Discursul Papei adresat participanţilor la Pelerinajul Familiei Guanelliene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la
Pelerinajul Familiei Guanelliene
joi, 12 noiembrie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Vă mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le-ați adresat. Nu numai că mi-ați prezentat Opera voastră, dar într-un fel ați voit să mă și primiți în familia voastră. Astăzi pentru voi este o solemnitate importantă: o sărbătoriți pe Mama Divinei Providențe, care este patroana voastră, și mai ales este pentru voi chiar Mama de familie, așa cum voia sfântul Alois Guanella.

Tocmai ați celebrat primul centenar al nașterii sale pentru cer. Aș vrea să-mi imaginez ce anume ar putea să vă spună el pentru a vă întări în credință, în speranță și în iubire. Cu siguranță ar face asta cu simplitatea sa sinceră și genuină; și atunci m-am gândit la trei verbe concrete: a avea încredere, a privi și a se grăbi.

A avea încredere. Viața părintelui Guanella a avut în centru certitudinea că Dumnezeu este Tată milostiv și grijuliu. Aceasta era pentru el inima credinței: să se știe fiu iubit mereu, de care Tatăl se îngrijește, și apoi frate al tuturor, chemat să reverse încredere. Dumnezeu este tată și nu reușește să nu ne iubească. Nici nu este capabil să stea departe de fiii săi. Dacă suntem distanți de El, suntem așteptați; când ne apropiem, suntem îmbrățișați; dacă noi cădem, ne ridică; dacă suntem căiți, ne iartă. Și dorește mereu să ne vină în întâmpinare. Sfântul Alois a crezut mult în această iubire concretă și grijulie a Tatălui încât a avut adesea curajul să depășească limitele prudenței umane, numai să pună în practică Evanghelia. Pentru el Providența nu era o „poezie”, ci realitatea. Dumnezeu are grijă de noi și vrea ca să avem încredere în El.

Cred că Tatălui ceresc îi pare foarte rău când vede că fiii săi nu au încredere în El pe deplin: cred probabil mai mult într-un Dumnezeu îndepărtat decât în Tatăl milostiv. În mulți poate să apară și îndoiala că Dumnezeu, deși este Tatăl, este și stăpân. Atunci pare mai bine să nu se aibă încredere în El până la capăt, pentru că ar putea să ceară ceva prea angajant sau chiar să trimită vreo încercare. Însă aceasta este o mare înșelătorie: este înșelătoria veche a dușmanului lui Dumnezeu și al omului, care camuflează realitatea și travestește binele din rău. Este prima ispită: a ne distanța de Dumnezeu, înfricoșați de suspiciunea că paternitatea sa nu este într-adevăr grijulie și bună. În schimb Dumnezeu este numai iubire, pură iubire grijulie. El ne iubește mai mult decât iubim noi înșine și știe care este adevăratul nostru bine. Pentru aceasta dorește ca în cursul vieții să devenim ceea ce suntem din momentul Botezului: fii iubiți, care sunt în măsură să învingă frica și să nu cadă în plâns, pentru că Tatăl are grijă de noi. Sunteți convinși de asta?

Al doilea verb este a privi. Tatăl creator trezește și creativitatea în cei care trăiesc ca fii ai săi. Atunci ei învață să privească lumea cu ochi noi, făcuți mai luminoși de iubire și de speranță. Sunt ochi care permit să ne privim înăuntru cu adevăr și să vedem departe în caritate. Acestei priviri ceilalți nu apar ca piedici care trebuie depășite, ci ca frați și surori care trebuie primiți. Se descoperă astfel, așa cum a spus părintele Guanella, că „iubirea aproapelui este întărirea vieții”.

În lume nu lipsesc niciodată problemele și în timpul nostru există din păcate noi sărăcii și atâtea nedreptăți. Însă cea mai mare lipsă este cea a carității: este nevoie mai ales de persoane cu ochii reînnoiți de iubire și priviri care să reverse speranță. Pentru că „iubirea va face să se găsească moduri și discursuri pentru a-l întări pe cel care este slab”, mai spunea fondatorul vostru.

Uneori viața noastră spirituală este mioapă, pentru că nu reușim să privim dincolo de eul nostru. Alteori suntem prezbiți: ne place să-l ajutăm pe cel care este departe, dar nu suntem capabili să ne aplecăm spre cel care trăiește lângă noi. În schimb, uneori preferăm să închidem ochii, pentru că suntem obosiți, înfrânți de pesimism. Părintele Guanella, care recomanda să se privească la Isus pornind de la inima sa, ne invită să avem aceeași privire a Domnului: o privire care revarsă speranță și bucurie, capabilă în același timp să simtă un „viu sentiment de compătimire” față de cel care suferă.

Și în sfârșit, a se grăbi. „Săracii sunt fiii preaiubiți” ai Tatălui, spunea sfântul Alois, căruia îi plăcea să repete: „cine dă săracilor, îl împrumută pe Dumnezeu”. Așa cum Tatăl este delicat și concret față de fiii cei mai mici și slabi, tot așa și noi nu putem să-i facem pe frații noștri și surorile noastre să aștepte, pentru că – sunt tot cuvintele părintelui Guanella – „mizeria nu poate să aștepte. Și noi nu putem să ne oprim până când există săraci care trebuie ajutați!”. Sfânta Fecioară Maria s-a grăbit să ajungă la verișoara Elisabeta (cf. Lc 1,39). Și noi ascultăm invitația Duhului să mergem imediat în întâmpinarea celui care are nevoie de îngrijirile noastre și de afectul nostru, pentru că, așa cum învăța sfântul Alois, „o inimă creștină care crede și care simte nu poate să treacă prin fața lipsurilor săracului fără să-l ajute”.

Familia voastră a apărut în încrederea Tatălui, sub privirea lui Isus și în mâinile materne ale Mariei. Vă mulțumesc pentru binele pe care-l faceți și vă încurajez să continuați, fără încetare. Vă binecuvântez pe toți cu afect. Și vă cer, vă rog, să vă rugați pentru mine. Nu uitați!

Acum vă invită să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: Bucură-te, Marie…

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.11.2015
Publicarea pe acest sit: 12.11.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns