Discursul Papei adresat plenarei Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
acordată participanților la adunarea plenară
a Congregației pentru Bisericile Răsăritene
joi, 21 noiembrie 2013

Iubiți frați și surori,

„Cristos este lumina neamurilor”: așa începe constituția dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican II. De la orient la occident toată Biserica dă această mărturie Fiului lui Dumnezeu; Biserica aceasta care, așa cum evidențiază în continuare același text conciliar, „este prezentă în orice națiune a pământului […], de fapt, toți credincioșii răspândiți în lume sunt în comuniune în Duhul Sfânt” (nr. 13). „Astfel – adaugă apoi, citându-l pe Ioan Gură de Aur – cine stă la Roma știe că indienii sunt mădularele sale” (Omilie despre Ioan 65,1: PG 59, 361).

Memorabila adunare a Conciliului Vatican II a avut și meritul de a aminti în mod explicit cum în liturgiile antice ale Bisericilor Răsăritene, în teologia, spiritualitatea și disciplina lor canonică „strălucește tradiția care vine de la apostoli prin sfinții părinți și care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii Universale” (decretul Orientalium Ecclesiarum, 1).

Astăzi sunt cu adevărat bucuros să-i primesc pe patriarhi și pe arhiepiscopii majori, împreună cu cardinalii, mitropoliții și episcopii membri ai Congregației pentru Bisericile Răsăritene. Îi mulțumesc cardinalului Leonardo Sandri pentru salutul pe care mi l-a adresat și îi sunt recunoscător pentru colaborarea pe care o primesc de la dicaster și de la fiecare dintre voi.

Această sesiune plenară vrea să-și reînsușească harul Conciliului Vatican II și al magisteriului succesiv despre Orientul creștin. Din verificarea drumului făcut vor reieși orientări apte să susțină misiunea încredințată de Conciliu fraților și surorilor din Orient, adică aceea de „a promova unitatea tuturor creștinilor, în special orientali” (ibid., 24). Duhul Sfânt le-a condus în această misiune pe cărările dificile ale istoriei, alimentându-le fidelitatea față de Cristos, față de Biserica Universală și față de succesorul lui Petru, chiar și cu preț mare, nu rar până la martiriu. Biserica întreagă vă este într-adevăr recunoscătoare pentru asta!

Punându-mă în brazda trasată de predecesorii mei, vreau să reafirm aici că „există în mod legitim, în comuniune eclezială, Biserici particulare, înzestrate cu tradiții proprii, rămânând neatins primatul catedrei lui Petru, care se află în fruntea adunării universale a carității, ocrotește formele de diversitate legitime și veghează, în același timp, ca ceea ce este particular să nu aducă niciun prejudiciu unității, ci mai degrabă să o slujească” (Lumen gentium, 13). Da, varietatea autentică, varietatea legitimă, aceea inspirată de Duhul Sfânt, nu dăunează unității, ci o slujește; Conciliul ne spune că această varietate este necesară unității!

În această dimineață am putut să aflu din glasul viu al patriarhilor și al arhiepiscopilor majori situația diferitelor Biserici Răsăritene: vitalitatea reînflorită a celor oprimate îndelung sub regimurile comuniste; dinamismul misionar al celor care fac referință la predica apostolului Toma; perseverența celor care trăiesc în Orientul Mijlociu, adesea în condiția de „turmă mică”, în locuri marcate de ostilitate, conflicte și chiar persecuții ascunse.

În reuniunea voastră tratați diferite problematici referitoare la viața internă a Bisericilor Răsăritene și dimensiunea diasporei, crescută în mod însemnat în fiecare continent. Trebuie făcut tot posibilul pentru ca auspiciile conciliare să aibă realizare, facilitând îngrijirea pastorală fie în teritoriile proprii, fie acolo unde comunitățile orientale s-au stabilit de mult timp, promovând în același timp comuniunea și fraternitatea cu comunitățile de rit latin. La asta va putea folosi o vitalitate reînnoită care trebuie imprimată organismelor de consultare existente deja între Biserici și cu Sfântul Scaun.

Gândul meu se îndreaptă în mod special spre țara binecuvântată în care Cristos a trăit, a murit și a înviat. În ea – am aflat asta și astăzi din glasul patriarhilor prezenți – lumina credinței nu s-a stins, ba chiar strălucește puternic. Este „lumina Orientului” care „a luminat Biserica Universală, încă de când a apărut asupra noastră un soare care răsare (Lc 1,78), Isus Cristos, Domnul nostru” (Scrisoarea apostolică Orientale lumen, 1). De aceea, fiecare catolic are o datorie de recunoștință față de Bisericile care trăiesc în acea regiune. De la ele putem învăța, printre altele, răbdarea și perseverența exercitării zilnice uneori marcate de trudă a spiritului ecumenic și a dialogului interreligios. De fapt, contextul geografic, istoric și cultural în care trăiesc de secole le-a făcut interlocutori naturale ai altor confesiuni creștine numeroase și ai altor religii.

Provoacă mare îngrijorare condițiile de viață ale creștinilor, care în multe părți din Orientul Mijlociu îndură în manieră deosebit de grea consecințele tensiunilor și conflictelor aflate în desfășurare. Siria, Irak, Egipt și alte zone din Țara Sfântă, încă mai varsă lacrimi. Episcopul de Roma nu-și va da pace până când vor exista bărbați și femei, de orice religie, loviți în demnitatea lor, privați de cele necesare pentru supraviețuire, furați de viitorul lor, constrânși la condiția de exilați și refugiați. Astăzi, împreună cu păstorii Bisericilor din Orient, facem apel ca să fie respectat dreptul tuturor la o viață demnă și la mărturisirea în mod liber a propriei credințe. Nu ne resemnăm să gândim Orientul Mijlociu fără creștini, care de două mii de ani mărturisesc acolo numele lui Isus, inserați drept cetățeni cu titlu deplin în viața socială, culturală și religioasă a națiunilor de care aparțin.

Durerea celor mai mici și a celor mai slabi, cu tăcerea victimelor, pun o întrebare insistentă: „Cât mai este din noapte?” (Is 21,11). Să continuăm să veghem, asemenea santinelei biblice, fiind siguri că Domnul nu va lăsa să ne lipsească ajutorul său. De aceea, mă adresez întregii Biserici pentru a îndemna la rugăciune, care știe să obțină de la inima milostivă a lui Dumnezeu reconcilierea și pacea. Rugăciunea dezarmează ignoranța și prostia și generează dialogul acolo unde conflictul este deschis. Dacă va fi sinceră și perseverentă, va face glasul nostru blând și ferm, capabil să se facă ascultat și de responsabilii națiunilor.

În sfârșit, gândul meu se îndreaptă spre Ierusalim, acolo unde cu toții ne-am născut în mod spiritual (cf. Ps 87,4). Îi doresc orice mângâiere pentru ca să poată fi cu adevărat profeție a acelei convocări definitive, de la orient la occident, dispusă de Dumnezeu (cf. Is 43,5). Fericiții Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, neobosiți făcători de pace pe pământ, să fie mijlocitorii noștri în cer, cu toată sfânta Născătoare de Dumnezeu, care ni l-a dat pe principele păcii. Asupra fiecăruia dintre voi și asupra iubitelor Biserici Orientale invoc binecuvântarea Domnului.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.03.2013
Publicarea pe acest sit: 22.11.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns