Discursul Papei adresat plenarei Congregaţiei pentru Cler

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la primirea participanților la adunarea plenară a Congregației pentru Cler
Vatican, luni, 16 martie 2009

Venerați Cardinali
Frați întru episcopat și în preoție

Sunt bucuros să pot să vă primesc într-o audiență specială în preziua plecării mele spre Africa, unde mă voi duce pentru a preda Instrumentum laboris al celei de a doua Adunări Speciale a Sinodului pentru Africa, care se va ține aici la Roma, în luna octombrie a acestui an. Mulțumesc prefectului Congregației, Cardinalul Claudio Hummes, pentru cuvintele cordiale exprimate în numele vostru, și mulțumesc pentru frumoasa scrisoare pe care mi-ați scris-o. Împreună cu el vă salut pe voi toți, superiori, oficiali și membri ai Congregației, cu recunoștință în suflet pentru întreaga muncă pe care o desfășurați în slujba unui sector atât de important al vieții Bisericii.

Tema pe care ați ales-o pentru această adunare plenară, „Identitatea misionară a preotului în Biserică, drept dimensiune intrinsecă a exercițiului celor trei îndatoriri”, permite unele reflecții pentru munca din aceste zile și pentru roadele abundente pe care cu siguranță le va aduce. Dacă întreaga Biserică este misionară și dacă fiecare creștin, prin puterea Botezului și a Mirului, aproape ex ufficio (cf. CBC 1305) primește mandatul de a mărturisi public credința, preoția ministerială se deosebește în mod ontologic, și din acest punct de vedere, și nu numai prin grad, de preoția baptismală, numită și preoție comună. În primul rând este, într-adevăr, constituită prin mandatul apostolic: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Un astfel de mandat nu este, o știm, o simplă însărcinare încredințată colaboratorilor; rădăcinile lui sunt mult mai profunde și trebuiesc căutate mult mai departe.

Dimensiunea misionară a preotului se naște din configurarea sa sacramentală cu Hristos Capul: ea poartă cu sine, ca și consecință, o adeziune cordială și totală la ceea ce tradiția eclezială a identificat ca forma de trăire apostolică (apostolica vivendi forma). Aceasta constă în participarea la o „viață nouă” înțeleasă în mod spiritual, la acel „nou stil de viață” care a fost inaugurat de Domnul Isus și însușit de către Apostoli. Prin impunerea mâinilor Episcopului și rugăciunea de consacrare a Bisericii, candidații devin oameni noi, devin „presbiteri”. În această lumină apare clar cum cele trei îndatoriri sunt mai întâi un dar și doar în consecință o sarcină, mai întâi o participare la o viață, și prin aceasta o putere. Desigur, marea tradiție eclezială pe drept cuvânt a despărțit eficacitatea sacramentală de situația existențială concretă a fiecărui preot, și astfel așteptările legitime ale credincioșilor sunt protejate în mod adecvat. Dar această justă precizare doctrinară nu ia nimic din necesara, ba chiar indispensabila, tensiune către perfecțiunea morală, care trebuie să locuiască în fiecare inimă autentic preoțească.

Tocmai pentru a favoriza această tindere a preoților către perfecțiunea spirituală de care depinde mai ales eficacitatea ministerului lor, am decis să declar un „An preoțesc” special, care se va desfășura de la 19 iunie proxim până la 19 iunie 2010. Are loc de fapt cea de a 150-a comemorare a morții Sfântului Paroh din Ars, Ioan Maria Vianney, adevărat exemplu de Păstor în slujba turmei lui Hristos. Va fi în grija Congregației voastre, de comun acord cu Ordinarii diecezani și cu Superiorii Institutelor religioase, să promoveze și să coordoneze diferitele inițiative spirituale și pastorale care vor fi considerate utile în a face să se simtă tot mai mult importanța rolului și a misiunii preotului în Biserica și în societatea contemporană.

Misiunea presbiterului, așa cum evidențiază tema plenarei, se desfășoară „în Biserică”. O astfel de dimensiune eclezială, de comuniune, ierarhică și doctrinară este în mod absolut indispensabilă oricărei misiuni autentice și, numai ea, garantează eficacitatea spirituală. Cele patru aspecte menționate trebuie să fie întotdeauna recunoscute ca fiind corelate în mod intim: misiunea este „eclezială” pentru că nimeni nu se vestește sau se duce pe sine, ci înlăuntrul și prin intermediul propriei umanități fiecare preot trebuie să fie foarte conștient că duce pe un Altul, pe Dumnezeu însuși, lumii. Dumnezeu este singura bogăție pe care, în definitiv, oamenii doresc să o găsească într-un preot. Misiunea este „de comuniune”, pentru că se desfășoară într-o unitate și comuniune care numai în mod secundar are și aspecte relevante de vizibilitate socială. Acestea, pe de altă parte, derivă în mod esențial din acea intimitate divină în care preotul este chemat să fie expert, pentru a putea conduce, cu smerenie și încredere, sufletele încredințate lui la aceeași întâlnire cu Domnul. În sfârșit dimensiunile „ierarhică” și „doctrinară” sugerează repetarea importanței disciplinei (termenul se leagă cu „discipol”) ecleziastice și a formării doctrinare, și nu numai teologice, inițiale și permanente.

Conștiința schimbărilor sociale radicale din ultimele decenii trebuie să pună în mișcare cele mai bune energii ecleziale pentru formarea candidaților la preoție. În particular, trebuie să stimuleze grija constantă a Păstorilor față de cei dintâi colaboratori ai lor, atât cultivând relațiile umane cu adevărat părintești, cât și preocupându-se de formarea lor permanentă, mai ales sub profilul doctrinar. Misiunea își are rădăcinile sale în particular într-o bună formare, dezvoltată în comuniune cu Tradiția eclezială neîntreruptă, fără ispita discontinuității. În acest sens, este important să fie favorizată la preoți, mai ales la generațiile tinere, o corectă receptare a textelor Conciliului Ecumenic Vatican II, interpretate în lumina întregului bagaj doctrinar al Bisericii. Apare urgentă și recuperarea acelei conștiințe care împinge preoții să fie prezenți, identificabili și recognoscibili atât prin judecata credinței, cât și prin virtuțile personale, prin îmbrăcăminte, în spațiul culturii și al carității, dintotdeauna în inima misiunii Bisericii.

Ca Biserică și ca preoți îl vestim pe Isus din Nazaret Domn și Hristos, răstignit și înviat, Stăpân al timpului și al istoriei, în certitudinea bucuroasă că un astfel de adevăr coincide cu așteptările cele mai profunde ale inimii omenești. În misterul întrupării Cuvântului, adică în faptul că Dumnezeu s-a făcut om ca și noi, stă atât conținutul cât și metoda vestirii creștine. Misiunea își are aici adevăratul centru propulsor: tocmai în Isus Hristos. Centralitatea lui Hristos poartă cu sine valorizarea adecvată a preoției ministeriale, fără de care nu ar fi nici Euharistia, nici, cu atât mai puțin, misiunea și însăși Biserica. În acest sens este necesar să veghem ca „noile structuri” sau organizații pastorale să nu fie gândite pentru un timp în care ar trebui să „ne lipsim” de ministerul consacrat, plecând de la o interpretare eronată a justei promovări a laicilor, pentru că într-un astfel de caz s-ar pune premizele pentru o ulterioară diluție a preoției ministeriale și eventualele presupuse „soluții” ar coincide în mod dramatic cu cauzele reale ale problematicilor contemporane legate de minister.

Sunt sigur că în aceste zile munca Adunării plenare, sub protecția Maicii Bisericii, va putea să aprofundeze aceste scurte sugestii pe care îmi permit să le supun atenției Cardinalilor, Arhiepiscopilor și Episcopilor, invocând asupra tuturor abundența darurilor cerești, cu garanția cărora vă dau vouă și persoanelor dragi vouă o specială, afectuoasă Binecuvântare Apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 16.03.2009
Publicarea pe acest sit: 16.03.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns