Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Cultură

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la plenara
Consiliului Pontifical pentru Cultură
Vatican, 18 noiembrie 2017

Iubiți frați și surori,

Vă spun bun-venit și îi mulțumesc cardinalului Gianfranco Ravasi pentru salutul său și pentru introducere. Această Adunare Plenară a voastră a ales ca temă problema antropologică, propunându-și să înțeleagă liniile viitoare de dezvoltare a științei și tehnicii. Printre multele teme de discuție posibile, atenția voastră s-a concentrat îndeosebi pe trei subiecte.

În primul rând, genetica și medicina, ce ne permit să privim înăuntrul structurii mai intime a ființei umane și chiar să intervenim în ea pentru a o modifica. Ele ne fac capabili să eliminăm boli considerate nevindecabile până cu puțin timp în urmă; dar deschid și posibilitatea de a determina ființele umane „programându-le”, ca să spunem așa, unele calități.

În al doilea rând, neuroștiințele oferă tot mai multe informații despre funcționarea creierului uman. Prin ele, realitățile fundamentale ale antropologiei creștine – cum sunt sufletul, conștiința de sine, libertatea – apar acum sub o lumină inedită și chiar pot să fie puse serios în discuție de unii.

În sfârșit, progresele incredibile ale mașinilor autonome și gânditoare, care în parte deja au devenit componente ale vieții noastre zilnice, ne fac să reflectăm asupra a ceea ce este specific uman și ne face diferiți de mașini.

Toate aceste dezvoltări științifice și tehnici îi induc pe unii să creadă că ne aflăm într-un moment singular al istoriei umanității, aproape în zorii unei noi ere și la nașterea unei noi ființe umane, superioare celei pe care am cunoscut-o până acum.

De fapt, sunt mari și grave întrebările și problemele pe care trebuie să le înfruntăm. Ele au fost în parte anticipate de literatură și de filmele științifico-fantastice, devenite ecou al fricilor și așteptărilor oamenilor. Pentru aceasta, Biserica, urmărind cu atenție bucuriile și speranțele, angoasele și fricile oamenilor din timpul nostru, vrea să pună persoana umană și problemele care se referă la ea în centrul propriilor reflecții.

Întrebarea despre ființa umană „Ce este omul că te gândești la el?” (Ps 8,5) răsună în Biblie încă de la primele sale pagini și a însoțit tot drumul Israelului și al Bisericii. La această întrebare Biblia însăși a oferit un răspuns antropologic care se schițează deja în Geneză și străbate toată revelația, dezvoltându-se în jurul elementelor fundamentale ale relației și libertății. Relația se ramifică după o triplă dimensiune: spre materie, pământ și animale; spre transcendența divină; spre celelalte ființe umane. Libertatea se exprimă în autonomie – desigur relativă – și în alegerile morale. Această construcție fundamentală a susținut timp de secole gândirea unei mari părți a omenirii și păstrează și astăzi validitatea sa. Însă, în același timp, astăzi ne dăm seama că marile principii și conceptele fundamentale ale antropologiei sunt adesea puse în discuție și pe baza unei conștiințe mai mari a complexității condiției umane și cer o aprofundare ulterioară.

Antropologia este orizontul de autoînțelegere în care toți ne mișcăm și determină și concepția noastră despre lume și alegerile existențiale și etice. În zilele noastre, ea a devenit adesea un orizont fluid, schimbător, în virtutea schimbărilor socio-economice, a mutărilor de populații și a respectivelor confruntări interculturale, dar și a răspândirii unei culturi globale și, mai ales, a descoperirilor incredibile ale științei și tehnicii.

Cum se reacționează la aceste provocări? Înainte de toate, trebuie să exprimăm recunoștința noastră bărbaților și femeilor de știință pentru eforturile lor și pentru angajarea lor în favoarea omenirii. Această apreciere a științelor, pe care n-am știut să o manifestăm întotdeauna, își are fundamentul său ultim în proiectul lui Dumnezeu care „ne-a ales înainte de întemeierea lumii […] predestinându-ne să fim copiii săi adoptivi” (Ef 1,3-5) și care ne-a încredințat îngrijirea creației, „să cultivăm și să păzim” pământul (cf. Gen 2,15). Tocmai pentru că omul este chip și asemănare a unui Dumnezeu care a creat lumea din iubire, îngrijirea întregii creații trebuie să urmeze logica gratuității și a iubirii, a slujirii, și nu pe cea a dominării și a prepotenței.

Știința și tehnologia ne-au ajutat să aprofundăm granițele cunoașterii naturii și îndeosebi a ființei umane. Dar ele singure nu sunt suficiente pentru a da toate răspunsurile. Astăzi ne dăm seama tot mai mult că este necesar să luăm din comorile de înțelepciune păstrate în tradițiile religioase, din înțelepciunea populară, din literatură și din arte, care ating în profunzime misterul existenței umane, fără a uita, dimpotrivă redescoperind acele conținuturi în filozofie și în teologie.

Așa cum am voit să afirm în enciclica Laudato si’, „devine actuală necesitatea urgentă a umanismului, care face apel la diferitele științe […] pentru o viziune mai integrală și integrantă” (nr. 141), așa încât să se depășească diviziunea tragică dintre cele „două culturi”, cea umanistică-literară-teologică și cea științifică, diviziune ce conduce la o sărăcire reciprocă, și să se încurajeze un dialog mai mare și între Biserică, comunitatea credincioșilor și comunitatea științifică.

La rândul său, Biserica oferă câteva mari principii pentru a susține acest dialog. Primul este centralitatea persoanei umane, care trebuie considerată un scop și nu un mijloc. Ea trebuie să se pună în relație armonioasă cu creația, deci omul nu este ca un despot asupra moștenirii lui Dumnezeu, ci ca un păzitor iubitor al operei Creatorului.

Al doilea principiu care este necesar să se amintească este cel al destinației universale a bunurilor, care se referă și la cele ale cunoașterii și tehnologiei. Progresul științific și tehnologic folosește pentru binele întregii omeniri și binefacerile sale nu pot merge numai în folosul câtorva. În acest mod, se va evita ca viitorul să adauge noi inegalități bazate pe cunoaștere și să mărească diferența dintre bogați și săraci. Marile decizii cu privire la orientarea cercetării științifice și investițiile făcute în ea trebuie asumate de ansamblul societății și să nu fie dictate numai de regulile pieței sau de interesul câtorva.

În sfârșit, rămâne mereu valabil principiul că nu tot ceea ce este tehnic posibil sau realizabil este de aceea și etic acceptabil. Știința, ca orice altă activitate umană, știe că are limite de respectat pentru binele omenirii înseși și are nevoie de un simț de responsabilitate etică. Adevărata măsură a progresului, așa cum amintea fericitul papă Paul al VI-lea, este acela care tinde spre binele fiecărui om și al omului întreg.

Mulțumesc vouă tuturor, membri, consultanți și colaboratori ai Consiliului Pontifical al Culturii, pentru că desfășurați o slujire prețioasă. Invoc asupra voastră belșugul binecuvântărilor Domnului și vă cer, cu rugăminte, să vă rugați pentru mine. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 18.11.2017
Publicarea pe acest sit: 18.11.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns