Discursul Papei adresat participanților la o întâlnire despre vocații

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la întâlnirea promovată de
Oficiul Național pentru Pastorația Vocațiilor
din Conferința Episcopilor din Italia
joi, 5 ianuarie 2017

Discurs rostit liber de Sfântul Părinte:

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Am pregătit acest discurs [arată acea scriere]: sunt cinci pagini. Este prea devreme să adormim încă o dată! Astfel eu îl voi încredința secretarului general și voi încerca să vă spun ceea ce îmi vine în minte, ceea ce îmi vine să spun… Dumneavoastră [se adresează monseniorului Galantino] după aceea îl veți face cunoscut…

Când mons. Galantino a început să vorbească [în salutul său adresat Sfântului Părinte] și a spus motoul întâlnirii, „Ridică-te!…”, mi-a venit în minte momentul când acest cuvânt a fost spus lui Petru, în închisoare, a fost spus de înger: „Ridică-te!” (Fap 12,7). El nu înțelegea nimic. „Ia-ți mantia…”. Și nu știa dacă visa, dacă nu visa. „Urmează-mă”. Și porțile s-au deschis și Petru s-a trezit pe stradă. Acolo și-a dat seama că era realitate, că nu era un vis: era îngerul lui Dumnezeu și îl eliberase. „Ridică-te!”, îi spusese. Și el s-a ridicat, în grabă, și a plecat. Și unde merg? Merg unde cu siguranță este comunitatea creștină. Și într-adevăr a mers într-o casă de creștini, unde toți se rugau pentru el. Rugăciunea… Bate la ușă, iese femeia din casă, îl privește… și în loc să deschidă ușa se întoarce. Și Petru, înspăimântat pentru că era paznicul acolo, care umbla prin oraș. Și ea: „Hai, este Petru!” – „Nu, Petru este în închisoare!” – „Nu, este fantoma lui Petru” – „Nu, este Petru, este Petru!”. Și Petru bătea la ușă, bătea la ușă… Acel „Ridică-te!” a fost oprit datorită temerii, datorită nesăbuinței – dar, nu știm – unei persoane. Cred că se numea… [Rode]. Este un complex, complexul celor care de frică, datorită lipsei de siguranță preferă să închidă ușile.

Eu mă întreb câți tineri, băieți și fete, simt astăzi în inima lor acel „ridică-te!” și câți – preoți, consacrați, surori – închid ușile. Și ei ajung în frustrare. Au auzit acel „ridică-te!” și băteau la ușă… „Da, da, ne rugăm” – „Da, acum nu se poate, ne rugăm”. Între paranteze, cineva, când a aflat că veneam la voi să vorbesc despre vocații, a spus: „Spuneți-le să se roage pentru vocații, în loc să facă atâtea întâlniri!”. Nu știu dacă este adevărat, dar să ne rugăm este nevoie, însă să ne rugăm cu ușa deschisă! Cu ușa deschisă. Pentru că numai mulțumindu-ne să facem o întâlnire, fără a ne asigura că ușile sunt deschise, nu folosește. Și ușile se deschid cu rugăciunea, bunăvoința, riscul. A risca împreună cu tinerii. Isus ne-a spus că prima metodă pentru a avea vocații este rugăciunea, și nu toți sunt convinși de asta. „Eu mă rog… da, eu mă rog, în fiecare zi un Tatăl Nostru pentru vocații”. Adică, plătesc taxa. Nu, rugăciunea care iese din inimă! Rugăciunea care face ca Domnul să spună de mai multe ori acel „ridică-te!”: „Ridică-te! Fii liber, fii liberă! Ridică-te, te vreau cu mine. Urmează-mă. Vino la mine și vei vedea unde locuiesc. Ridică-te!”. Dar cu ușile închise, nimeni nu poate intra la Domnul. Și cheile ușilor le aveam noi. Nu numai Petru, nu, nu. Toți.

A deschide ușile pentru ca să poată intra în biserici. Am aflat despre câteva dieceze, în lume, care au fost binecuvântate cu vocații. Vorbind cu episcopii [am întrebat]: „Ce ați făcut?”. Înainte de toate, o scrisoare a episcopului, în fiecare lună, adresată persoanelor care voiau să se roage pentru vocații: bătrânelele, bolnavii, soții… O scrisoare în fiecare lună, cu un gând spiritual, cu un material ajutător, pentru a însoți rugăciunea. Episcopii trebuie să însoțească rugăciunea, rugăciunea comunității. Trebuie căutat un mod… Acest este un mod pe care acei episcopi – trei sau patru pe care i-am auzit – l-au găsit. Dar de atâtea ori episcopii sunt angajați, există atâtea lucruri… Da, da, dar nu trebuie uitat că prima îndatorire a episcopilor este rugăciunea! A doua îndatorire vestirea Evangheliei. Și asta n-o spun teologii, acest lucru a fost spus de apostoli, când au avut acea mică revoluție în care atâția creștini se plângeau că văduvele nu erau bine îngrijite, pentru că apostolii nu aveau timp; atunci i-au „inventat” pe diaconi, pentru ca să se ocupe de văduve, de orfani, de săraci… Noi, în această Biserică din Roma, avem un bun diacon, l-am avut pe Laurențiu, care și-a dat viața; se ocupa de aceste lucruri… Și la sfârșitul vestirii, când vestea comunității creștine, Petru spune: „Și nouă ne revine rugăciunea și vestirea Evangheliei” (cf. Fap 6,4). Dar cineva poate să-mi spună: „Părinte, dumneavoastră vorbiți nurorii pentru ca să audă soacra?”. Da, este adevărat. Primul lucru este să ne rugăm, asta e ceea ce ne-a spus Isus: „Rugați-vă pentru vocații”. Eu aș putea să fac planul pastoral cel mai mare, organizarea cea mai perfectă, dar fără plămada rugăciunii va fi pâine nedospită. Nu va avea forță. A ne ruga este primul lucru. Și comunitatea creștină, în acea noapte în care Petru bătea la ușă, era în rugăciune. Spune textul: „Toată Biserica se ruga pentru el” (cf. Fap 12,5). Era în rugăciune. Și când ne rugăm, Domnul ascultă, mereu, mereu! Dar să ne rugăm nu ca papagalii. Să ne rugăm cu inima, cu viața, cu totul, cu dorința ca acest lucru pe care eu îl cer să se facă. Să ne rugăm pentru vocații.

Gândiți-vă dacă voi puteți face un lucru de acest fel, așa cum au făcut acești episcopi, care sunt oameni umili: „Tu ia această angajare, în fiecare zi fă vreo rugăciune”; și a alimenta această angajare, mereu. Astăzi o broșură, luna viitoare o scrisoare, apoi o iconiță…, dar să se simtă legați în rugăciune, pentru că rugăciunea tuturor face atâta forță. O spune însuși Domnul. Apoi, ușa deschisă. Este de plâns când tu mergi în parohie, în unele parohii… Și între paranteze vreau să spun că parohii italieni sunt buni, vorbesc în general, însă aceasta este o mărturie pe care vreau s-o dau: niciodată n-am văzut în alte dieceze, în patria mea, în alte dieceze, organizații făcute de parohi așa de puternice ca aici. Gândiți-vă la voluntariat: în Italia voluntariatul este un lucru care nu se vede în altă parte. Este un lucru mare! Și cine l-a făcut? Parohii. Parohii de la țară, care slujesc unul, două, trei sate, merg, vin, cunosc numele tuturor, chiar și al câinilor… Parohii. Apoi, oratoriul în parohiile italiene: este o instituție puternică! Și cine a făcut asta? Parohii! Parohii sunt buni. Dar uneori – și vorbesc despre toată lumea – se merge în parohie și se găsește scris pe ușă: „Parohul primește lunea, joia, vinerea de la ora 15 la 16”; sau: „Se fac spovezi de la această oră la această oră”. Aceste uși deschise… De câte ori – și vorbesc despre dieceza mea precedentă – de câte ori secretarele, femei consacrate, sunt cele care-i primesc pe oameni, care-i sperie pe oameni! Ușa este deschisă, dar secretare le arată dinții, și oamenii fug! Este nevoie de primire. Pentru a avea vocații este necesară primirea. Este casa în care se primește.

Și vorbind despre tineri, primirea pentru tineri. Acesta este un al treilea lucru un pic dificil. Tinerii obosesc, pentru că au mereu o idee, fac gălăgie, fac asta, fac ailaltă… Și apoi vin: „Dar, aș vrea să vorbesc cu tine…” – „Da, vino”. Și aceleași întrebări, aceleași probleme: „Eu ți-am spus…”. Obosesc. Dacă vrem vocații: ușă deschisă, rugăciune, a sta pironiți de scaun pentru a-i asculta pe tineri. „Dar sunt fanteziști!…”. Binecuvântat să fie Domnul! Ție-ți revine să-i „aterizezi”. A-i asculta: apostolatul urechii. „Vor să se spovedească, dar spovedesc mereu aceleași lucruri” – „Și tu, când erai tânăr, ai uitat?”. Răbdarea: a asculta, ca să se simtă acasă, primiți; ca să se simtă binevoiți. Și de mai multe ori fac copilării: mulțumire fie lui Dumnezeu, pentru că nu sunt bătrâni. Este important „a pierde timp” cu tinerii. Uneori plictisesc, pentru că – așa cum spuneam – vin mereu cu aceleași lucruri; însă timpul este pentru ei. Mai mult decât a le vorbi, trebuie ascultați și să se spună numai o „picăturică”, un cuvânt acolo, și gata, pot să plece. Și asta va fi o sămânță care va lucra dinăuntru. Dar va putea spune: „Da, am fost cu parohul, cu preotul, cu sora, cu președintele Acțiunii Catolice, și m-a ascultat ca și cum n-ar avea nimic de făcut”. Asta tinerii o înțeleg bine.

Apoi, un alt lucru despre tineri: trebuie să fim atenți la ce anume caută, pentru că tinerii se schimbă cu timpurile. În timpurile mele era moda reuniunilor: „Astăzi vom vorbi despre iubire”, și fiecare pregătea tema iubirii, se vorbea… Eram satisfăcuți. Apoi, ieșeam de acolo, mergeam la stadion ca să vedem meciul – încă nu era televiziune – eram liniștiți. Se făceau fapte de caritate, vizite la spitale… totul aranjat. Dar eram destul de „statici”, în sens figurat. Astăzi tinerii trebuie să fie în mișcare, tinerii trebuie să meargă; pentru a lucra pentru vocații trebuie puși în mișcare tinerii și asta se face însoțind. Apostolatul mersului. Și cum să mergem, cum? Să facem un maraton? Nu! A inventa, a inventa acțiuni pastorale care să-i implice pe tineri, în ceva care să-i determine să facă ceva: în vacanță să mergem o săptămână să facem o misiune în satul acela, sau să facem ajutor social în satul celălalt, sau în fiecare săptămână să mergem la spital, asta, aia…, sau să dăm de mâncare celor fără adăpost în marile orașe… există… Tinerii au nevoie de asta, și se simt Biserică atunci când fac asta. Și tinerii care nu se spovedesc, probabil, sau nu merg la Împărtășanie, dar se simt Biserică. După aceea, se vor spovedi, după aceea, vor merge la Împărtășanie; dar tu, pune-i în mișcare. Și mergând, Domnul vorbește, Domnul cheamă. Și vine o idee: trebuie să facem asta…; eu vreau să fac…; și se implică în problemele celuilalt. Tineri în mișcare, nu opriți. Tinerii opriți, care au totul sigur… sunt tineri ieșiți la pensie! Și există atâția, astăzi! Tineri care au totul asigurat: sunt pensionari ai vieții. Studiază, vor avea o meserie, dar inima este deja închisă. Și sunt pensionari. Așadar, a merge, a merge cu ei, a-i face să meargă, a-i face să umble. Și pe drum găsesc întrebări, întrebări la care este greu de răspuns! Eu vă mărturisesc, când am vizitat unele țări sau și aici în Italia, unele orașe, de obicei fac o reuniune sau un prânz cu un grup de tineri. Întrebările pe care ți le pun, în acele momente, te fac să tremuri, pentru că tu nu știi cum să răspunzi… Pentru că sunt neliniștiți [în sens pozitiv: sunt în căutare], și această neliniște este un har al lui Dumnezeu, este un har al lui Dumnezeu. Tu nu poți opri neliniștea. Vor spune trăsnăi, uneori, dar sunt neliniștiți, și asta e ceea ce contează. Și această neliniște este necesar să fie pusă în mișcare.

„Ridică-te!”. Ușa deschisă. Rugăciunea. Apropierea de ei, a-i asculta. „Dar sunt plictisitori!…”. A-i asculta, a-i pune în mișcare, a-i face să meargă, cu propuneri de „făcut”. Ei înțeleg mai bine limbajul mâinilor decât pe cel al capului sau pe cel al inimii; înțelege acel a face: înțeleg bine! Gândesc așa, așa, dar înțeleg, fac bine dacă tu le dai de făcut. Înțeleg bine: au o capacitate ascuțită de a judeca; trebuie să aranjăm un pic capul, dar asta vine, vine cu timpul.

Și în sfârșit, ultimul lucru care îmi vine în minte pentru pastorația vocațională este mărturia. Un băiat, o fată, este adevărat că simte chemarea Domnului, dar chemarea este mereu concretă, și cel puțin majoritatea dăților, cea mai mare parte dintre dăți este: „Eu aș vrea să devin ca aceea sau ca acela„. Mărturiile noastre sunt ceea ce îi atrage pe tineri. Mărturii ale preoților buni, ale surorilor bune. Odată a mers o soră să vorbească într-un colegiu – era o superioară, cred că era o maică generală, într-o altă țară, nu aici – a reunit – acest lucru este istoric – comunitatea educativă din acel colegiu de surori, și această maică generală în loc să vorbească despre provocarea educației, despre tinerii care sunt educați, despre toate aceste lucruri, a început să spună: „Noi trebuie să ne rugăm pentru canonizarea maicii noastre fondatoare”, și a trecut peste jumătate de oră vorbind despre maica fondatoare, că trebuie făcută asta, că trebuie cerută minunea… Însă comunitatea educativă, profesorii, profesoarele [se gândeau]: „Dar de ce ne spune aceste lucruri, în timp ce noi avem nevoie de altceva… Da, asta e bine, ca să fie beatificată și canonizată, dar noi avem nevoie de un alt mesaj”. La sfârșit, una dintre profesoare – bună, era bună această profesoară, am cunoscut-o – a spus: „Maică, pot să spun un lucru?” – „Da” – „Maica voastră nu va fi niciodată canonizată” – „Dar de ce?” – „Eh, pentru că în mod sigur este în purgator” – „Dar nu spune aceste lucruri! De ce spui asta?” – „Pentru că v-a întemeiat pe voi. Pentru că tu care ești generala ești atât de – să spunem – nesăbuită, ca să nu spun mai mult, maica ta generală n-a știut să vă formeze”. Nu este așa? Este mărturia: ca să vadă în voi trăind ceea ce predicați. Ceea ce v-a determinat să deveniți preoți, surori, chiar laici care lucrează cu forță în casa Domnului. Și nu oameni care caută siguranță, care închid ușile, care-i înspăimântă pe ceilalți, care vorbesc despre lucruri care nu interesează, care îi plictisesc pe tineri, care nu au timp… „Da, da, dar mă grăbesc puțin…”. Nu. Este nevoie de o mărturie mare!

Nu știu, asta e ceea ce mi-a izbucnit în inimă pornind de la acel „ridică-te!” pe care l-am auzit spunându-l monseniorul Galantino, de la motoul întâlnirii voastre. Și am vorbit despre ceea ce simt. Și vă mulțumesc pentru ceea ce faceți, vă mulțumesc pentru această întâlnire, vă mulțumesc pentru rugăciuni… Și înainte! Lumea nu se termină cu noi, trebuie să mergem înainte…

Acum, înainte de binecuvântare, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: „Bucură-te Marie…”.

[Binecuvântarea]

* * *

Discursul încredințat de Sfântul Părinte

Iubiți frați și surori!

La sfârșitul întâlnirii voastre de pastorație vocațională, organizate de Oficiul din Conferința Episcopală Italiană, sunt bucuros să vă pot primi și întâlni. Îi mulțumesc monseniorului Galantino pentru cuvintele sale respectuoase; și vă felicit pentru angajarea cu care duceți înainte această întâlnire anuală, în care se împărtășește bucuria fraternității și frumusețea diferitelor vocații.

În fața noastră se deschide orizontul și drumul spre Adunarea sinodală din 2018, despre tema „Tinerii, credința și discernământul vocațional”. „Da”-ul total și generos al unei vieți dăruite este asemenea cu un izvor de apă, ascuns de atâta timp în adâncimile pământului, care așteaptă să izvorască și să curgă în afară, într-un râuleț de puritate și prospețime. Astăzi tinerii au nevoie de un izvor de apă proaspătă pentru a se adăpa și apoi a continua drumul lor de căutare. „Tinerii au dorința unei vieți mari. Întâlnirea cu Cristos, a se lăsa cuprinși și conduși de iubirea sa lărgește orizontul existenței și dăruiește o speranță solidă care nu dezamăgește” (Enciclica Lumen fidei, 53).

În acest orizont se situează și slujirea voastră, cu stilul său de vestire și de însoțire vocațională. Această angajare cere pasiune și simț de gratuitate. Pasiunea implicării personale, în a ști să vă îngrijiți de viețile care vă sunt încredințate ca niște cutii care păstrează în ele o comoară prețioasă de păzit. Și gratuitatea unei slujiri în Biserică, slujire care cere mare respect față de cei ai căror tovarăși de călătorie deveniți. Este angajarea de a căuta fericirea lor, și asta merge mult dincolo de preferințele și așteptările voastre. Îmi însușesc cuvintele Papei Benedict al XVI-lea: „Fiți semănători de încredere și de speranță. De fapt este profund sentimentul de rătăcire pe care adesea îl trăiește tineretul de astăzi. Adesea cuvintele umane sunt lipsite de viitor și de perspectivă, lipsite și de sens și de înțelepciune. […] Și totuși, aceasta poate să fie ora lui Dumnezeu” (Discurs adresat participanților la Întâlnirea europeană despre pastorația vocațională, 4 iulie 2009).

Pentru a fi credibili și a intra în sintonie cu tinerii, trebuie privilegiată calea ascultării, a ști „să se piardă timp” în primirea întrebărilor lor și a dorințelor lor. Mărturia voastră va fi cu atât mai convingătoare dacă veți ști să povestiți, cu bucurie și adevăr, frumusețea, uimirea și minunăția de a fi îndrăgostiți de Dumnezeu, bărbați și femei care trăiesc cu recunoștință alegerea lor de viață pentru a-i ajuta pe alții să lase o amprentă inedită și originală în istorie. Asta cere să nu fim dezorientați de solicitările exterioare, ci să ne încredem în milostivirea și în duioșia Domnului reînsuflețind fidelitatea alegerilor noastre și prospețimea „primei iubiri” (cf. Ap 2,5).

Prioritatea vestirii vocaționale nu este eficiența a ceea ce facem, ci mai degrabă atenția privilegiată față de vigilență și față de discernământ. Înseamnă a avea o privire capabilă să perceapă pozitivitatea în evenimentele umane și spirituale pe care le întâlnim; o inimă uimită și recunoscătoare în fața darurilor pe care persoanele le poartă în ele, scoțând în evidență mai mult potențialitățile decât limitele, prezentul și viitorul în continuitate cu trecutul.

Este nevoie astăzi de o pastorație vocațională cu orizonturi ample și cu respirație de comuniune; capabilă să citească în mod curajos realitatea așa cum este cu trudele și rezistențele, recunoscând semnele de generozitate și de frumusețe ale inimii umane. Există urgența de a readuce în comunitățile creștine o nouă „cultură vocațională”. „Face parte încă din această cultură vocațională capacitatea de a visa și a dori lucruri mari, acea uimire care permite să se aprecieze frumusețea și a o alege pentru valoarea sa intrinsecă, pentru că face frumoasă și adevărată pacea” (Opera Pontificală pentru Vocații, Noi vocații pentru o nouă Europă, 8 decembrie 1997, 13b).

Iubiți frați și surori, nu încetați să vă repetați vouă înșivă: „eu sunt o misiune” și nu simplu „eu am o misiune”. „Trebuie să ne recunoaștem pe noi înșine ca marcați cu foc de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viață, a ridica, a vindeca, a elibera” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 273). A fi misiune permanentă cere curaj, îndrăzneală, fantezie și voință de a merge mai departe, mai încolo. „Ridică-te, mergi și nu te teme” a fost tema Întâlnirii voastre. ea ne ajută să ne amintim de multe istorii de vocație, în care Domnul îi invită pe cei chemați să iasă din ei pentru a fi dar pentru ceilalți; lor le încredințează o misiune și îi asigură: „Nu te teme pentru că eu sunt cu tine” (Is 41,10). Această binecuvântare a sa devine încurajare constantă și pasionată pentru a putea merge dincolo de fricile care ne închid în noi înșine și paralizează orice dorință de bine. Este frumos a ști că Domnul ia asupra sa fragilitățile noastre, ne pune din nou pe picioare pentru a regăsi, zi după zi, răbdarea infinită de a reîncepe.

Să ne simțim mânați de Duhul Sfânt ca să găsim cu curaj drumuri noi în vestirea evangheliei vocației; pentru a fi bărbați și femeie care, ca sentinele (cf. Ps 130,6), știu să perceapă firele de lumină ale noilor zori, într-o reînnoită experiență de credință și de pasiune pentru Biserică și pentru Împărăția lui Dumnezeu. Să ne mâne Duhul ca să fim capabili de o răbdare iubitoare, care nu se teme de inevitabilele încetineli și rezistențe ale inimii umane.

Vă asigur rugăciunea mea; și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.01.2016
Publicarea pe acest sit: 06.01.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns