Discursul Papei adresat Patriarhului Tawadros al II-lea

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Patriarhului Tawadros al II-lea
Cairo, vineri, 28 aprilie 2017

Domnul a înviat, adevărat a înviat! [Al Massih kam, bilhakika kam!]

Sanctitate, frate preaiubit,

A trecut de puțin timp marea solemnitate a Paștelui, centru al vieții creștine, pe care anul acesta am avut harul să o celebrăm în aceeași zi. Astfel am proclamat la unison vestea Învierii, retrăind, într-un anumit sens, experiența primilor discipoli, care în acea zi împreună „s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Această bucurie pascală este astăzi îmbogățită de darul de a-l adora împreună pe Cel Înviat în rugăciune și de a ne schimba din nou, în numele său, sărutarea sfântă și îmbrățișarea de pace. Sunt atât de recunoscător pentru asta: ajungând aici ca pelerin, eram sigur că primesc binecuvântarea unui frate care mă aștepta. Mare era așteptarea să ne reîntâlnim: de fapt, mențin foarte vie amintirea vizitei Sanctității Voastre la Roma, puțin după alegerea mea, la 10 mai 2013, o dată care a devenit în mod fericit ocazia pentru a celebra în fiecare an Ziua de prietenie coptă-catolică.

 

În bucuria de a continua frățește drumul nostru ecumenic, doresc să amintesc înainte de toate acea piatră de hotar în relațiile dintre sediul lui Petru și cel al lui Marcu care este Declarația comună semnată de predecesorii noștri în urmă cu peste patruzeci de ani, la 10 mai 1973. În acea zi, după „secole de istorie dificile”, în care „s-au manifestat diferențe teologice, alimentate și accentuate de factori cu caracter non-teologic” și de o neîncredere tot mai generalizată în raporturi, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a ajuns să se recunoască împreună că Cristos este „Dumnezeu desăvârșit cu privire la dumnezeirea sa și om desăvârșit cu privire la omenitatea sa” (Declarație comună semnată de Sfântul Părinte Paul al VI-lea și de Sanctitatea Sa Amba Shenouda al III-lea, 10 mai 1973). Dar nu sunt mai puțin importante și actuale cuvintele imediat precedente, cu care l-am recunoscut pe „Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul și Regele nostru al tuturor, pe Isus Cristos”. Cu aceste expresii sediul lui Marcu și cel al lui Petru au proclamat domnia lui Isus: împreună am mărturisit că lui Isus îi aparținem și că El este totul nostru.

Mai mult, am înțeles că, fiind ai săi, nu mai putem să ne gândim să mergem înainte fiecare pe drumul său, pentru că am trăda voința sa: ca ai săi să fie „toți una […] pentru ca lumea să creadă” (In17,21). În fața Domnului, care ne dorește „desăvârșiți în unitate” (v. 23) nu ne mai este posibil să ne ascundem în spatele pretextelor de divergențe interpretative și nici în spatele secolelor de istorie și de tradiții care ne-au făcut străini. Așa cum a spus aici Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea: „Nu este timp de pierdut în această privință! Comuniunea noastră în unicul Domn Isus Cristos, în unicul Duh Sfânt și în unicul Botez reprezintă deja o realitate profundă și fundamentală” (Discurs în timpul întâlnirii ecumenice, 25 februarie 2000). Există, în acest sens, nu numai un ecumenism făcut din gesturi, cuvinte și angajare, ci o comuniune deja efectivă, care crește în fiecare zi în raportul viu cu Domnul Isus, se înrădăcinează credința mărturisită și se întemeiază realmente pe Botezul nostru, pe faptul că suntem „noi creaturi” (cf. 2Cor 5,17) în El: așadar, „un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Ef 4,5). De aici repornim mereu, pentru a grăbi ziua atât de dorită în care vom fi în comuniune deplină și vizibilă la altarul Domnului.

Pe acest drum pasionant care – ca și viața – nu este mereu ușor și liniar, dar pe care Domnul ne îndeamnă să mergem înainte, nu suntem singuri. Ne însoțește o enormă ceată de sfinți și de martiri care, deja pe deplin uniți, ne stimulează să fim aici pe pământ o imagine vie a „Ierusalimului de sus din cer” (Gal 4,26). Între aceștia, cu siguranță astăzi se bucură în mod deosebit de întâlnirea noastră sfinții Petru și Marcu. Este mare legătura care-i unește. E suficient să ne gândim la faptul că sfântul Marcu a pus în inima Evangheliei sale mărturisirea de credință a lui Petru: „Tu ești Cristos”. A fost răspunsul la întrebarea, mereu actuală, a lui Isus: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8,29). Și astăzi atâția oameni nu știu să dea răspuns la această întrebare; lipsesc chiar și cei care s-o ridice și mai ales cei care să ofere ca răspuns bucuria de a-l cunoaște pe Isus, aceeași bucurie cu care avem harul de a-l mărturisi împreună.

Așadar împreună suntem chemați să-l mărturisim, să ducem lumii credința noastră, înainte de toate în modul care este propriu credinței: trăind-o, pentru că prezența lui Isus se transmite cu viața și vorbește limbajul iubirii gratuite și concrete. Copții ortodocși și catolicii, putem tot mai mult să vorbim împreună această limbă comună a carității: înainte de a întreprinde o inițiativă de bine, ar fi frumos să ne întrebăm dacă putem s-o facem împreună cu frații noștri și surorile noastre care împărtășesc credința în Isus. Astfel, edificând comuniunea în concretețea zilnică a mărturiei trăite, Duhul nu va înceta să deschidă căi providențiale și negândite de unitate.

Cu acest spirit apostolic constructiv Sanctitatea Voastră continuă să rezerve o atenție genuină și fraternă față de Biserica coptă catolică: o apropiere pentru care sunt atât de recunoscător și care a avut exprimare lăudabilă în Consiliul Național al Bisericilor Creștine, căruia i-ați dat viață pentru ca aceia care cred în Isus să poată acționa tot mai mult împreună, în folosul întregii societăți egiptene. Am apreciat mult și ospitalitatea generoasă oferită celei de-a 13-a întâlniri a Comisiei mixte internaționale pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe orientale, care a avut loc aici anul trecut la invitația dumneavoastră. Este un semn frumos că întâlnirea următoare s-a desfășurat anul acesta la Roma, ca și cum ar exprima o continuitate deosebită între sediile lui Marcu și al lui Petru. În Sfintele Scripturi, Petru pare într-un fel să răsplătească afectul lui Marcu numindu-l „fiul meu” (1Pt 5,13). Dar legăturile fraterne ale evanghelistului și activitatea sa apostolică se referă și la sfântul Paul care, înainte de a muri martir la Roma, vorbește despre utilitatea chibzuită a lui Marcu în slujire (cf. 2Tim 4,11) și îl citează de mai multe ori (cf. Flm 24; Col 4,10). Caritate fraternă și comuniune de misiune: acestea sunt mesajele pe care Cuvântul divin și originile noastre ni le încredințează. Sunt semințele evanghelice pe care avem bucuria de a continua să le irigăm și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le facem să crească împreună (cf. 1Cor 3,6-7).

Maturizarea drumului nostru ecumenic este susținută, în mod misterios și deosebit de actual, și de un adevărat ecumenism al sângelui. Sfântul Ioan scrie că Isus a venit „cu apă și sânge” (1In 5,6); cine crede în El, așa „învinge lumea” (1In 5,5). Cu apă și sânge: trăind o viață nouă în Botezul nostru comun, o viață de iubire mereu și față de toți, chiar și cu prețul jertfirii sângelui. Câți martiri în această țară, încă din primele secole ale creștinismului, au trăit credința în mod eroic și până la capăt, vărsându-și mai degrabă sângele decât să-l renege pe Domnul și să cedeze în fața lingușirilor răului sau chiar și numai în fața tentației de a răspunde răului cu rău. Bine mărturisește asta venerabilul Martirologiu al Bisericii Copte. Din păcate, chiar recent sângele nevinovat al credincioșilor lipsiți de apărare a fost vărsat cu cruzime. Frate preaiubit, după cum unic este Ierusalimul ceresc, unic este martirologiul nostru, iar suferințele voastre sunt și suferințele noastre, sângele lor nevinovat ne unește. Întăriți de mărturia voastră, să ne străduim pentru a ne opune violenței predicând și semănând binele, făcând să crească înțelegerea și menținând unitatea, rugându-ne pentru ca atâtea jertfe să deschidă calea spre un viitor de comuniune deplină între noi și de pace pentru toți.

Minunata istorie de sfințenie din această țară nu este deosebită numai prin jertfa martirilor. Imediat ce s-au terminat persecuțiile antice, a apărut o formă nouă de viață care, dăruită Domnului, nu ținea nimic pentru sine: în deșert a început monahismul. Astfel, după marile semne pe care în trecut Dumnezeu le-a realizat în Egipt și în Marea Roșie (cf. Ps 106,21-22), a urmat minunea unei vieți noi, care a făcut să înflorească deșertul de sfințenie. Cu venerație față de acest patrimoniu comun am venit pelerin în această țară, unde Domnului însuși îi place să meargă: aici, glorios a coborât pe muntele Sinai (cf. Ex 24,16); aici, umil a găsit refugiu ca prunc (cf. Mt 2,14).

Sanctitate, frate preaiubit, același Domn să ne dea harul să pornim din nou astăzi, împreună, pelerini de comuniune și vestitori de pace. Pe acest drum să ne ia de mână Aceea care aici l-a însoțit pe Isus și pe care marea tradiție teologică egipteană a aclamat-o încă din antichitate Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. În acest titlu se unesc în mod minunat omenitatea și divinitatea, pentru că în Mamă Dumnezeu s-a făcut pentru totdeauna om. Sfânta Fecioară, care mereu ne conduce la Isus, simfonie perfectă a divinului cu umanul, să aducă iar un pic de cer pe pământul nostru.

 

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.04.2017
Publicarea pe acest sit: 28.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed