (cf. nr. 17-18). Și o comunitate este mai mult decât suma persoanelor. Este locul în care se învață să se iubească, centrul natural al vieții umane. Este formată din fețe, din persoane care se iubesc, dialoghează, se jertfesc pentru alții și apără viața, mai ales pe aceea mai fragilă, mai slabă. S-ar putea spune, fără a exagera, că familia este motorul lumii și al istoriei. Fiecare dintre noi construiește propria personalitate în familie, crescând cu mama și tata, cu frații și surorile, respirând căldura casei. Familia este locul în care primim numele, este locul afectelor, spațiul intimității, unde se învață arta dialogului și a comunicării interpersonale. În familie persoana conștientizează propria demnitate și, în special dacă educația este creștină, recunoaște demnitatea fiecărei persoane, în mod deosebit a celei bolnave, slabe, marginalizate.

Toate acestea reprezintă comunitatea-familie, care cere să fie recunoscută ca atare, cu atât mai mult astăzi, când prevalează ocrotirea drepturilor individuale. Și trebuie să apărăm dreptul acestei comunități: familia. Pentru aceasta ați făcut bine să acordați o atenție deosebită Cartei Drepturilor Familiei, prezentată chiar acum treizeci de ani, la 22 octombrie 1983.

2. Ajungem la al doilea punct – se spune că iezuiții vorbim mereu în trei: trei puncte: unu, doi, trei. Al doilea punct: familia se întemeiază pe căsătorie. Printr-un act de iubire liberă și fidelă, soții creștini mărturisesc că, fiind sacrament, căsătoria este baza pe care se întemeiază familia și face mai solidă unirea soților și dăruirea lor reciprocă. Căsătoria este ca și cum ar fi un prim sacrament al umanului, unde persoana se descoperă pe ea însăși, se auto-înțelege în relație cu alții și în relație cu iubirea care este capabilă să primească și să dea. Iubirea nupțială și familială revelează clar și vocația persoanei de a iubi în mod unic și pentru totdeauna și că încercările, jertfele și crizele cuplului ca și ale familiei însăși reprezintă treceri pentru a crește în bine, în adevăr și în frumusețe. În căsătorie se dăruiesc complet fără calcule și fără rezerve, împărtășind totul, daruri și renunțări, încrezându-se în Providența lui Dumnezeu. Aceasta este experiența pe care tinerii pot s-o învețe de la părinți și de la bunici. Este o experiență de credință în Dumnezeu și de încredere reciprocă, de libertate profundă, de sfințenie, pentru că sfințenia presupune dăruirea cu fidelitate și sacrificiu în fiecare zi a vieții! Dar sunt probleme în căsătorie. Mereu puncte de vedere diferite, gelozii, certuri. Dar trebuie spus soților tineri ca niciodată să nu termine ziua fără să facă pace între ei. Sacramentul căsătoriei este reînnoit în acest act de pace după o discuție, o neînțelegere, o gelozie ascunsă, chiar și un păcat. A face pacea care dă unitate familiei; și asta să se spună tinerilor, perechilor tinere, că nu e ușor a merge pe acest drum, dar este atât de frumos acest drum, atât de frumos. Trebuie spus acest lucru!

3. Acum aș vrea să fac doar o aluzie la două faze ale vieții familiale: copilăria și bătrânețea. Copiii și bătrânii reprezintă cei doi poli ai vieții și chiar cei mai vulnerabili, adesea cei mai uitați. Când eu spovedesc un bărbat sau o femeie căsătoriți, tineri, și în spovadă vine ceva cu referință la fiu sau la fiică, eu întreb: dar câți copii aveți dumneavoastră? Și îmi spun, probabil așteaptă o altă întrebare după aceasta. Dar eu pun mereu această a doua întrebare: Și spuneți-mi, domnule sau doamnă, dumneavoastră vă jucați cu copiii? – Cum părinte? – Dumneavoastră pierdeți timpul cu copiii? Dumneavoastră vă jucați cu copiii? – Dar nu, știți, eu când plec de acasă dimineața – îmi spune bărbatul – ei încă dorm și când mă întorc sunt la culcare. Și gratuitatea, acea gratuitate a tatălui și a mamei cu copiii este atât de importantă: „a pierde timp” cu copiii, a se juca împreună cu copiii. O societate care îi abandonează pe copii și care îi marginalizează pe bătrâni, taie rădăcinile sale și întunecă viitorul său. Și voi faceți evaluarea despre ce anume face această cultură a noastră astăzi, nu-i așa? Cu aceasta. De fiecare dată când un copil este abandonat și un bătrân este marginalizat, se face nu numai un act de nedreptate, ci se stabilește și falimentul acelei societăți. A avea grijă de cei mici și de cei bătrâni este o alegere de civilizație. Și este și viitorul, pentru că cei mici, copiii, tinerii vor duce înainte acea societate cu forța lor, cu tinerețea lor, iar bătrânii o vor duce înainte cu înțelepciunea lor, cu amintirea lor, pe care trebuie să ne-o dea nouă tuturor.

Și lucrul acesta mă îmbucură: Consiliul Pontifical pentru Familie a creat această nouă icoană a familiei, care preia scena Prezentării lui Isus la templu, cu Maria și Iosif care îl duc pe Prunc, pentru a împlini Legea, și cei doi bătrâni Simeon și Ana care, mișcați de Duh, îl primesc ca Mântuitor. Este semnificativ titlul icoanei: „Milostivirea lui se extinde din generație în generație”. Biserica ce se îngrijește de copii și de bătrâni devine mama generațiilor de credincioși și, în același timp, slujește societatea umană pentru ca un spirit de iubire, de familiaritate și de solidaritate să-i ajute pe toți să redescopere paternitatea și maternitatea lui Dumnezeu. Și mie îmi place, când citesc acest text din Evanghelie, să cred că tinerii, Iosif și Maria, și Pruncul, fac tot ceea ce spune Legea. De patru ori spune asta sfântul Luca: pentru a împlini Legea. Sunt ascultători față de Lege, tinerii! Și cei doi bătrâni, fac gălăgie! Simeon inventează în acel moment o liturgie proprie și laudă, laudele aduse lui Dumnezeu. Iar bătrâna merge și stă la taifas, și predică astfel: „Priviți-l!”. Cât sunt de liberi! Și de trei ori despre bătrâni se spune că sunt conduși de Duhul Sfânt. Tinerii de Lege, aceștia de Duhul Sfânt. A privi la bătrâni care au acest spirit înlăuntrul lor, a-i asculta!

„Vestea cea bună” a familiei este o parte foarte importantă a evanghelizării, pe care creștinii o pot comunica tuturor, cu mărturia vieții; și deja fac asta, acest lucru este evident în societățile secularizate: familiile cu adevărat creștine se recunosc din fidelitate, din răbdare, din deschiderea la viață, din respectarea bătrânilor… Secretul la toate acestea este prezența lui Isus în familie. Așadar să propunem tuturor, cu respect și curaj, frumusețea căsătoriei și a familiei luminate de Evanghelie! Și pentru aceasta ne apropiem cu atenție și afect de familiile aflate în dificultate, de cele care sunt constrânse să-și părăsească țara, care sunt rupte, care nu au casă sau loc de muncă, sau sunt suferinde din atâtea motive; de soții aflați în criză și de cei de acum despărțiți. Tuturor vrem să le fim aproape cu vestirea acestei Evanghelii a familiei, a acestei frumuseți a familiei.

Dragi prieteni, lucrările Adunării voastre Plenare pot să fie o contribuție prețioasă în vederea următorului Sinod Extraordinar al Episcopilor, care va fi dedicat familiei. Și pentru aceasta vă mulțumesc. Vă încredințez Sfintei Familii din Nazaret și din inimă vă dau Binecuvântarea mea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.10.2013
Publicarea pe acest sit: 27.10.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns