Discursul Papei adresat plenarei Congregaţiei pentru Cler

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat membrilor Congregației pentru Cler
vineri, 1 iunie 2017

Domnilor cardinali,
Iubiți frați și surori,

Vă adresez vouă tuturor un salut cordial și vă exprim recunoștința mea pentru angajarea voastră generoasă în slujba preoților și a formării lor. Îi mulțumesc din inimă cardinalului Beniamino Stella pentru cuvintele sale și pentru munca multă pe care o face.

Mă bucur să pot dialoga cu voi despre marele dar al slujirii primite prin hirotonire, la puține luni de la promulgarea noii Ratio Fundamentalis. Acest document vorbește despre o formare integrală, capabilă adică să includă toate aspectele vieții; și astfel arată calea pentru a forma discipolul misionar. O cale fascinantă și în același timp exigentă.

Reflectând asupra acestor două aspecte – fascinația chemării și exigențele angajante pe care ea le comportă – m-am gândit îndeosebi la preoții tineri, care trăiesc bucuria începuturilor slujirii și, în același timp, resimt poverile ei. Inima unui tânăr preot trăiește între entuziasmul primelor proiecte și neliniștea trudelor apostolice, în care se cufundă cu o anumită teamă, care este semn de înțelepciune. El simte profund jubilarea și forța ungerii primite, dar umerii săi încep să fie împovărați treptat de greutatea responsabilității, de numeroasele activități pastorale și de așteptările poporului lui Dumnezeu.

Cum trăiește toate acestea un preot tânăr? Ce anume poartă în inimă? De ce anume are nevoie pentru ca picioarele sale, care aleargă să ducă vestea cea bună a Evangheliei, să nu se paralizeze în fața fricilor și a primelor dificultăți? pentru ca să nu aibă, să nu urmeze tentația de a se refugia în rigiditate sau de a părăsi toate și a fi un „rătăcit”?

Trebuie admis că, adesea, tinerii sunt judecați cam superficial și prea ușor sunt etichetați ca generație „lichidă”, lipsită de pasiuni și de idealuri. Desigur, sunt tineri fragili, dezorientați, fragmentați și contagiați de cultura consumismului și individualismului. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să recunoaștem că tinerii sunt capabili să parieze „cu fermitate” pe viață și să intre în joc cu generozitate; să-și îndrepte privirea spre viitor și să fie, astfel, un antidot față de resemnare și față de pierderea speranței care marchează societatea noastră; să fie creativi și fanteziști, curajoși în a schimba, generoși când este vorba de a se dedica pentru alții sau pentru idealuri precum solidaritatea, dreptatea și pacea. Cu toate limitele, ei sunt mereu o resursă.

Putem să ne întrebăm, deci: în preoții noștri, cum îi privim pe preoții tineri? Înainte de toate să ne lăsăm luminați de Cuvântul lui Dumnezeu, care ne arată cum Domnul îi cheamă pe tineri, are încredere în ei și îi trimite pentru misiune.

În timp ce „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea” (1Sam 3,1), pentru că poporul se pervertise și nu mai asculta glasul Domnului, Dumnezeu se adresează tânărului Samuel, un mic „ministrant de la templu” care devine profet pentru popor (cf. 1Sam 3,1-10). Apoi, privirea Domnului, mergând dincolo de orice aparență, îl alege pe David, cel mai mic dintre fiii lui Iesse, și-l unge rege al lui Israel (cf. 1Sam 16,1-13). Lui Ieremia, preocupat că este prea tânăr pentru misiune, Domnul îi oferă asigurarea sa paternă: „Nu spune: „Sunt tânăr” […] pentru că eu sunt cu tine” (Ier 1,7.8). Și din Evanghelii putem să aflăm că alegerea Domnului se îndreaptă spre cei mici, și misiunea de a vesti Evanghelia, încredințată discipolilor, nu se bazează pe măreția forțelor umane, ci pe disponibilitatea de a se lăsa conduși de darul Duhului.

Iată ceea ce aș vrea să spun preoților tineri: voi sunteți aleși, sunteți dragi Domnului! Dumnezeu vă privește cu duioșie de Tată și, după ce a făcut ca inima voastră să se îndrăgostească, nu va lăsa să șovăie pașii voștri. În ochii săi sunteți importanți și El are încredere că veți fi la înălțimea misiunii la care v-a chemat. Așa cum este important ca preoții tineri să găsească parohi și episcopi care să-i încurajeze în această perspectivă, și nu numai să-i aștepte pentru că este nevoie de schimbare și să umple locuri goale!

Despre asta aș vrea să spun două lucruri în mod spontan. Locuri goale: a nu umple acele locuri cu persoane care n-au fost chemate de Domnul, a nu lua de oriunde; a examina bine vocația unui tânăr, autenticitate, și dacă vine pentru a se refugia sau pentru că simte chemarea Domnului. A primi numai pentru că avem nevoie, dragi episcopi, această este o ipotecă pentru Biserică! O ipotecă. Al doilea: a nu-i lăsa singuri. Apropierea: episcopii aproape de preoți; episcopii aproape de preoți. De câte ori am auzit plângeri ale preoților… Asta am spus-o de atâtea ori – probabil că ați auzit -: l-am sunat pe episcop; nu era, și secretara mi-a spus că nu este episcopul; am cerut o audiență; „Este totul ocupat pentru trei luni…”. Și acel preot rămâne dezlipit de episcop. Dar dacă tu, episcop, știi că în lista telefoanelor pe care ți le dă secretarul tău sau secretara ta a sunat un preot și tu ai agenda plină, chiar în ziua aceea, în seara aceea sau ziua următoare – nu mai mult – sună-l la telefon și spune-i cum sunt lucrurile, evaluați împreună, dacă este urgent, sau nu este urgent… Dar important este că acel preot va simți că are un părinte, un părinte apropiat. Apropiere. Apropiere de preoți. Nu se poate conduce o dieceză fără apropiere, nu se poate crește și sfinți un preot fără apropierea paternă a episcopului.

Mă bucur mereu când întâlnesc preoți tineri, pentru că în ei văd tinerețea Bisericii. De aceea, gândindu-mă la noua Ratio, care vorbește despre preot ca despre un discipol misionar în formare permanentă (cf. nr. 3), doresc să subliniez, mai ales pentru preoții tineri, câteva atitudini importante: a se ruga fără încetare, a merge mereu și a împărtăși cu inima.

A se ruga fără încetare. Pentru că putem să fim „pescari de oameni” numai dacă noi cei dintâi recunoaștem că am fost „pescuiți” de duioșia Domnului. Vocația noastră a început atunci când, părăsind ținutul individualismului nostru și al proiectelor noastre personale, am pornit pe drumul „sfintei călătorii”, încredințându-ne acelei Iubiri care ne-a căutat noaptea și acelui Glas care a făcut să vibreze inima noastră. Astfel, ca pescarii din Galileea, am părăsit năvoadele noastre pentru a le lua pe acelea pe care ni le-a încredințat Învățătorul. Dacă nu rămânem strâns legați de El, pescuirea noastră nu va putea să aibă succes. Să ne rugăm mereu, vă îndemn!

În timpul anilor de formare, orarele zilelor noastre erau ritmate în așa fel încât să ne lase timpul necesar pentru rugăciune; după aceea, nu poate să fie totul așa de aranjat – viața este altceva -, totul așa de organizat, din moment ce suntem cufundați în ritmurile activităților pastorale, uneori urgente. Totuși, tocmai ceea ce ne-am însușit în Seminar – trăind armonia dintre rugăciune, muncă și odihnă – reprezintă o resursă prețioasă pentru a înfrunta trudele apostolice. În fiecare zi avem nevoie să ne oprim, să stăm în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și să poposim în fața Tabernacolului. „Dar eu încerc, însă… adorm în fața Tabernacolului”. Adoarme acolo, pentru că Domnului îi place, dar stai acolo, în fața Lui. Și să avem grijă să ascultăm și trupul nostru, care este un medic bun, și ne avertizează când oboseala a depășit limitele. Rugăciunea, relația cu Dumnezeu, îngrijirea vieții spirituale dau suflet slujirii, și slujirea, ca să spunem așa, dă trup vieții spirituale: pentru că preotul se sfințește pe sine însuși în exercitarea concretă a slujirii, în special predicând și celebrând Sacramentele.

Al doilea: a merge mereu, pentru că un preot nu este niciodată „sosit”. Rămâne mereu un discipol, pelerin pe drumurile Evangheliei și ale vieții, arătându-se în pragul misterului lui Dumnezeu și în pământul sacru al persoanelor încredințate lui. Niciodată nu se va putea simți satisfăcut și nici nu va putea să stingă neliniștea salutară care-l face să-și întindă mâinile spre Domnul pentru a se lăsa format și umplut. De aceea, a ne actualiza mereu și a rămâne deschiși la surprizele lui Dumnezeu! În această deschidere față de nou, preoții tineri pot să fie creativi în evanghelizare, frecventând cu discernământ noile locuri ale comunicării, unde să întâlnească fețe, istorii și întrebări ale persoanelor, dezvoltând capacități de socialitate, de relație și de vestire a credinței. În același mod, ei pot „să fie în rețea” cu ceilalți preoți și să împiedice ca molia autoreferențialității să frâneze experiențe regeneratoare ale comuniunii sacerdotale. De fapt, în orice cadru al vieții prezbiterale este important de a înainta în credință, în iubire și în caritatea pastorală, fără a se bloca în propriile rezultate sau a se fixa în propriile scheme.

În sfârșit, a împărtăși cu inima, pentru că viața prezbiterală nu este un oficiu birocratic, nici un ansamblu de practici religioase sau liturgice de îndeplinit. Am vorbit atât de mult despre „preotul birocrat”, care este „cleric al statului” și nu păstor al poporului. A fi preoți înseamnă a ne juca viața pentru Domnul și pentru frați, purtând în propriul trup bucuriile și neliniștile poporului, dedicând timp și ascultare pentru a vindeca rănile celorlalți și oferind tuturor duioșia Tatălui. Pornind de la amintirea experienței lor personale – când erau la oratoriu, cultivau vise și prietenii însuflețite de iubirea tinerească față de Domnul -, preoții noi au marea oportunitate de a trăi această împărtășire cu tinerii și adolescenții. Este vorba de a fi în mijlocul lor – și aici apropierea! – nu numai ca un prieten printre ceilalți, ci ca unul care știe să împărtășească cu inima viața lor, să asculte întrebările lor și să participe concret la diferitele vicisitudini din viața lor. Tinerii nu au nevoie de un profesionist al sacrului sau de un erou care, de sus sau din exterior, să răspundă la întrebările lor; mai degrabă ei sunt atrași de cel care știe să se implice cu sinceritate în viața lor, alăturându-li-se cu respect și ascultându-i cu iubire. Este vorba de a avea o inimă plină de pasiune și compasiune, mai ales față de tineri.

A se ruga fără încetare, a merge mereu și a împărtăși cu inima înseamnă a trăi viața sacerdotală privind sus și gândind pozitiv. Nu este o misiune ușoară, dar se poate pune încredere deplină în Domnul pentru că El ne precede mereu pe drumul nostru! Maria Preasfântă, care s-a rugat fără încetare, a mers în urma Fiului său și a împărtășit viața sa până sub Cruce, să ne conducă și să mijlocească pentru noi. Vă rog, rugați-vă pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.06.2017
Publicarea pe acest sit: 02.06.2017
Etichete: , ,

Lasă un răspuns